Lacrimi îngropate
- Părinte Adrian Diaconu, care este odiseea venirii sfinției voastre ca păstor al comunității românești din Geneva și Lausanne?
- Am fost preot în România, timp de zece ani, la Blejoi, în județul Prahova. Când am ajuns acolo, în 1981, am găsit biserica locului, monument istoric din secolul al XVIII-lea (cu hramul "Nașterea Maicii Domnului"), distrusă complet de cutremurul din martie 1977. Imediat am început reconstruirea ei, în condiții foarte dificile: erau anii cei mai grei ai perioadei comuniste și am avut de înfruntat numeroase piedici puse de autoritățile care nu vedeau cu ochi buni strădania mea. Dar am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu și al credincioșilor strâns uniți în jurul meu. După zece ani de trudă, în 1991, am târnosit noua biserică. Am sfințit-o cu sentimentul că mi-am făcut datoria acolo unde-mi ceruse Dumnezeu să-l slujesc, dar sufletul meu era sfâșiat: în cimitirul din curtea bisericii, eu și soția mea ne-am lăsat să-și doarmă somnul cel de veci pe singurul nostru copil, un băiețel, mort într-un accident, la 7 ani, 7 luni și 7 zile. A fost un moment de mare cumpănă pentru mine, și în vremea aceea părintele profesor Constantin Galeriu, care cunoscuse strădania mea, mi-a propus să mă treacă pe o listă cu preoți, pe care o avansase românilor din Elveția, dornici, după 1990, să-și aleagă ei înșiși, din țară, un preot care să-i păstorească. Se pare că biserica pe care o construisem la Blejoi a făcut alegerea pentru mine și așa am ajuns aici, întâi în toamna anului 1991, pentru a face cunoștință cu comunitatea, apoi în iulie 1992, când am venit împreună cu părintele Constantin Galeriu și am slujit prima liturghie la Lausanne, în prezența Familiei Regale române, a regelui Mihai și a reginei Ana, începându-mi astfel oficial slujirea ca preot al parohiilor din Geneva și Lausanne, pe care le-am reorganizat pe baze canonice.
Biserica suferințelor mântuite
- Cum ați păstorit această comunitate, una cu totul specială a exilului românesc, tocmai pentru că în mijlocul ei se afla regele României?
- Am înțeles că e chemarea Celui de Sus ca eu să fiu în serviciul liturgic și pastoral al unor personalități cu o asemenea dimensiune spirituală. M-a impresionat profund prezența Maiestăților Lor, Regele Mihai și Regina Ana, în mijlocul românilor din exil și dorința lor fierbinte de a participa la slujbe în biserici românești, întâi la Geneva, pe vremea când locuiau la Versoix, apoi la Lausanne, când s-au mutat la Aubonne. Dar comunitatea întreagă de-acolo, formată în mare măsură din reprezentanți ai exilului intelectual și foști deținuți politici, care au făcut ani grei de pușcărie comunistă, mi-au marcat sufletul și conștiința, prin poveștile lor dramatice de viață. L-am avut în parohia noastră de la Geneva pe Constantin Dinu Rășcanu, care a făcut 14 ani de pușcărie, pe Șerban Mironescu, care a făcut parte din mișcarea "Rugul Aprins" și care a fost închis dimpreună cu tatăl său, profesorul Alexandru Mironescu. Cu toții, mărturisitori ai ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste, fideli ai parohiei noastre, pe care i-am prohodit când au plecat la Domnul, și-i pomenim permanent de atunci. Mi-am dat seama că aici vrea Dumnezeu să fiu, că îmi cere să mijlocesc spre alinarea lor, spre împăcarea lor cu depărtarea de țară și cu dramele trecutului. În poveștile lor cutremurătoare am găsit, de fapt, modele de nădejde și de credință și, mai ales, de speranță în reînvierea neamului românesc! Chiar folosesc acest termen liturgic, "reînviere", pentru că perioada comunistă a însemnat o moarte, o înghețare a spiritualității prin credință a acestui popor. Or, oamenii aceștia nu și-au uitat niciodată țara! Iar dintre toți, Maiestatea Sa a iubit atât de mult această țară, departe de ea fiind, încât eu, fără niciun fel de ezitare, spun că Regele Mihai este o conștiință a neamului românesc! Chiar și așa, trăind rupt de poporul său până în 1997, a fost un suflet care a ars de dor de România și de jalea românilor care sufereau sub comunism.
