MELANIA MEDELEANU - "Am ales să fiu unde e și inima mea"

- Acum patru ani, când încă strălucea pe micul ecran, nimeni n-ar fi putut bănui că într-o zi va lăsa deoparte talentul ei dedicat jurnalismului, pentru o cauză mult mai fierbinte, care îi va absorbi viața cu totul. Azi, "Magicamp", proiectul de binefacere inițiat de ea și dedicat copiilor cu afecțiuni oncologice, a adunat contribuții de peste un milion de euro, dovada vie că în fața suferinței, românii au rămas solidari. O poveste cu final fericit, a cărei autoare merită cununa de lauri -

"Acasă" la Maria

- Într-un interviu de acum mai mulți ani, afirmai că jurnalismul a fost visul vieții tale, că e meseria fără de care nu ai putea trăi. Și totuși, după ce ne-ai obișnuit cu prezența ta plină de far­mec de pe micul ecran, într-o zi, cu totul surprin­ză­tor, te-ai retras...

- E adevărat, jurnalismul e meseria la care am visat de foarte, foarte mică, încă de când decupam cutii de carton și mă băgam în ele, pretinzând că sunt la televizor. Avantajul e că n-am fost obligată niciodată să-mi caut drumul profe­sio­nal. Știam dintotdeauna ce vreau să fac. Dezavantajul e că atunci când faci doar asta de la început uiți că mai există și altceva pe lume. Și riști ca, la 35-40 de ani, să te uiți în jur și să zici: "Bine, și dacă mâine s-ar închide toate televiziunile, ce-aș face?". Eu n-am mai apucat să-mi pun întrebarea asta, fiindcă în cazul meu s-au înlocuit două iubiri fără niciun fel de regret, au trecut natural una în cealaltă. Te­le­vi­ziu­nea a rămas o etapă închisă tem­porar, pen­tru că sufletul meu e acum în proiectul "Magicamp".

- Ce s-a întâmplat în viața ta, Me­lania? De unde până unde a­ceas­tă turnură  spre facerea de bine?

- Eu sunt noro­coa­sa căreia i s-au întâm­plat numai lucruri bu­ne. Dacă viața a fost ge­neroasă cu mine, e de da­toria mea să dau ceva înapoi. Sen­ti­men­tul datoriei s-a trans­format însă în de­pen­dență în momentul în care i-am întâlnit pe copiii de la orfelinatul din Domnești. Acum șapte, opt ani, strân­sesem foarte multe hăi­nuțe și jucării și am vrut să le dau cuiva din satul în care locu­iesc. Așa am ajuns la școala din Clinceni și i-am rugat pe pro­fesori să mă ajute să găsesc un copil care are ne­voie de toate lucrurile astea. Mi-au adus-o pe Maria, care era în clasa întâi atunci și pe care am ajutat-o să ajungă acasă, fiindcă nu avea cum să transporte toate pachetele. Pentru ea, acasă era însă un centru de plasament. Cât timp am petrecut aco­lo, am fost uluită de felul în care se agățau copiii ăia de mine, de foamea lor uriașă de iubire, de faptul că puteai să le dăruiești enorm cu atât de puțin. Așa că am continuat să mă întorc, să mă împrietenesc cu ei. Îi aduceam la mine în curte, făceam petreceri pentru ei, îi du­ceam la doctor când aveau nevoie. Când am des­coperit că aveau probleme de vorbire, fiind­că nu fuseseră suficient stimulați, cum nu reu­șeam să găsesc un logoped bun pe care să-l duc acolo ca voluntar, mi-am amintit că am terminat facultatea de psihologie. Așa că m-am înscris eu însămi la un master în logopedie, și tot ce învățam seara mer­geam și aplicam cu ei dimineața. După o vreme, am început să văd și lucruri neplăcute: cum mân­carea pe care le-o duceam era dusă acasă de îngrijitori, cum hăinuțele pe care le cum­păram dispăreau. Atunci am hotărât să fac un parteneriat cu Protecția Copilului, care a organizat cursuri de asistență maternală pentru câteva doamne din sat, care apoi au luat copiii din centru și i-au crescut la ele acasă. Maria și sora ei sunt în continuare în aceeași familie, au crescut și sunt foarte iubite. Ieri s-a întâmplat s-o duc pe Maria la liceu. Mi-a po­vestit cu pasiune despre proiectele ei de viitor, despre faptul că e bună la învățătură, că vrea să ajungă la Cambridge și că îi place să danseze. Am fost foarte bucuroasă pentru ea. O iubesc mult și simt că-i datorez enorm, ea este cea care m-a schimbat.

"Sunteți mama lui Magicamp!"

- Ai făcut un pas în spate, ca să te dedici unei cauze nobile, dar una care pune în um­bră celelalte talente ale tale. Nu-ți pare rău?

