I-a strâns rămășițele cu mâinile ei, la doar câteva minute după nenorocire. Auzise explozia care scuturase palatul și se repezise pe ușă, gândindu-se la tot ce e mai rău. A ajuns îndată la locul atentatului. Fața și mâinile Ducelui Serghei rămăseseră ca prin miracol neatinse de explozia grenadei care îi fusese aruncată în piept, fața și mâinile pe care le sărutase de atâtea ori, chipul acela frumos, pe care îl visa nopțile, atunci când nu erau împreună... Cu targa însângerată de rămășițele soțului ei, peste care un soldat își aruncase tunica, a plecat spre paraclisul Mânăstirii Ciodov, aflată în apropierea palatului. Degetele i se albiseră de la încleștarea cu care strângea în pumn iconițele pe care Serghei le purta la piept. Slujba a fost ținută de un călugăr, căruia vocea îi tremura. Mulțimea care umpluse imediat paraclisul plângea înăbușit, dar Elisabeta nu a scos niciun sunet, nu a vărsat nicio lacrimă. Era o statuie încremenită de durere, cu fața împietrită, mută față de tot ce se întâmpla împrejur. După slujbă, s-a întors la palat și s-a prăbușit într-un fotoliu. Servitorii nu au îndrăznit să îi vobească. Durerea ocupase tot spațiul, puteai să o atingi cu mâna. Nu era ferit de ea niciun colțișor, plasa morții se întinsese peste tot, iar timpul se oprise în loc. În miezul nopții, Elisabeta s-a ridicat din fotoliu și s-a dus în dormitorul nepoților, Maria și Dimitrie, pe care îi înfiaseră. I-a luat în brațe și abia atunci a început să plângă. Un plânset deznădăjduit, în hohote rupte de lacrimi mari, un plâns pe care nu l-a mai putut opri până dimineață. Trei zile nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă. Se cufundase în rugăciune. Doctorii se strânseseră în jurul ei îngrijorați, rudele nu știau ce să facă. În a treia zi de la moartea ducelui Serghei, în timp ce se ruga, ceva s-a întâmplat cu inima Elisabetei. Sufletul i s-a umplut de o lumină puternică, iar în urechi i-a răsunat vocea Sfântului Ioan de Kronstadt, socotit unul dintre marii sfinți în viață ai Rusiei: "Durerea domniei voastre este de nedescris. Durerea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, pe care a răbdat-o pentru păcatele lumii, a fost și ea de necuprins. Puneți durerea dumneavoastră lângă durerea Lui. Astfel veți afla mângâiere." Îi rămânea, așadar, o singură cale, să ierte tot, fără ură și fără zăbavă, să ierte și ea, așa cum iertase și iubise Mântuitorul pe cruce.
Iertarea creștină
În dimineața zilei de 20 februarie, la doar trei zile de la uciderea Marelui Duce Serghei, fratele țarului Nicolae al II-lea, gardienii închisorii unde fusese întemnițat criminalul au primit vizita Marii Ducese Elisabeta. Îmbrăcată în doliu, slăbită de suferință, a cerut să îl vadă pe asasinul soțului ei. Ceea ce a urmat a șocat mai mult decât asasinatul în sine. "De ce l-ai ucis?", a întrebat ducesa. Ivan Kaliaev a privit-o lung. Făcea parte din acel soi de revoltați, mânați în luptă de un ideal pentru care sunt în stare să arunce lumea în aer. Nu putea pune în cuvinte toată ura lui împotriva țarilor. Însă pe ea, pe ducesa sărmanilor, care ajuta în Moscova toți dezmoșteniții sorții, încercase totuși să o cruțe. "Aveam pregătită bomba de mult, dar erați alături de ducele Serghei și m-am ferit să vă ucid și pe dumneavoastră." "Nu te-ai gândit nicio clipă că ucigându-l pe el, mă ucizi și pe mine?". Kaliaev a tăcut. "Dacă te vei căi, îi voi cere țarului să te ierte și mă voi ruga lui Dumnezeu să te ierte și El. Cât depre mine, eu deja te-am iertat!".
Cei prezenți au rămas uluiți, luându-i atitudinea drept tulburare. Să stai față în față cu ucigașul soțului tău îți putea întuneca mințile. Dar mila pe care Elisabeta i-a arătat-o lui Kaliaev nu a fost un accident de moment, ci un drum de-o viață.
