Poveștile Marii Uniri - RODICA și FLAVIA COPOSU: "Cu oamenii de azi, Unirea nu s-ar mai putea face"

- La nouăzeci de ani, surorile "Seniorului" Corneliu Coposu au amintiri de-o vârstă cu secolul. Printre ele, perioada înălțătoare a Marii Uniri, suferința ocupării ungurești a Ardealului și, mai ales, iadul regimului comunist, care s-a închis ca o carapace de fier peste istoria țării și a familiei lor. Documente ale unei istorii nescrise -

"Măria Sa" străbunicul Găvrilă din Bobota

- Suntem în casa din București în care ați locuit împreună cu fratele dumneavoastră, Cor­ne­liu Coposu. Originile familiei din care vă tra­geți se află însă în Ardealul de Nord. În ce împre­jurări ați ajuns aici?

Flavia Coposu: - Neamul Copoșilor se trage dintr-o familie veche, de preoți greco-catolici, din satul Bobota, județul Sălaj. Tata, Valentin Coposu, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, arhidiacon și protopop, a fost a treia generație de preoți din familie în satul Bobota. Primul a fost Găvrilă Vaida, străbunicul nos­tru, care se trăgea din localitatea Cetatea de Baltă, de lângă Alba Iulia. O ramură a familiei lui a luat calea politică și l-a dat pe Alexandru Vaida-Voevod, fruntașul Partidului Național. Prin secolul al XV-lea, familia străbunicului a primit titlul nobiliar "de Glod", ceea ce le-a permis mai târziu celor mai înzestrați din neam să facă studii universitare. Se știe că în Transilvania acelor ani, românii de rând nu aveau drepturi și școli. Străbunicul nostru a fost preot în Bobota, pe la 1840-1850. A găsit o comună foarte puternică. Bobotenii erau oameni greu de stăpânit, pentru că n-au fost niciodată șerbi, au fost liberi, și asta le dădea o oarecare demnitate. Erau nealcoși, oameni mândri, cu mers apăsat. Erau toți înalți, să­nătoși, zdraveni, majoritatea munceau la mina de cărbuni, administrată de austrieci. Ad­minis­trația de la Viena s-a purtat bine cu ei, lucrau numai în două schimburi, aveau cabinet me­dical, baie comunală, lucruri destul de avan­sate pentru acea vreme. Directorul minei, König îl chema, venea des în vizită în familia noastră, și după discuții avute cu străbunicul, a fost de acord să le dea și sătenilor curent electric de la dinamul minei. Numai că, oricât s-a ținut bu­nul de capul lor, oferindu-le gratis lemnul de stâlpi din pădurea bisericii, și oricât îi sfătuia primarul, oamenii au fost îndărătnici. "Domnule protopop, a zis un fruntaș de-al lor, apoi noi ne-am gândit că nu ne trebă viloni (curent electric), că doară nici bă­trânii noștri n-o avut!". Săracul străbunicul Găvrilă Vaida a avut o misiune tare grea acolo. Popa Tanda o fost nimic pe lângă el. Dar cu răbdare și cu înțelepciune, prin exemplul propriu de bun gos­podar, a învins până la urmă cerbicia bobo­tenilor. Și-a folosit toată averea în Bobota pentru a face biserica mare, care are 800 de locuri în bănci. A construit casa parohială cu cinci camere și terasă mare, închisă, a construit școala cu o cancelarie și două clase, din banii lui a plătit salariul învă­ță­torului și i-a ajutat pe oamenii care aveau casele în zona inundabilă a satului să-și mute gospodăriile pe dealuri. În arhiva familiei s-a păstrat un contract între Tata Mare (așa îi spuneam străbunicului) și un învățător, care urma să primească pentru slujba lui "2 perechi boconci, 1 pereche țipeici (pantofi), 1 rând de haine de postav, 1 rând de haine de țaic (pânză), o odaie de locuit, o masă de amiază și de seară, 1 lacreu (palton) blănit cu lup, 100 de gal­beni." În ultimii lui ani, era ca un patriarh. Era foar­te înalt, peste 1,80 m (Corneliu cu el semăna), slab, cu o barbă mare, albă. Era extrem de modest. Autoritatea în sat i-a crescut odată cu anii, așa că oa­menii au ajuns să i se adreseze cu "Mult ono­ratul", "Domnul Mare" și uneori, chiar "Măria sa". Cei care l-au cunoscut povesteau că trăia ca un ascet, cu puține pretenții gastronomice, dar cu o mare pasiune pentru cafea. Avea un întreg ritual. Exista în casă un fel de tigaie cu capac, care avea un mâner ce se învârtea în cerc. În această tigaie, ce avea patru picioare de metal, Tata Mare punea mai multe sorturi de cafea, o așeza apoi pe o cutie cu jăratec și o prăjea, după care o măcina tot el și o prepara într-un filtru spe­cial din porțe­lan al­bas­tru. Ceremonialul pre­pa­rării faimosului "Șvarț" s-a păstrat în familia noastră până la plecarea în pribegie, după cedarea Ardealului.