- Nici nu mă inte­re­sează să-mi scot în evi­dență alte talente. Dacă ele au existat, au avut șansa lor să se vadă cât am făcut presă. De altfel, cei 22 de ani în lumina reflectoarelor mi se pare că au fost doar o pregătire pentru ceea ce sunt azi, un an­trenament pentru ca acum să pot co­munica despre proiec­tele sociale sau să-i în­văț pe alții ce înseamnă să fii în fața camerei de filmat. Pasul ăsta în spate de care vorbești e un pas înainte, de fapt. N-am sacrificat nimic, ci am ales să fiu unde e și inima mea. Într-o zi, m-a oprit o fată pe stradă și mi-a zis: "Dar eu vă știu, sunteți, sunteți...". Și eu eram con­­vinsă că vrea să spună "...de la televizor". Și ea a zis: "Sunteți mama lui Magicamp". A fost cel mai fain compliment pe care putea să mi-l facă cineva!

- Pentru cei care o fac cu pasiune, televi­ziu­nea e un mic drog. Chiar nu ți-e dor să mai fii în platou?

- E un drog, dar și de droguri se mai scapă. (râde) Am fost invitată recent în platou de foștii mei colegi de la Prima TV, sărbătoreau 20 de ani de existență. Prima mea tentație a fost să caut prompterul, să văd cum e aranjarea în studio, unde sunt luminile, toate lucrurile de altădată pe care le simțeam ca fiind naturale. Până mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să pun nicio întrebare ni­mănui, că trebuie doar să răspund. Mi-a fost drag să fiu în platou doar ca invitat și mi s-a părut că în momentul ăsta e postura potrivită.

- După atâția ani de televiziune, domeniu înșelător în care succesul te poate fura cu ușu­rință, tu nu doar că ți-ai păstrat picioarele pe pământ, dar ești de-o modestie și de-o discreție rare. De unde vine acest bun simț, Melania?

- Cred că au contat enorm oamenii pe care i-am întâlnit, care nu m-au lăsat nicio clipă să o iau razna. Când lumea te recunoaște pe stradă și-ți spune numele, ar putea exista această tentație să te crezi mai mult decât ești. Dar dacă ai lângă tine oameni care la cel mai mic semn că te pierzi știu să tragă de tine și să-ți spună: "Atenție, nu e ok!", atunci te salvezi. Pe de altă parte, eu n-am ajuns niciodată la genul acela de recunoaștere publică încât să mi-o iau în cap cu purtarea mea. Nu sunt chiar atât de celebră, pe mine nu mă recunoaște toată lumea când ies pe stradă și sunt fericită cu asta.

- Ați ales să numiți proiectul acesta de bi­ne­facere "Magi­camp". Crezi în magie, Mela­nia? Și dacă da, ce mai înseamnă magia, când știi că lupți cu un di­ag­nostic necruțător?

- Da, cred în magie și-mi place să cred că am construit un tărâm magic pentru copiii ăștia, un tărâm în care nu mai există branule și citostatice, ci doar iu­bire, bucurie, prieteni, pis­cină și parc de aven­tură, care te fac să uiți de perioada pe care o tra­versezi. Pentru o săp­tămână cât sunt în tabă­ră, copiii își amintesc să fie doar copii. Magia în­seamnă în primul rând iubire, cel mai bun medi­cament dintre toate. Cancerul nu e o boală ușoară. Dar iubirea ajută, iubirea încălzește, îți dă încre­dere, speranță și putere să lupți mai departe.

"Când pierdem un copil, câteva zile nu mai suntem oameni"

- Ce culoare are bucuria, Melania?

- Bucuria e un curcubeu. Și azi, când se în­tâmplă să văd unul, trăiesc aceeași uriașă bucurie din copilărie, chiar dacă noi, la "Magicamp", am dat altă conotație acestui cuvânt. Copiii curcubeu sunt cei care se duc dintre noi.

- Cum funcționează sistemul pus la cale de voi? Cum îi alegeți pe cei care vor beneficia de tabere?

- Copiii pe care îi aducem la "Magicamp" trebuie să fie într-o stare de sănătate suficient de stabilă încât să poată participa la activități, chiar dacă diagnosticul e dur sau faza destul de avansată. De obicei, mergem în spitale, medicii ne reco­man­dă niște cazuri, iar noi îi contactăm pe părinți. În ultima vreme, a fost chiar mai simplu, copiii se întorc din tabără direct în spital, povestesc mai departe și sunt părinți care ne sună direct. Dar în toate cazurile, avem nevoie de acordul medicului oncolog, fără de care o astfel de tabără n-ar putea să existe.

- Gesturile voastre aduc multă bucurie, dar te și pun față în față cu lipsa de speranță, cu diag­nostice necruțătoare. Cum faci față, Melania? Cum te protejezi? Nu e greu să fii înconjurat în permanență de nefericire?