Prințesa de Darmstadt
Elisabeta Alexandra Louise Alice s-a născut la Darmstadt, în Germania, pe 20 octombrie 1864. Făcea parte din dinastia Rurik, era Prințesă de Hesse și Rin. Mama ei, Prințesa Alice, era fiica Reginei Victoria a Marii Britanii. Deși sângele ei era cât se poate de albastru, iar familia sa stăpânea un mic ducat, educația prusacă a învățat-o să își poarte singură de grijă. La fel ca și frații și surorile ei, locuia în camere mobilate modest, își făcea singură focul și a fost învățată să gătească de mică. Mama lor, Prințesa Alice, care își ducea adesea copiii în vacanțe acasă, în Anglia, în palatele ei de la Windsor, Balmoral și Osborne, avea un cult pentru simplitate - le-a cusut tot timpul hăinuțele cu mâna ei și i-a învățat să își iubească până la sacrificiu țara și pe Dumnezeu. Copilăria Elisabetei a fost marcată de tragedii. Pe când avea doar șase ani, fratele ei, Frederic, în vârstă de doar trei ani, a căzut de la etaj și a murit sub ochii ei. În adolescență, o epidemie de difterie, de care s-a îmbolnăvit toată familia, i-a secerat sora mai mică și apoi, la doar o lună, mama. Elisabeta avea pe atunci 14 ani și, într-un fel, aceste necazuri au purtat-o repede în lumea oamenilor maturi. Le va fi de acum încolo celorlalți frați și surori, ca o mamă. Când le scria mai târziu din Rusia, îi numea chiar "copiii mei". Și-a iubit mult familia, fiind foarte apropiată de tată și de bunica maternă, Regina Victoria, căreia îi spunea în scrisori: "Te simt ca pe o mamă și îți port o dragoste adâncă în inima mea. Cuvintele nu pot exprima tot ce simt, când am bucuria de a te vedea."
Pe soțul ei, Marele Duce Serghei Alexandrovici, avea să îl cunoască încă din copilărie, când venea, cu mama sa, în vizită la Darmstadt. În adolescență era deja îndrăgostită de rusul acesta misterios și frumos, însingurat și mereu adâncit în sine, despre care apropiații spuneau că e ursuz și infatuat. O curtau mulți prinți, dar ea l-a vrut doar pe el, deși Regina Victoria a stat în calea iubirii lor, pentru că se temea de Rusia, tulburată încă de atunci de revoltele anarhiștilor. Dar, în cele din urmă, bunica a acceptat și cei doi s-au căsătorit.
Convertirea
Când a venit în Sankt Petersburg, Elisabeta a lăsat tot orașul fără suflare. Era superbă, fără grad de comparație. Ducele Constantin Romanov avea să scrie: "Când Marea Ducesă Elisabeta a apărut lângă împărăteasă, toți am fost orbiți de parcă ar fi fost soarele. De mult nu am mai văzut o așa frumusețe." Regina Maria a României, care îi era verișoară, îi va face un portret admirabil în memoriile sale: "Înaltă, zveltă, mlădioasă și de o nemărginită blândețe - o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Frumusețea ei era din cele ce se numesc de obicei îngerești. Ochii, zâmbetul, mâinile, felul în care te privea, în care îți vorbea, în care se mișca, toate erau de o desăvârșire care întrece cuvintele. Nu știu ce într-însa aducea cu un crin. Neprihănirea ei era fără seamăn, nu-ți puteai lua ochii de la ea". Curtea Imperială a Rusiei a iubit-o din prima clipă, poporul o venera, iar Elisabeta a știut să le întoarcă dragostea. Ceva din adâncimea sufletului rus a atins-o încă de atunci. Era o taină nedeslușită în felul în care și oamenii simpli, dar și casa imperială, cu țarul, țarina și soțul ei, Serghei, posteau cu asprime, făceau metanii, se închinau și se rugau aidoma călugărilor. O credință vie, puternică, plină de o frumusețe străveche, pe care o simțeai în slujbele lungi, de noapte, din mânăstiri. În convertirea Elisabetei, nici soțul ei, nici familia acestuia, nu au jucat niciun rol. Sfântul Ioan de Kronstadt, un părinte de mir, de o mare delicatețe sufletească, care îl povățuia pe Serghei, i-a spus să o lase să își găsească singură drumul. Și inima Elisabetei, împrejmuită de rigori luterane și disciplinată de rigoarea prusacă, s-a regăsit în taina credinței răsăritului. A preferat clarobscurul Rusiei contururilor ferme ale Germaniei și s-a adâncit mai mult în misterele mistice decât în rațiunea seacă a protestantismului. Multă vreme și-a tăinuit iubirea care i se născuse în suflet pentru ortodoxie. Datina străveche cerea ca nobilii occidentali să își păstreze credința, afară de cazul în care urcau pe tronul țarilor. De altfel, celelalte prințese apusene de la Curtea Romanovilor rămăseseră în religia lor, pentru ele, aplecarea la credința mujicilor era o părăsire a luminilor Europei, o cădere în barbarie. "Mulți vor protesta, știu, pentru această convertire, însă simt că ea mă aduce mai aproape de Dumnezeu." Elisabeta a făcut pasul cel mare pe 25 aprilie 1891, în ajunul Duminicii Floriilor.