Harul mirungerii
- Cândva, regele Mihai îi mărturisea Preaînaltului Iosif, mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, că în anii aceia grei, de necruțător comunism, din solidaritate cu poporul român, mânca puțin și cumpătat și făcea căldură puțină în casă, zicând că dacă poporul său trăiește în foame și frig, el nu poate trăi în îndestulare. Chiar și măicuțele care l-au îngrijit în ultima perioadă a vieții spuneau că Maiestatea Sa trăia aproape ca un monah, mulțumindu-se cu foarte puțin, în rugăciune și în deplină comuniune cu Dumnezeu. Sfinția voastră l-ați cunoscut îndeaproape: cum ați completa acest portret al Regelui Mihai?
- În acești 26 de ani, am fost de nenumărate ori la reședința sa, ca slujitor al bisericii, cu ocazia diferitelor evenimente (colinde de Crăciun, diferite sărbători și evenimente de familie). Niciodată nu am divulgat presei discuțiile mele cu regele, onorând încrederea și simpatia pe care Maiestatea Sa o avea pentru mine. Se spovedea și se împărtășea regulat și, de câte ori am mers cu Sfintele Taine la Maiestatea Sa (când neputințele trupești l-au împiedicat să mai fie prezent la biserică), am făcut-o cu binecuvântarea IPS mitropolit Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, cel care se ocupa, de fapt și de drept, de pastorația familiei regale rezidente în Elveția. În ziua Sf. Ierarh Nicolae, după slujba pe care am ținut-o la umila noastră capelă din Lausanne și unde ne-am rugat cu toții pentru sufletul regelui nostru, care se stinsese cu o zi înainte, am fost acasă, la Maiestatea Sa, pentru a-l așeza în sicriu și am făcut prima slujbă, din șirul slujbelor zilnice pe care le-am făcut cât trupul său neînsuflețit a stat în casa de la Aubonne. Fiind apoi adus la Biserica Greacă de la Lausanne, am continuat să slujesc și acolo, timp de două zile, dimpreună cu IPS Iosif și cu alți preoți, la căpătâiul Majestății Sale, până ce a fost dus la București, cu un avion militar al armatei române. În toate aceste zile istovitoare și pline de tristețe adâncă, am simțit cum un duh puternic mă întărește și m-am gândit că nu poate veni decât de la Maiestatea Sa, care a avut o putere interioară uriașă, înzestrat de Dumnezeu ca să rabde câte a răbdat în viața sa zbuciumată. De multe ori, ne dădea nouă curaj și putere din curajul și lumina lui și, niciodată nu a renunțat să spere, încât ce puteam să îl învăț sau cu ce cuvinte puteam să-l încurajez eu, atunci când Maiestatea Sa ne vorbea făcându-ne să înțelegem că Dumnezeu nu ne va lăsa și că suferința și răbdarea acestui popor vor fi răsplătite!?! Pot să vă mărturisesc că Regele Mihai a avut un har care s-a manifestat în toată viața sa, și toți cei care l-au cunoscut mai bine pot încuviința aceasta: e vorba de harul mirungerii! Prin faptul că a fost botezat ortodox și uns ortodox ca rege, în Catedrala Patriarhală din București, în 6 septembrie 1940, de către patriarhul Nicodim, Regele Mihai a fost asemenea unui preot! Pentru că mirungerea aceasta (conform unei tradiții care urcă până la Sinodul al patrulea ecumenic de la Calcedon, din 451, care conferea împăraților bizantini porfirogeneți statutul de "episcopi ai treburilor din afară"), îi dădea trei prerogative: aceea de a intra în Sfântul Altar prin ușile împărătești, aceea de a se împărtăși direct din Sfântul Potir, asemenea slujbașilor clericali, preoți și episcopi (dar în marea sa smerenie, Maiestatea Sa niciodată nu a folosit această prerogativă), și aceea de a oferi cârja patriarhului și episcopilor, ca simbol al păstoririi turmei. Din șirul regilor noștri, primii doi, Carol I și Ferdinand, erau catolici, Carol al doilea a fost botezat ortodox, dar n-a fost niciodată uns de Biserică, însă Regele Mihai, care este ultimul monarh porfirogenet, cu descendență din regii Bizanțului (porfirogenet, adică născut în timpul domniei tatălui său) și uns ca rege de patriarhul țării, prin Hristos, cel mai mare arhiereu, a făcut ca relația Coroană-Biserică să fie una profund creștinească, aș spune chiar hristică. De aceea, Maiestatea Sa fost și un mărturisitor al credinței creștine ortodoxe, în condițiile exilului, a animat, a