"Vai de casa în care nimeni nu deschide ușa!"

- Cum a apărut numele de Coposu printre urmașii străbunicului Vaida?

- Străbunicul a avut o fată, Cornelia, care este bunica noastră. Cornelia s-a căsătorit la șaispre­zece ani cu un preot greco-catolic din Surduc, Iulian Ancean, și au avut trei copii: Simion, Valer și Aurelia, mama noastră. Din nefericire, bunicul a murit la 32 de ani, în­tr-un accident cu trăsura, și străbunicul a luat-o pe bunica înapoi, la Bo­bota, în casa parohială, care devenise ca o arcă în care se adăposteau mulți ajunși la necazuri. La 16 ani, mama s-a măritat cu preotul Valentin Coposu, la rândul lui fiu de preot, care după că­sătorie a slujit tot în Bobota. Tot timpul casa noas­tră a fost plină, ca o Arcă a lui Noe. Familia noastră a fost întotdeauna mare și multă, și grijile și năcazurile, la fel. Dar am fost educați să ajutăm pe oricine are nevoie de sprijin, să nu întoarcem spa­tele nimănui, să trăim în armonie cu nea­murile. "Sărbă­toarea trebuie cinstită cu rugă­ciune și fapte bune și nu în singurătate, ci cu lu­me multă", "Vai de casa în care nimeni nu des­chide ușa!", astea sunt vorbe rămase moștenire de la străbunicul. Noi așa am trăit totdeauna și de-aceea ne vine acum așa de greu, când am rămas numai noi două, eu și Rodica, sora mai mică.

- Cum era viața acum aproape un secol, în familia unui preot român din Ardeal?

Flavia Coposu: - Noi am fost șase frați: Cor­nelia, Corneliu, Flaviu (singurul care a avut ochi albaștri și semăna cu străbunicul, a murit la câteva luni, de gripă spaniolă) Doina, Flavia și Rodica. Primii ani i-am petrecut în curtea și gospodăria casei parohiale din Bobota, unde, după moartea lui Tata Mare, a fost preot și tatăl nostru. Un rai a fost acolo, un rai din care nu am mai găsit nimic când ne-am întors, după cincizeci de ani de la momen­tul în care am fost siliți să-l părăsim. Îmi amintesc cât farmec aveau sărbătorile Crăciunului și ce bucu­­rie era pe noi când veneau frații mai mari, Cor­­ne­lia și Corneliu, în vacanță de la școală, de la Blaj. Vacanțele erau fabuloase, lângă mama, mătu­șile și bunicile care pregăteau bunătățuri pentru noi.
Rodica Coposu: Eu nu pot să uit Ajunul cu rân­durile de colindători veniți în grupuri, pe vârste. În­cepeau copiii mici, apoi veneau școlarii, orga­nizați de învățător, apoi tinerii neînsurați. Pe la unsprezece și jumătate se auzeau clopotele și toată lumea mergea la biserică, la slujba de la mie­zul nopții. În ziua de Ajun, veneau cu trăsura la noi, la masă, frații mamei, împreună cu familiile lor, cu toți verii noștri. Era plină casa de bucurie și voie bună. Au fost vremuri de belșug și de viață tră­ită cu rânduială și bucurie. Când am ple­cat de-acolo, la cedarea Ardealului, n-am avut vreme să-mi iau decât rucsăcelul de ex­cursie, în care mi-am pus vioara și păpușa. Atât.

Ceasul Marii Unirii și panglica tricoloră

- Familia tatălui dvs., Va­len­tin Co­posu, a fost prinsă, și ea, în iureșul eve­nimentelor politice ale timpului?