Și-a împărțit bogăția în trei: mai întâi, bijuteriile primite de la Familia Imperială, pe care le-a donat Trezoreriei Rusiei, pentru că le socotea parte a moștenirii imperiale. Apoi a venit rândul propriei familii, care a primit și ea o parte din giuvaeruri. A treia parte, și cea mai însemnată, în care a cuprins până și inelul ei de nuntă, împreună cu toate operele de artă pe care le avea, le-a vândut și a cumpărat un teren cu câteva case. Acolo avea să se zidească de vie, ridicând o mânăstire cu totul nouă, pe care o va conduce ca stareță, găsindu-și astfel o nouă viață, după ce cea veche fusese spulberată de grenada care îi ucisese soțul. A numit-o "Mânăstirea Milostivirii Martei și Mariei", după numele celor două surori ale lui Lazăr, care-l slujiseră pe Iisus. "Poate că-mi veți spune: «Stai în palatul tău și fă binele ca o văduvă, de la înălțime!» Dar dacă vreau să le cer celorlalți să trăiască după niște principii, trebuie mai întâi să le urmez eu, trebuie să trec prin aceleași greutăți, ca să-i pot mângâia și încuraja. Sinceritatea iubirii noastre pentru Hristos, dăruirea noastră pentru El le putem dovedi mângâindu-ne semenii. Nu sunt înzestrată nici cu o minte excepțională, nici cu vreun talent anume. Nu am nimic deosebit, în afară de dragostea mea pentru Hristos." Până la Elisabeta Feodorovna, nimeni nu mai făcuse în Rusia o mânăstire în care să fie ajutați cei sărmani. Așa că a bătut la toate porțile, s-a folosit de toată influența ei nobiliară, s-a rugat pentru donații la toți prietenii înstăriți, a reușit să îl convingă pe însuși Patriarhul Rusiei să o sprijine și, în cele din urmă, a reușit.
Pleca prin cele mai putrede mahalale ale Moscovei, în locuri în care nici poliția nu putea să pătrundă, luând de acolo copiii singuri pe lume, pentru a-i ocroti la ea în mânăstire. În spitalul ei erau tratați numai oamenii săraci, adesea mult mai bine decât în cele la care avea acces nobilimea. Și pentru că sărmanii nu își permiteau medicamente, le-a făcut o farmacie, tot în mânăstire, unde distribuia medicamente gratuite sau reduse, în funcție de posibilitățile bolnavilor. Prietena ei, contesa Olsufiev, spunea că "Marea Ducesă avea darul de a-și apropia oamenii cu mare ușurință. Simțeai că trăiește în lumi mai înalte și îi ajuta pe ceilalți cu multă delicatețe să se ridice. Niciodată nu a făcut pe cineva să se simtă mai prejos." Jertfa aceasta avea să rodească, în cele din urmă, mari minuni. Acolo unde doctorii nu mai răzbeau, iar leacurile erau neputincioase, izbuteau mâinile pline de dragoste și rugăciunea fierbinte a maicii starețe Elisabeta.
