Un prim trofeu: Festivalul Enescu
- Carmen, în primul rând te rog să explici ce înseamnă un "artist multimedia", un termen nou, cu care nu sunt familiarizaţi toţi cititorii revistei noastre...
- Multimedia înseamnă un mediu cu multiple forme de conţinut. În mod tradiţional, teatrul foloseşte elemente ca decor, costum, lumină, sunet, actor. Eu am introdus noi forme pe scenă: videoproiecţie, filmare cu redare live, fotografie cu redare live, animaţii. Ele nu sunt elemente de coloratură, ci personaje cu rol esenţial în naraţiunea scenică. Ca să dau un singur exemplu, în "Micul Prinţ" (spectacolul de la Teatrul Odeon) singurul actor de pe scenă era un puşti de 9 ani, iar restul personajelor erau videoproiectate pe nori albi, plutitori. Lucrurile despre care povestesc pot părea acum o banalitate, dar când am început eu să fac teatru, în 2003, la 23 de ani, ceea ce făceam era considerat SF. Niciun teatru nu avea pe vremea aceea videoproiector. Din păcate, tehnica teatrelor din România este încă la nivel de glumă. Când am început să fac film, videoclipuri şi evenimente comerciale, am simţit o diferenţă umilitoare.
- Povesteşte-ne, te rog, cum ai ajuns să lucrezi ca regizor şi artist multimedia, la Festivalul Enescu, o performanţă profesională de excepţie...
- Cândva, undeva, în traseul meu artistic, a fost prezentă şi Oana Marinescu, cea care se ocupă de partea de comunicare pentru Festivalul "George Enescu". Echipa festivalului îşi dorea un experiment: aşa am apărut eu. A fost o mişcare foarte riscantă. Urma să lucrez partea vizuală, pentru concertul care deschidea Festivalul "George Enescu", din 2017. Datele acestei colaborări presupuneau ca eu să lucrez singură, în România, un film de aproximativ trei ore ce urma să fie proiectat ca fundal în timpul concertului, şi să-l repet împreună cu protagoniştii doar cu o zi înainte de festival, atunci când orchestra din Londra ajungea în România. Presiunea a fost uriaşă, dar cred că m-am organizat foarte bine. Adevărul este că mie astfel de pariuri îmi plac. Nu am ştiut nicio secundă ce va urma. M-am concentrat pe muncă şi atât. Nu m-am gândit că în sală va fi presa internaţională şi că materialele video vor ajunge pe atâtea canale media. A fost mai bine că nu m-a preocupat acest aspect. Colaborarea cu Festivalul "George Enescu" a fost un eveniment major în cariera mea. Cred că efectele nu se văd încă, dar ştiu că vor apărea.
- Cum a fost să colaborezi cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii?
- Timp de jumătate de an, înaintea debutului festivalului, am lucrat pentru Vladimir Jurowski şi Lawerence Foster. Sunt doi dirijori fantastici. Am primit atenţia lor, prezenţa lor, am fost complimentată de ei deseori. Foster îmi repeta că am geniu, Jurowski îmi spunea că vom mai colabora. Dar festivalul s-a încheiat şi ei au plecat. Cele două evenimente muzicale pentru care am lucrat jumătate de an au durat două seri. În câteva ore, s-a terminat totul. Am muncit într-un ritm nebun. Au fost multe momente în care îmi era rău fizic de la nesomn, căldură, stres. Cei doi dirijori îşi preţuiau munca. Doreau ca în timpul concertelor muzica să primeze şi aşteptau de la mine să vin cu soluţia care să presupună un vizual puternic, dramatic (la Oedip, în cauză) dar care să nu deranjeze muzica, iar, dacă s-ar fi putut, uneori chiar să nu se vadă. Ei cereau magie. Mi-a plăcut să fiu motivată de pretenţiile acestor mari artişti, deşi cred că filmele însoţitoare, create de mine au fost un simplu acompaniament. Lumea s-a concentrat pe adevăratele staruri, pe dirijori. M-a onorat că am fost invitată pe scenă la final, că am fost aplaudată şi apreciată. Dar ştiu că eu am fost doar de coloratură. E foarte greu acest exerciţiu de putere şi de umilinţă. Asta este povestea mea de colaborare cu marii muzicieni ai lumii.
Cu artistul Ion Bârlădeanu (creator de colaje)
- Care a fost principala lecţie învăţată de la ei?
