În anul 1996, am trecut prin cel mai greu moment al vieții mele - divorțul, după 23 de ani de căsnicie. M-am trezit singură, cu doi copii la școală, rudele s-au retras, nimeni nu a binevoit să mă ajute ca să trec mai ușor peste acest moment nefericit. Singură, dezorientată, mereu tristă, nu mai aveam forță, se dărâma o lume, eram la pământ... nici tranchilizantele nu-și mai făceau efectul. Ajutorul a venit într-o zi când, călătorind cu trenul spre Iași, o forță, ceva, m-a determinat să intru într-un compartiment unde era o singură doamnă mai în vârstă. Era o doamnă cultivată, încă frumoasă... De cum am schimbat primele formule de salut, am simțit în glasul ei ceva care mi-a atras atenția, degaja căldură, liniște, încredere. O oră durează călătoria din localitatea în care trăiesc și până la Iași. Această oră mi s-a părut că a durat cinci minute! Doamna m-a întrebat de ce sunt tristă, i-am spus adevărul, am rămas surprinsă că mi-a ghicit necazul, i-am ascultat sfaturile fără întrerupere. Mi-a dat soluția: credința, să merg la Catedrala Metropolitană din Iași, la moaștele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, să-mi cumpăr și să sfințesc o carte de rugăciuni cu Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului și Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care să le rostesc în fiecare zi, cu credință mare, post, și așa voi simți ajutorul de care am nevoie. Mi-a insuflat atâta încredere, siguranță, liniște, încât, la capătul drumului, mi-a părut rău că nu i-am cerut o adresă, un telefon, dar deja gândul îmi era să merg la Mitropolie, să-mi cumpăr cartea de rugăciuni, lucru pe care l-am și făcut.În fața vitrinei cu cărți nu puteam însă să mă hotărăsc pe care să o aleg, când, apare o doamnă de vârsta celei din tren și-mi indică o carte. Am cumpărat-o, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: "Ai făcut o alegere bună"... Azi, păstrez cu sfințenie această carte, o port tot timpul la mine, merg des la Mitropolie, când mă rog, citesc, adesea, din ea. Așa, cu ajutorul celor două rugăciuni care se zic la întristarea sufletului și la vreme de nevoie, am reușit să trec peste acel divorț care s-a terminat repede, civilizat...
Și azi cred că acea doamnă a fost un semn de la Dumnezeu, cred cu puterea sufletului că a fost "ceva" ce mi-a deschis ochii și inima către credință, către tot ce este sfânt și frumos.
O caut și acum din priviri, de fiecare dată când merg cu trenul... nu am mai văzut-o niciodată. Tot ce știu e că aceste două rugăciuni m-au izbăvit de necazuri. Sunt sănătoasă, lucrez cu pasiune în lumea "vrăjită" a cărților, fetele mele au reușit la facultate, merg și ele la Mitropolie, iar problemele pe care le aveam - și pentru care m-am rugat - s-au rezolvat ca prin minune.
Atunci când puterea de a îndura necazurile a slăbit și greutățile cu care m-am confruntat în viață m-au depășit, singura cale de izbăvire a fost CREDINȚA. Rostite cu disperarea ultimei șanse, rugăciunile sunt mai fierbinți ca oricând și speranța aproape că nu are limite. Mărturia pe care am relatat-o este o dovadă în plus că adevărata credință este calea pe care trebuie să o urmăm, îndreptându-ne către bunul Dumnezeu, spre a putea trece cu bine încercările vieții și a fi pregătiți pentru orice ne-ar rezerva viitorul.
VIORICA - Iași