stimulat trăirea creștinească aici, între românii exilați, prin propriul model de viață și de atitudine. Ba, chiar, în 1992, a susținut cu fermitate alipirea la trupul Bisericii-mamă a parohiilor noastre, care până atunci nu erau subordonate BOR. La Geneva funcționa, din 1979, Asociația "Comunitatea Românilor din Elveția", ce-și propusese o activitate de cult ortodoxă pentru românii aflați în exil, sub denumirea de "Biserică liberă", cu preoți itineranți. Dar, cum spuneam, au luat ființă parohiile "Sfântul Ioan Botezătorul" din Geneva, în 1992, și "Sfinții Români" din Lausanne, în 1993. În 1995, Regele Mihai și Regina Ana au participat la sfințirea noii biserici românești, construite din lemn, de la Chene-Bourg, Geneva. Tot în 1995, a fost inaugurată la Lausanne noua capelă ortodoxă românească. Icoanele acesteia, jilțurile cu însemnele regale, precum și tabloul votiv reprezentând scene de istorie ale poporului român în care e încadrată întreaga dinastie regală română, au fost realizate de maestrul Ion Ipser de la Geneva. El a dedicat aceste picturi Coroanei Române, ca pe o recunoaștere a ceea ce a însemnat monarhia pentru speranța exilului românesc și pentru poporul nostru. Prezent la inaugurare, Regele Mihai și Regina Ana au semnat în Sfânta Evanghelie, acceptând această dedicație, iar apoi au semnat mitropolitul Serafim și mitropolitul Iosif, arătând astfel unitatea în jurul Bisericii-mamă, a bisericilor comunităților românești din Europa.
"Stătea în picioare, și o bucurie duhovnicească îl lumina"
- Aș vrea să vorbiți despre participarea la slujbe a Regelui Mihai: își trăia și public credința, îi plăcea să fie în mijlocul comunității?
- Maiestatea Sa a participat de multe ori la slujbe, în cele două parohii, la Geneva - când locuia la Versoix, și în anii din urmă, la Lausanne - când s-a mutat la Aubonne. Venea mereu însoțit de Regina Ana și de una-două principese, era întotdeauna punctual, nu întârzia niciodată. Stătea tot timpul slujbei în picioare și se vedea că participa cu tot sufletul, o bucurie duhovnicească îi lumina fața. De fiecare dată, după ce se termina slujba, mai rămânea un moment ca să vorbească cu noi, cu românii din comunitate. După fiecare asemenea întâlnire de suflet, îmi sosea acasă o scrisoare de mulțumire cu semnătura Maiestății Sale. De aici a pornit o întreagă corespondență cu Regele Mihai, care nu poate decât să ne onoreze, pe mine, personal, și comunitatea noastră. Ca să nu mai spun de fotografiile cu care am alcătuit un întreg album și pe care le păstrăm ca pe ceva foarte prețios în viața parohiei, întru amintirea sa. O să-l pomenim în continuare și ne vom strădui să-i păstrăm vie amintirea, căci a fost o lumină călăuzitoare pentru noi toți. După înmormântarea Reginei Ana, Preafericitul Patriarh Daniel mi-a spus că trebuie să facem în așa fel încât să aducem și rămășițele pământești ale Reginei-mamă Elena, de la Lausanne, aici, în necropola regală de la Curtea de Argeș. Când i-am dus această veste, Maiestății Sale i-au dat lacrimile. M-am înduioșat adânc în sufletul meu, când mi-am dat seama, atunci, că în inima sa, dragostea pentru "țara-mamă" și pentru mama sa, Regina Elena, se suprapuneau. Și că, dacă lucrul acesta s-ar împlini, ar simți că se întoarce "cu totul" acasă, la locul de odihnă gătit de strămoșii săi, și unde Regina-mamă Elena nu a putut fi înmormântată, în 1982, când s-a dus la cele veșnice. După spusele sale, Regele Mihai a învățat de la mama sa să murmure primele rugăciuni și și-a însușit această tărie a credinței în Dumnezeu, care l-a ajutat să treacă în viață peste atâtea pierderi, inclusiv a tronului și a țării sale. Un reporter m-a întrebat, în acele zile, în care-l prohodeam pe rege la Lausanne, dacă, după acești 26 de ani în care am fost apropiați, am primit vreo decorație din partea Maiestății Sale. I-am răspuns că da, dar nu se vede: e una prinsă direct în inima mea! Ce decorație poate fi mai mare pe pământul acesta, decât sufletul cuiva care te lasă să i-l cunoști până în străfundurile sale, și te onorează cu prietenie, căldură și dragoste creștinească? Căci spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Matei: "Ce-i folosește omului dacă câștigă lumea întreagă și își pierde sufletul său?". Regele Mihai nu și-a vândut niciodată sufletul și cred că în clipa când și l-a pus în mâinile Mântuitorului Hristos, era împodobit cu cele mai înalte virtuți creștinești, asemenea sfinților. S-a vorbit mult în mass-media despre rege și Familia Regală în zilele dinaintea îngropăciunii sale, și cei mai mulți dintre români au cunoscut abia acum adevărul despre destinul lui tragic și despre felul în care aceste informații au fost manipulate și de regimul comunist, și de cel post-comunist. Însă înțelegerea acestui adevăr ne obligă, într-adevăr, pe noi toți, și nu doar pe urmașii săi direcți, să fim mai responsabili în legătură cu viitorul nostru. Eu cred că duhul monarhiei, care stă în însăși deviza ei, "Nihil Sine Deo!", acest duh care a fost în mod deplin trăit de Maiestatea Sa Regele Mihai și care i-a guvernat întreaga sa viață, nu ne va părăsi odată cu dispariția sa fizică! Să ni-l asumăm, fiecare, înlăuntrul nostru, să trăim zi de zi în acest duh și să credem cu adevărat că nimic nu putem face fără Dumnezeu! Să îl lăsăm pe Dumnezeu să își facă sălaș în inima noastră. La fel cum arhanghelul Mihail, ca un nor de foc, îi însoțea pe Moise și pe poporul evreu în cei 40 de ani cât au rătăcit prin deșert, așa l-a ales Dumnezeu pe Maiestatea Sa să fie lumina care să călăuzească acest popor, cât a traversat cei 40 de ani de comunism, dar și după aceea, în anii din urmă.
"Nimic fără Dumnezeu!"
- Sunt sigură că sfinția voastră și comunitatea pe care o păstoriți veți continua să mergeți înainte chiar și fără stâlpul de sprijin cel mai tare: Regele Mihai. Ce vă unește acum, ce vă propuneți pentru viitor?
- În ultimii ani, au venit între noi foarte mulți tineri care au emigrat pentru a-și găsi un loc de muncă mai bine plătit decât în țară și pentru o viață mai decentă. Însă, rădăcina comunității stă în modelul vieții acestor oameni ai exilului românesc, ce au constituit baza comunității românești din Lausanne și Geneva, și pe care noii veniți l-au preluat, fiecare după puterea lui de înțelegere. Primul Crăciun fără rege a fost destul de trist, dar Dumnezeu ne-a dat putere să ne ridicăm și să mergem mai departe. Biserica a fost plină, și parcă ceva din bunătatea și blândețea acestui mare spirit care a fost Regele Mihai a vegheat asupra noastră, în rugăciunile înălțate împreună și atunci când am cântat colindele ce-i plăceau atât de mult. Mă bucur când văd că biserica e plină de fiecare dată, multe familii venind cu copii și nepoți, participând la activitățile de catehizare și la cele dedicate tinerilor, având împreună un armonios dialog al generațiilor și care se vede la agapele lunare pe care le organizăm după slujbele de duminică. Dar și în solidaritatea lor în activitățile culturale și social-filantropice: împreună susțin apariția revistei "Credința", o publicație în limba română și franceză, editată sub egida Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, organizează concerte susținute de coruri invitate din țară, întrețin și îmbogățesc o bibliotecă de carte românească, oferă - pe lângă lecțiile de catehism pentru copii - și cursuri de istorie, geografie și literatură română, organizează pelerinaje la mânăstiri din țară și din alte centre ortodoxe. De asemenea, susțin deplasările personalului de cult la cei vârstnici și nedeplasabili din parohie, dar și la deținuții români aflați în penitenciarul de la Geneva, care au nevoie, la rândul lor, să-și mențină și să-și întărească credința, în condițiile detenției. Mai mult decât atât, din dorința de a ajuta copii orfani și bătrâni din câteva așezăminte ce funcționează pe lângă biserici și mânăstiri din România, am putut în ultimii trei ani să oferim, din partea enoriașilor celor două parohii din Geneva și Lausanne, mai bine de 50.000 de franci elvețieni, pentru a le îmbunătăți un pic condițiile de acolo. Am început construcția noii biserici românești din Lausanne, care presupune un efort financiar uriaș, dar nu ne pierdem speranța că vom izbuti. Căci, nu-i așa?, "Nimic fără Dumnezeu!".