- Am învăţat câteva lucruri interesante în urma colaborării cu Festivalul "George Enescu". De pildă, nu ştiam cât de important este un director artistic. La noi în România este un talmeş-balmeş. Vladimir Jurowski este director artistic la Londra, Moscova, Berlin, pentru diverse festivaluri. Este chemat pentru viziunea lui. Aşa ceva e o utopie în România. Până să lucrez cu el, aflasem de tot felul de reguli: că nu se repetă în ziua spectacolului, că trebuie să menajezi interpretul, că una, că alta. Colaborarea cu Jurowski a distrus toate aceste reguli plicticoase. El a repetat cu orchestra şi cu interpreţii, până când a fost obligat să părăsească sala, fiindcă începea conferinţa de presă. Şi chiar şi de la conferinţa de presă a plecat, ca să mai repete un pic. Asta a fost o lecţie care m-a bucurat şi m-a eliberat.
- Un colaborator special al tau a fost şi Ion Bârlădeanu, celebrul cerşetor bucureştean, ajuns la statutul de mare artist datorită colajelor realizate din fotografii vechi. Cum l-ai cunoscut?
- Ion Bârlădeanu e muza mea. L-am văzut la televizor alături de Angelina Jolie, cu prilejul expoziţiei sale de la Paris. Cunoşteam în mare povestea lui, cum ajunsese din "homeless", artist. Într-o zi am fost la plimbare cu Mylo, câinele meu, în Parcul Izvor. La semafor a venit lângă mine un tip care părea cerşetor. Avea mâncare de pui într-o caserolă. Mylo tragea să-i mănânce omului puiul. I-am spus să nu-i mai dea lui Mylo mâncare, fiindcă noi avem acasă boabe scumpe, pentru căţei iubiţi. Nu am vrut să-l supăr sau să-l jignesc, că părea vai şi amar de capul lui, avea mai mai multă nevoie de mâncare decât câinele meu. El s-a simţit însă jignit şi s-a enervat. "Tu ştii cine sunt eu?", m-a întrebat. "Eu sunt Ion Bârlădeanu". Am ajuns acasă în două minute, am sunat-o pe mama ca să-i spun cu ce "vedetă" m-am văzut, apoi am intrat pe net, să urmăresc din nou filmul documentar despre Ion Bârlădeanu. De la milă am trecut la admiraţie în mai puţin de două minute. L-am tot revăzut de atunci. Mi-a arătat colajele lui, a făcut colaje cu mine, eu am făcut expoziţii cu el. Bea mult şi am încercat să-l fac să se lase. O perioadă am reuşit, dar apoi l-am pierdut de sub observaţie. Nea Ion e un povestitor fabulos. El însuşi este un personaj de colaj. Am stat mult şi l-am urmărit. Îi cunosc prietenii, duşmanii. Îi ştiu poveştile, angoasele şi realizările. Îl respect mult pe Nea Ion. Mi-ar plăcea să fac o mare expoziţie multimedia de anvergură, cu şi despre el. Aş face-o uşor şi cu drag.
"Jurnal de România", o revoluţie personală
Patefonul albastru
- Ai demarat un proiect special, "Jurnal de România". Ce este şi de unde a pornit acest proiect?
- "Jurnal de România" este momentul meu de maturitate. După cum ţi-am spus, am fost primul regizor multimedia al României. Apoi s-a întâmplat să nu mai cred în multimedia. M-am oprit. România trecea şi trece prin momente de criză. Mi-am schimbat prietenii, căutam să discut sociologie, antropologie, să cercetez starea ţării şi a mea. Am pus multe întrebări şi aşa s-a născut proiectul documentar "Jurnal de România". Este o invitaţie la dialog. Este un act necesar de igienizare civică, socială şi morală. Am făcut două spectacole de teatru (unul la Sfântu Gheorghe şi unul la Constanţa), un scurtmetraj şi urmează o expoziţie. Eu cred că mi-am găsit vocea în proiectul "Jurnal de România". E un proiect foarte incomod pentru mulţi producători. Am cunoscut cenzura, am cunoscut uşi închise şi ameninţări jenante. "Jurnal de România" este o invitaţie la dialog. Este revoluţia mea personală.
- La ce lucrezi în acest moment?