Flavia Coposu: Bunicul dinspre tată se numea Grigore Coposu, și era prieten bun de familie și de vecinătate cu Gheor­ghe Pop de Băsești, președintele Partidului Na­țional Român din Transilvania. La alege­rile din 1906, care s-au desfășurat cu multă vio­len­ță, atât candidatul Partidului Național Ro­mân din Transilvana, cât și bunicul, Gri­gore Coposu, au fost bătuți strașnic de către un­guri. În Primul Război Mondial, tata a fost pe front, până în Galiția, iar la 1 De­cembrie 1918, a reprezentat cercul Șim­leul Silvaniei la Marea Adunare de la Alba Iulia, unde s-a făcut Unirea cea Mare.

- Ce v-a povestit despre ceea ce s-a în­tâm­plat la Alba Iulia, despre cum s-a în­făptuit Unirea?

Flavia Coposu: Tata nu credea că ro­mânii au mai trăit vreodată atât de puternic sentimentul frăției, al dragostei de țară, ca aco­lo, la Alba Iulia. Sute de participanți aveau toți un singur gând: Unirea tuturor ro­mânilor. S-a cântat "Deșteaptă-te ro­mâ­ne!" și "Pe-al nostru steag e scris Uni­re". Declarația Unirii a fost citită pe Platoul Romanilor, în același timp, de către șapte persoane: episcopul Iuliu Hossu, Iuliu Ma­niu, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Ale­xan­dru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr și Gheorge Pop de Băsești, ca să poată fi auzită de toți cei prezenți. Asta am aflat-o de la generalul Barbu, care în 1918 a fost căpitan în armată și trimis la Alba Iulia să păstreze ordinea. L-am întâlnit odată în Valea Călmățuiului, când eram în vizită la fratele meu, aflat acolo cu domiciliu obligatoriu. "No, stați numa' să vă spun cum o fost", mi-a zis el. "Pe vre­mea aia, nu erau megafoane, ca acuma, și atunci, unioniștii s-au hotărât să se adune șapte dintre ei care să citească Declarația Unirii în același timp, în diferite locuri ale Adunării, ca să poată auzi toată lumea. Când a venit momentul Unirii, cu ceasurile în mână au citit toți în același timp." Din păcate, a doua zi au început persecuțiile și vână­toarea celor care au fost la Alba Iulia. Tata a fost arestat, dus pe jos, din post în post, împreună cu alții, unde erau așteptați de echipe de bătăuși unguri, care-i înjurau, îi scuipau și-i huiduiau, stri­gân­du-le "Budos olah!", adică "Valahi puturoși!". Au fost închiși la Budapesta, cu regim de deținuți politici. Mama, împreună cu Cornel, fratele nostru, care avea numai patru ani, i-a vizitat pe tata și pe unchiul Valer, fratele ei, la închisoare. În dimineața de Paște a anului 1919, a ajuns în sfârșit în satul nostru armata română, care înainta în Transilvania, ca să preia administrația de la unguri. Oamenii din sat i-au che­mat pe soldați la masa cu ouă roșii, miel și cozonac. În casa noas­tră au venit generalul Moșoiu și alți ofițeri, care au fost impresionați de faptul că mama și bunica au pus câte o panglică tricoloră (ținută ascunsă, cu mare teamă de a nu fi găsită la per­che­zi­țiile care s-au făcut în casă du­pă arestarea tatii), în dreptul fie­cărui șer­vet de pe masa festivă. Ge­ne­ralul Mo­șoiu a promis că, ajuns la Bu­dapesta, se va interesa de soarta ares­taților români, ceea ce a și făcut, și la scurt timp după asta, tata s-a întors acasă. Acum, că tot aniversăm anul aces­ta o sută de ani de la Unire, eu cred că ar trebui acționat mai ferm, pen­tru ca tinerii să cunoască istoria. Nu se face ni­mic! Vax albina! La ora asta, provinciile românești sunt mai dezbinate decât acum o sută de ani, cu dife­rențe și mai mari între ele decât atunci. Nu mai exis­tă pa­trio­tismul de atunci, spiritul de frăție, determinarea de a te sacrifica pentru o cauză no­bilă. Cu oamenii de acum, Unirea nu s-ar mai pu­tea face.

Cedarea Ardealului - plecarea din raiul copilăriei

- Familia dvs. a fost greu încercată și într-un alt moment crucial al istoriei noastre: cedarea Ardealului de Nord, Ungariei, în 1940. Ce amintiri aveți de atunci?