Miracolul
E miezul nopții. Toate surorile dorm, dar acum e ceasul când maica Elisabeta se trezește pentru a-și începe drumul spre cer. În fiecare zi nu doarme mai mult de trei ceasuri, și atunci, pe scândurile goale ale patului, care nu are niciun acoperământ. În chilia simplă, spoită cu var alb, o privesc de peste tot ochii sfinților din icoane. În colț e o cruce a Mântuitorului, de care a agățat rămășițe din hainele Marelui Duce Serghei, culese de la locul asasinatului. Nu a vrut să se despartă de soțul ei nici aici, în liniștea mânăstirii. După ce își isprăvește rugăciunea, merge în spital, să vadă dacă bolnavii au nevoie de alinare. Dacă au, rămâne cu ei până în zori, când se trezesc și celelalte măicuțe. Acum e alături de această femeie sărmană, o bolnavă care trece prin chinuri cumplite. Lucra ca bucătăreasă, când a răsturnat, fără să vrea, pe ea, o sobă cu petrol, iar flăcările îi arseseră tot trupul, afară de palme și tălpi. Medicii nu îi mai dădeau nicio șansă, așa că o trimiseseră aici, la spitalul mânăstirii, acolo unde muribunzii poposeau înainte de drumul spre cer. Maica Elisabeta o mângâie și îi spune rugăciuni. Apoi, încet, începe să îi schimbe pansamentele. Rănile sunt infectate, orice mișcare e un chin, așa că se oprește de fiecare dată când aude un geamăt. Și, împreună cu acel geamăt, inima ei se strânge de durere. Suferă întotdeauna cu fiecare bolnav. E ea în toate aceste sute de trupuri, în inimile care încearcă să se roage, în frica, durerile, deznădejdea acestor părăsiți. Zile întregi a privegheat, rugându-se ca cerul să o miluiască pe bucătăreasa arsă de vie. Zile în care viața acesteia a atârnat de un fir subțire, mai străveziu decât aerul. Apoi, încet, fără nicio explicație, rănile au început să se vindece, iar gemetele de durere s-au stins. Când, într-o dimineață, doctorii au venit la obișnuita vizită, bolnava îngrijită de maica Elisabeta zâmbea liniștită. Se vindecase! A fost primul miracol săvârșit de Marea Ducesă. Unul de care avea să se vorbească mult timp în Moscova.
Timpul muceniciei
Nu a dat înapoi niciodată. Și nu avea cum să o facă nici acum, când Rusia era în fierbere. În primăvara lui 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat. Din acel moment, maica Elisabeta a știut că zilele îi sunt numărate, dar nu a vrut să se refugieze în dosul zidurilor Kremlinului, nici să închidă porțile mânăstirii. Ori de câte ori o bandă de revoluționari venea cu gândul să o ucidă, le ieșea înainte cu curaj și blândețe. Le spunea că e acolo doar pentru a sluji. Le arăta soldații răniți pe care îi trata, orfanii care aveau un acoperiș datorită măicuțelor. Și după ce bolșevicii plecau, Marea Ducesă le spunea surorilor: "Timpul muceniciei nu a venit încă." În vara lui 1917, un trimis al Kaiserului Germaniei, Wilhelm al II-lea, a venit până la Mânăstirea Milostivirii Martei și Mariei, spunându-i maicii Elisabeta că împăratul, care o iubise mult în tinerețe, îi acordă protecție. Era vremea să plece. Rusia nu mai avea nevoie de iubirea ei. Îi voia doar sângele. Dar măicuța a rămas, știind că va plăti rămânerea ei cu prețul morții.
Când trupele CEKA au venit după ea, în a treia zi de Paște a anului 1918, le-a spus surorilor care o înconjuraseră: "Nu plângeți! Ne vom vedea dincolo!". Și pentru că le era frică de mulțimea Moscovei, unde era iubită chiar și de bolșevici, cekiștii au dus-o departe, spre Siberia, lângă Ekaterinburg, într-un sat numit Alapaevsk, în apropierea căruia se afla un puț al unei mine părăsite, adânc de peste 20 de metri. Era vară, în noaptea dintre 17 și 18 iulie, când au luat-o, împreună cu alți membri ai familiei Romanovilor. I-au aruncat rând pe rând în puțul adânc, sperând că vor muri în cădere sau se vor îneca în apa care se adunase pe fund. Când i-a venit rândul maicii Elisabeta, ea s-a rugat cu voce tare: "Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!". Grinzile care susținuseră puțul au atenuat părbușirea condamnaților. Curând, din adâncuri, cekiștii au auzit cum victimele cântă heruvicul de la Sfânta Liturghie, conduși de Marea Ducesă. Au aruncat atunci grenade, dar după ce acestea au explodat, din fundul puțului s-a auzit cântarea "Mântuiește, Doamne, poporul tău!". Speriați, asasinii au adunat crengi, le-au dat foc deasupra puțului și au plecat. Trei luni mai târziu, când soldații Armatei Albe au eliberat regiunea, au găsit trupurile celor asasinați. Nu muriseră nici de pe urma prăbușirii, nici din cauza grenadelor sau a focului. Se stinseseră încet, de sete și foame...