"Părinţii sunt familia mea"
Cetăţean european
- De la 14 ani veneam la Bucureşti cu trenul, ca să văd spectacole de teatru. Îmi cumpăram cărţi de la anticarii de la Universitate şi reveneam cu ele la Arad. Nu ştiu de ce, dar eu nu am noţiunea spaţiului. Îmi plac studiile sociale şi antropologice. Vreau să cunosc evoluţia umană, cu toate astea mi-e imposibil să fac diferenţa între Arad şi Bucureşti, între România, Europa şi restul lumii. Mă simt un cetăţean al Europei. Oraşul Arad e zona copilăriei mele, a educaţiei mele, iar oraşul Bucureşti ţine de muncă, de realitate, de haos. În Arad mergeam la filarmonică, la teatru, la ştrand. Lucrurile astea le-am spus în scurtmetrajul de documentar hibrid, pe care l-am făcut acum câţiva ani - "Arad. Jurnalul meu virtual". Bucureştiului i-am dedicat un spectacol de teatru biografic: "C'est pas une chanson d'amour". Vorbeam acolo despre o generaţie care a venit din dragoste la Bucureşti. Ne-am pregătit, ne-am educat, am investit multă muncă în noi, pentru a face performanţă în Bucureşti. Ajunsă aici, în Capitală, generaţia mea a suferit mari dezamăgiri. Apoi am refuzat să mă mai războiesc cu Bucureştiul. L-am luat ca pe un partener de viaţă şi am început să stau de vorbă cu el. Proiecte ca "Dancing City", "Jurnalul de România", "Bucureşti. O lume de Ion Bârlădeanu şi Carmen Lidia Vidu", "O scurtă istorie Astra Film", fac din mine un om bine ancorat în România. Prin creaţiile mele vorbesc cu ţara mea la modul activ, real. Nu sunt numai cuvinte dulci între noi, dar cred că nu asta este important. Dialogul contează.
- Unde este pentru tine acasă?
- Acasă este pentru mine o combinaţie de mai multe locuri: Gornea, satul bunicilor mei, Socolari, Arad, Bucureşti. La Gornea am copilărit, de Socolari m-am îndrăgostit, la Arad sunt părinţii, în Bucureşti am locuinţa şi munca. La Gornea am înotat în Dunăre, am ascultat poveşti despre fantome, am învăţat să iubesc păsările, animalele şi am cunoscut libertatea totală. Nimeni nu mă controla. Bunicii lucrau, şi eu existam pe lângă ei. Probabil a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. La Socolari m-am apropiat de curăţenie, de biserică, de cântecele religioase, de bătrânii frumoşi. În Arad sunt părinţii mei şi ei sunt familia mea. Eu nu am reuşit să-mi fac o altă familie. Asta e o discuţie mai amplă. O generaţie întreagă nu reuşeşte să se rupă de mamă şi de tată. Noi rămânem nişte copii bătrâni. Nu ne căsătorim, nu facem copii fiindcă noi avem familia noastră şi nu simţim nevoia de a avea încă una. Mi-am spus de multe ori că e timpul să cresc, dar până acum mi-am ratat toate şansele.
Credinţa mută munţii
O arădeancă internaţională
La filmare
- Sărbătorile le petrec la biserică. Îmi place starea de sărbătoare. Îmi place să ştiu povestea zilei. Totul se ordonează in funcţie de gânduri bune: să fiu cu cei pe care îi iubesc, să le arăt prin cadouri dragostea mea, să fac o pauză de la zona artistică, să mă dedic bisericii, să cânt, să mă rog. Eu trăiesc în lumi care nu se prea întrepătrund: cei din teatru cam ironizează biserica, cei din biserică trăiesc după legi care uneori îmi e foarte greu să le accept. Apoi, mai e faptul că tata e baptist, iar eu sunt ortodoxă. Aşadar, trăiesc în Arad-Bucureşti, teatru-biserică, baptism-ortodoxism, izolare-comunităţi. Aşa arată viaţa mea. Cât despre Paşti...
- Sărbătorile sfinte s-au laicizat. Le mai simţi emoţia?
- 2018 este un an straniu. Suntem aproape de Paşti, şi eu am impresia că încă nu a început anul. Asta din cauza profesiei mele de artist independent. Munca îmi ordonează viaţa, iar anul 2018 este unul cu mari tensiuni sociale şi politice, cu schimbări constante la nivel de cultură, aşa că proiectele în care sunt implicată au mult de suferit. Totuşi, pe plan personal încerc să îmi reconstruiesc viaţa. Îmi încep ziua cu câteva pagini din Biblie, apoi cu Rugăciunea. Intru des în timpul săptămânii în bisericile ortodoxe. Duminica nu lipsesc de la slujbă. Îmi împart duminicile între biserica ortodoxă şi cea baptistă. Mai nou, mi-am cumpărat un tricou cu mesajul "Credinţa mută munţii". Am să-l port ca pe o declaraţie de dragoste.
- Eşti credincioasă de mică sau ai avut un moment revelator?