Flavia Coposu: A trebuit să plecăm în două ore, fără să putem lua mare lucru cu noi. Aveam 15 ani atunci. În timpul tratativelor de la Turnu-Severin, întâmplarea a făcut ca dl. Iuliu Maniu să se întâlnească cu ambasadorul nostru la Budapesta, pe care-l știa bine. Acesta i-a spus că ungurii au pus mâna pe lista tuturor românilor care au semnat actul Unirii de la Alba Iulia, printre care era și tata, ca reprezentant al Comitetului Silvaniei. Ambasa­dorul i-a mai spus lui Maniu că ungurii îi vor căsăpi pe toți aceștia, pentru că au adresele lor. Domnul Maniu a avut presimțirea că ungurii nu vor respecta termenul în care trebuiau să intre în ța­ră, ca să preia administrația locală, și de aceea a luat mă­suri imediat. Îmi amintesc că în data de 5 sep­tembrie 1940, a intrat pe poartă un autobuz din care a coborât fratele nostru, Corneliu. Palid și grăbit, i-a spus mamei să ia actele, bijuteriile, banii și câte o haină mai groasă pentru fiecare, să ne urcăm în mașină ca să ajungem la Cluj pe lumină, pentru că drumurile erau nesigure. Am plecat așadar în fugă, fără să putem lua cu noi mare lucru. Țin minte gestul doamnei Samuel, care avea cel mai mare magazin din sat și care, plân­gând, i-a dat mamei un coș cu pâine și unt, ca să avem merinde de drum. Mai țin minte și dru­mul care trecea pe lângă livezi, unde sătenii erau la lucru. Femeile erau despletite și plân­geau, bărbații nerași, ca în semn de mare doliu. Ofereau celor care se retrăgeau fructe culese și ne întrebau: "Pe noi cui ne lăsați?". Pe mar­ginea drumului treceau soldații și ofițerii ro­mâni cu capetele plecate, cu steagurile înfă­șurate în tocuri de piele, o armată umilită, silită să părăsească pământul țării fără luptă, să-l ce­deze dușmanilor. Aveam impresia că suntem ca într-un alai de înmormântare, atâta tristețe plutea peste noi. Asistam la înmormântarea copilăriei și a bucuriei noastre. Așa am ajuns apoi la Coșlariu, un sat cuprins între cele două Târnave și Mureș, unde tata a fost numit preot paroh. Am început viața de la zero, pornind de la lucrurile de strictă necesitate. Tata, harnic cum îl știam, s-a apucat imediat de mobili­zarea oa­menilor din sat, pentru reconstrucția bise­ri­cii, dar, din păcate, după numai zece luni de la ve­nirea acolo, a murit în urma unui atac ce­re­bral. Mama a rămas stâlpul familiei, îndu­rându-și destinul fără revolte și fără reproșuri, ca un adevărat creștin. Viața i-a fost plină de încer­cări: orfană de la șapte ani, s-a căsătorit de tâ­nă­ră, a pierdut un copil, a făcut nenu­mă­rate dru­­muri la închisorile ungurești, pentru a-și vizita so­țul și fratele, arestați pentru că au semnat Unirea. A tră­it cedarea Ardealului, refugiul, a lăsat în urmă toa­­tă ave­rea, tot ce adunaseră generațiile de înain­tași. Vă­duvia, sărăcia din vremea războiului, mun­ci­le bru­te și grele pe care a trebuit să le facă pentru a-i în­treține pe copiii minori, rămași în grija ei, apoi co­mu­nismul și arestarea fratelui nostru, despre care nu a știut ni­mic mulți ani, pe toate le-a îndurat ca o sfân­tă. Nimic din toate acestea nu i-au clintit cre­din­ța în Dum­ne­zeu. După moartea tatei, fratele Cor­neliu și-a asumat rolul de cap al familiei. Așa am ajuns la București.

Domnul Iuliu Maniu
"Avea ochii albaștri, albaștri"

- Să nu părăsim Ardealul, înainte de a vorbi și despre Iuliu Maniu, față de care Corneliu Coposu a avut un adevărat cult.