- Bunicii mei sunt baptişti. Bunicul cânta la mai multe instrumente şi dirija corul baptist, iar bunica era în corul femeilor. Eu eram tare mândră cu aşa bunici-vedetă. Taica (aşa îi spun eu bunicului meu) lucra la mină, în Anina, dar era şi croitorul oraşului. Fluiera toată ziua cântece creştine, iar eu il admiram cu multă dragoste. Purta mereu costume croite şi avea o ţinută impecabilă. Amândoi erau de o frumuseţe desprinsă din filmele italieneşti. Când am crescut, am început să-i filmez şi să-i fotografiez. Pentru mine, Dumnezeu e o fiinţă foarte apropiată. Nu am imaginea unei energii din afară. Eu am crescut cu Dumnezeu ca şi când El îmi e un prieten intim. Vorbesc cu El, cred în El. Îl iubesc. Relaţia mea cu Dumnezeu a cunoscut şi momente tensionate şi de ruptură. Tatăl meu s-a îmbolnăvit şi L-am considerat pe Dumnezeu vinovat. De ce există răul pe Pământ? De ce Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciune? De ce tata nu se face bine? La 14-15 ani, îl citeam pe Cioran, recitam din Nietzsche, deveneam o nihilistă. Pe braţul drept mi-am scris "Anarhie". În adâncul sufletului eram un om bun, dar mă răzvrăteam, aveam ură în mine. Simţeam că Dumnezeu e nedrept şi că trebuie să-L fac să sufere. Până la 23 de ani, am avut acest conflict personal cu El. Apoi am avut o perioadă tulbure în viaţă şi cineva mi-a trimis să citesc un psalm. A fost singurul lucru de care m-am agăţat ca să trăiesc: acel psalm. Am trăit în purgatoriu, m-am chinuit, am stat de vorbă cu mine. Apoi am căutat să mă spovedesc. Mi-am găsit greu duhovnic, iar după ce m-am spovedit, am plâns minute în şir. Mergeam pe stradă şi plângeam. Bolovani întregi mi-au fost luaţi de pe suflet. Mă simţeam uşoară şi parcă pluteam. Biserica e clinica mea. Nu sunt un om bun. Am micimi, orgolii, răutăţi. Sunt un om dificil. Merg constant la biserică să mă tratez. Sunt în lucru cu mine. Dumnezeu este doctorul meu.
- Cum erau sărbătorile în Aradul copilăriei tale?
- Nu pot să spun că am avut sărbători idilice. Părinţii mei nu sunt arădeni. Au ajuns acolo prin repartiţie. Noi nu avem rude în această zonă. Toate rudele noastre sunt în Banat. Prin comparaţie, sărbătorile în Arad erau destul de triste, tensionate. Oraşul nu era pregătit de sărbătoare creştină. Singurele momente sensibile aveau loc în Piaţa Mare din faţa Catedralei, de Paşti. Atunci toată piaţa era plină de oameni şi de lumânări aprinse. Mă emoţiona să văd cum în miezul nopţii se deschideau uşile de la blocuri şi de la case. Ieşeau oamenii cu lumânări în mâini. Noaptea, tot oraşul Arad devenea luminat de oamenii care veneau la biserică. Cântau "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând". Mi se pare că ăsta e unul dintre cele mai cinematografice momente din viaţa oraşului.
Un om singur
Joc de flori
- Eşti o femeie puternică. Ai oare şi momente de slăbiciune?
- Nu aş despărţi puterea de slăbiciune. Sunt o feministă, un om independent. Lupt pentru meritocraţie, pentru drepturi egale, pentru toleranţă. Mă deranjează să mă mint şi ştiu că o fac des. Cad, urc, mai iau şi pauze. În România nu e uşor să trăieşti. E o viaţă hard core. Munceşti mult şi munca nu are valoare. Valoarea nu are preţ şi preţul îl face neguţătorul. În România nu există protecţie socială, lumea nu are cultură civică şi nici educaţie. Oamenii se lasă uşor manipulaţi, iar asta ne va costa mult. Nu mergem la alegeri, nu ne spunem punctul de vedere, fiindcă nu avem unul. La ţară, lumea încă îşi bate animalele şi copiii. În România se bea mult şi există multă violenţă. Puterea mea nu vine de la mine. De la mine vin doar slăbiciunile. Sunt ale mele şi fac pace cu ele. Puterea o am de la Dumnezeu.
- Ai făcut teatru, filme documentare şi eşti artist multimedia. Cum ai defini-o pe regizoarea Carmen Lidia Vidu?
- Am poftă de viaţă. Cred că asta e definiţia mea cea mai bună. Sunt mereu în mişcare. La birou, la repetiţii, la saună, în piscină, la mare, la munte, la câmpie, în oraş, la ţară, în România, în Europa, America, Asia. Nu mă opresc. Scriu mult, fotografiez şi filmez tot. Îmi place competiţia, îmi admir duşmanii, îmi iubesc familia. Caut să-mi cunosc publicul. Da, fac evenimente culturale, comerciale, teatru, documentar, multimedia, expoziţii. Am câştigat premii. Visez să călătoresc în spaţiu. Petrec mult timp alături de câinele meu, Mylo. Sunt îndrăgostită de un om bun. Biserica este casa mea. Mă las doborâtă de mândrie şi de deznădejde. Sunt un om singur. Nu reuşesc să cred în oameni.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