Flavia Coposu: Noi, cu Iuliu Maniu, am fost ru­de prin alianță, o nepoată a străbunicului Vaida s-a mă­­ritat cu un Bărnuțiu, bunicul matern al lui Iuliu Ma­­niu. Dar apropierea s-a produs și prin faptul că Bă­dăcinul era doar la vreo cincisprezece kilometri de Bobota. Ne vizitam la sărbători și la anumite evenimente, ne-am jucat de multe ori în parcul care în­conjura casa Ma­niu. Noi copiii, fiind mulți, pri­meam re­co­mandări severe îna­inte de a ajunge aco­lo: să nu vorbești ne­întrebat, să nu te ser­vești sin­gur, să mul­țumești pentru ce ți se oferă, altfel, cu al­te ocazii eram con­sem­nați la domiciliu. Țin minte că domnul Maniu ve­nea des în ca­mera în care era or­ga­ni­zată masa pen­tru noi, copiii, și ne povestea multe în­tâm­plări in­te­re­sante din viața lui. Odată ne-a făcut onoarea să ne lase să-i vedem ca­mera de lucru, ca­re era situată într-un fel de foișor. M-a im­pre­sionat faptul că era foarte simplă, ca a unui călugăr, avea doar un birou de lemn, un scaun și pereții plini de cărți.
Rodica Coposu: Eu l-am văzut de puține ori la Bădă­cin. Îl țin minte mai bine de la București, când venea duminica la noi, ca să mănânce supă de găină cu tăiței, care-i plăcea tare mult. Nu era un om rigid. Avea o pri­vire de oțel, pătrun­zătoare, dar care emana căldură. Era un înțelept care știa să vor­beas­că cu oricine și despre orice, cu fiecare pe măsura înțelegerii lui.
Flavia Coposu: Maniu avea niște ochi albaștri, albaștri, te paraliza când se uita la tine, parcă-ți pătrundea până în tainele sufletului. Simțeai că nu poți să-l minți sau să-i ascunzi vreun adevăr. Sen­zația asta de furnică în fața cuiva am mai avut-o doar în prezența Regelui Mihai și a Papei Ioan Paul al II-lea. Nu era exuberant, era sobru, impunea, ce spunea țineai minte multă vreme. Mai am o amin­tire cu Iuliu Maniu, după ce am intrat la facultate, la București. Poate puțini știu, dar în Ar­deal, noi, fetele, îi salu­tam și pe bărbați, pe domnii mai în vârstă, cu "Sărut mâna". Era o formă de respect care se mai păstrează izo­lat și azi, între rudenii. Când eram ele­vă, îna­inte de cedarea Ardealului, când mer­­geam la Bădăcin, îl salutam pe Iu­liu Maniu cu "Sărut mâna!" După ce am intrat la Facultate, m-am dus cu o verișoară de-a mea la el, la birou, pe stra­da Sfinților, ca să-i spun de reușită, cu speranța că poate ne va cadorisi cu ceva. Secretara lui, doam­na Clara Ro­manos, ne știa și ne-a anunțat imediat: "Poftiți dragelor!", a zis domnul Ma­niu, și ne-a făcut semn să luăm loc. Eu, țâfnoasă, i-am spus: "Domnule preșe­dinte, am venit să vă spun că sunt stu­dentă la ASE!", "Până acuma mi-ai zis tu "Sărut mâna!", a spus el încântat, de-acuma ești domnișoară, studentă, așa că îți sărut eu ție mâna!", ceea ce a și făcut. Vă dați seama cât de mândră am putut să fiu. Bineînțeles că ne-am pomenit și eu, și verișoara mea, care-i era lui nepoată directă, fiind din familia Bărnuțiu, cu bomboane și cu câte un plic cu bănuți. Ba mai mult, a chemat și taxiul, ca să ne ducă acasă.

- Despre apropierea dintre Iuliu Ma­niu și fratele dvs., Corneliu, care i-a fost se­cre­tar politic, știți ceva?

Flavia Coposu: Chiar dacă eram cu zece ani mai mică decât fra­­tele meu, țin minte că atunci când venea acasă de la Blaj, în va­canțe, mergea a­proape zilnic la Bă­dăcin, la Iuliu Maniu. Era de-a dreptul cucerit de domnul Maniu și pot spune că, după tata, Maniu a fost exemplul și mo­de­lul pe care l-a ur­mat și l-a iubit cel mai mult. În bi­blioteca lui și-a gă­sit cele mai pline momente de stu­diu. Sub atenta și riguroasa lui în­dru­mare, fratele meu a început să citească multe din cărțile bibliotecii adăpostite la Bă­dă­cin și a început să studieze în­sem­nările străbu­ni­cu­lui nostru, cu do­rința de a alcătui o mo­nografie le­gată de lupta să­lă­jenilor pentru li­bertate. După ce­darea Ardealului, fratele meu nu s-a mai despărțit de Iuliu Maniu, până când au fost ares­tați, la interval de câteva ore unul de altul, în urma îns­cenării de la Tă­mă­dău. N-au fost îm­preună atunci. Fratele meu fusese ple­cat în țară, pentru pregătirea unor ale­geri în partid sau pen­tru vreun con­gres, nu mai știu si­gur. A venit în noaptea aceea cu trenul, s-a dus direct la sediul partidului și l-au arestat.

Seniorul
"Dacă n-aș fi fost credincios, n-aș fi îndurat tortura"

- Corneliu Coposu, fratele dvs. a făcut șapte­sprezece ani de închisoare, mulți dintre ei în izo­lare totală, și doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Cum ați depășit această situație?

Flavia Coposu: Am suferit mult și noi. Surorile mai mari au fost date afară de la serviciu, noi, cele mai mici, urmărite și chemate să dăm declarații, eli­minate de la facultăți. Ce să mai vorbim? Am su­ferit toți. Îmi amintesc că a venit într-o zi un om la noi, care ne-a adus un bilet de la Cornel. I-am re­cunoscut scrisul imediat. "Dragele mele, scria, nu știu care mai trăiți, eu am fost eliberat, sunt cu do­mi­ciliu obligatoriu, am o stare de sănătate precară și, dacă puteți, ajutați-mă." Ne-am pus toate pe plâns, în frunte cu mama, care mai trăia încă. Am cerut bani împrumut și a doua zi, mama și sora mai mare, Doina, s-au dus la el, în Bărăgan, pe Valea Căl­mățuiului. Când l-a văzut cum arată, mama nu s-a mai întors la București. A rămas acolo și a început lupta pentru sănătatea lui. A durat doi ani. Era un spectru de om, o arătare, i se cunoșteau toate oasele, avea încheieturile inflamate de la înfo­me­tare. De-abia stătea în picioare, nu mai putea să vor­bească. El a fost un om înalt, avusese 120 de kg înainte de închisoare. La ieșire, de-abia cântărea 50. Din acel moment, săptămânal, cât a stat el acolo, ne-am dus cu rândul, cu alimente și cu câte două damigene cu apă de băut. Nu aveau apă bună acolo. Nu se pot descrie suferințele lui din închisoare, cele din domiciliul forțat, cele de după eliberare, când era mereu luat la securitate și interogat, poate și bătut. Nu mai vorbesc de cele îndurate după așa-zisa revoluție. Cât a fost de umilit și de batjocorit, câte i s-au pus în vină! Tare mare nevoie avem de istorici tineri, curați, care să scrie adevărata istorie a acestei țări. Și mai avem nevoie de credință. Cornel mi-a spus odată: "Dacă eu n-aș fi fost credincios, nu mă mai întorceam atât de sănătos moral din închisoare. Dacă n-aș fi avut credință, n-aș fi suportat tortura." Eu, trebuie să recunosc că nu am fost la înălțimea chemării lui, pentru că tot timpul eram revoltată de ceea ce i se întâmpla, de felul în care se mințea despre el. Și asta, până când m-a potolit într-o zi: "Mă uit la tine și mă întreb cu cine semeni, dragă, de ești așa afurisită, că tot neamul nostru a fost cumsecade". M-am rușinat tare atunci. "Astea se vor dilua, cum trec toate relele, și adevărul va ieși la suprafață", a zis. "O să fie prea târziu", i-am spus. "Pentru mine, nu!", a zis el. "Dumnezeu m-a învrednicit să trăiesc și să-mi dau seama că tot ce-am crezut că este bine și adevărat așa a fost. Eu n-am nevoie de recu­noș­tința unuia sau altuia. Tu crezi că cei care mă bla­mează știu ce fac? Habar n-au! Nu știu, sunt min­țiți. Este o mafie diabolică care ne conduce. Amă­râta asta de țară necultivată este ușor de manipulat și să sperăm că va fi la fel de ușor de întors la calea cea dreaptă!". M-a impresionat până la lacrimi această lecție de demnitate și morală, de crez în adevărul triumfător, în cinste și onoare. A fost un suflet ales, de o rară noblețe a spiritului. "Nu se poa­te, zicea el, să ne apărăm drepturile, tot văi­că­­rindu-ne. Trebuie să slujim cu fermitate adevărul și să stăm drepți în fața lui!".

Fotografii din arhiva Flavia și Rodica Coposu