- Ba da, uneori e. Nu prea reușim să ne prote­jăm emoțional. La început, când copiii noștri nu mai erau, colegii din echipă mer­geau și la înmor­mân­tări. Sufeream îngrozitor, cu toții, după fiecare co­pil pierdut. Și acum, când vine o asemenea ves­te, câteva zile nu mai suntem oameni. Dar am învă­țat să acceptăm că treaba noastră e doar să facem bucățica asta de viață, câtă o avem, mai frumoasă și mai bună. Mai departe e de la Doamne Doamne.

- Faceți lucruri absolut re­marcabile, dar pentru toate astea e nevoie de bani. Și vorbim de su­me uriașe, de sute de mii de euro. E greu să faci rost de finanțări?

- Întotdeauna e greu să strângi bani. Ca să reușești, îți trebuie două ingrediente importante. În­tâi și-ntâi, o cauză bună, a cărei importanță oa­menii să o înțeleagă. Apoi, să-ți păstrezi credibi­li­tatea în timp. Oamenii care au contribuit au dreptul să vadă ce s-a întâmplat cu banii lor. Și noi le arătăm. În 2015, am avut 32 de copii bolnavi în două săptămâni de tabără, într-o casă, dar în 2017, cu sprijinul lor, am avut 11 serii de tabără cu 220 de copii. Între timp, am construit o casă pentru copiii bolnavi de can­cer și pentru cei cu arsuri grave, o piscină și un parc de aventură. Din banii primiți, tri­mitem lunar câte 100 de pachete către familiile cu copii cu afecțiuni oncologice, în care punem ali­mente neperisabile, detergenți și tot felul de alte lucruri de tre­buință. "MagicHOME", re­fu­­giul părinților din provincie care au co­pii internați la București, e aproa­­pe gata de lansare. În curând, acolo se vor putea odihni, vor putea face duș, ba chiar vor putea locui cu copiii bolnavi, ca să evite drumurile cu trenul, atunci când tratamentul se face doar o dată la câteva zile și nu e nevoie să rămână în spital. Iar peste toate acestea, mai există și "MagicTICKET", un parteneriat pe care l-am făcut cu mai multe pensiuni din țară. De cele mai multe ori, când un diagnostic necruțător intervine în viața unui copil, întreaga familie se focalizează pe copilul bolnav, iar ceilalți frați se simt dați la o parte. Cu "MagicTICKET", îi trimitem cu toată familia într-o vacanță, timp de câteva zile, așa cum nu au mai avut de mult. Când sponsorii noștri văd toate lucrurile astea, capătă încredere și rămân aproape de cauza noastră. Cei mai mulți din cei care au pornit cu noi în 2014 ne sunt încă alături.

- "Magicamp" nu e doar un gest de gene­ro­zitate, ci și o mare structură care cere un lider. Cum se împacă asta cu delicatețea și vulnera­bi­litatea ta?

- Nu m-am gândit ni­ciodată la asta. Pur și sim­plu, suntem o echipă în care fiecare are un rol foarte clar și-și duce treaba la bun sfâr­șit. Un proiect de genul aces­ta nu poate fi făcut fără dragoste și fără atenție la detalii. În rest, sunt ca toți ceilalți, am și forță, și slă­biciune în mine. Am și eu momentele mele când plâng și când mi se pare că nu pot să merg mai departe. Cad și mă ridic, nu sunt super­woman. Dar când cad, mă uit tot la acești copii și-mi aduc aminte cu cât curaj lup­tă ei și mi se pare je­nant să mă dau bătută. Și adevă­rul este că ei sunt un așa exemplu pentru noi încât ra­reori ne permitem mo­mente de slăbiciune.

"Actele de binefacere te fac fericit"

- Te vindecă și pe tine binele pe care-l faci altora?

- Sigur, noi ne adunăm acolo și vrem să facem ceva frumos pentru copii, dar eu nu mai cred că taberele astea sunt doar pentru ei. Când în ultima zi îi vezi pe oa­me­nii mari în jurul focului de tabără spunând cu lacrimi în ochi că săptămâna asta le-a schimbat viața și că perspectiva lor asupra exis­ten­ței e alta, poți fi sigur că a re­pa­rat ceva profund în ei. S-a dovedit și științific că oamenii care fac acte de binefacere sunt mai fericiți. Poate și pentru că, fără să ceri, ți se întoarce foarte mult înapoi. Copiii aceștia sunt capabili de o iubire necondiționată, care e foarte vinde­cătoare. E o experiență care te calibrează mai bine și-ți arată ce e cu adevărat important în viața ta.

- Tu cât te-ai schimbat în anii ăștia? Te recunoști când te uiți în urmă?

- Simt că am mai mult sens. Simt că nu trăiesc de­geaba. Înainte, senzația pe care o aveam era de foar­te mult gol. Si­gur, e plăcut când te recunosc oa­menii pe stradă. Faima poate să deschidă niște uși. Dar felul în care intri pe ușile alea e al tău. Faima nu-ți umple viața. Când nu mai e nimeni să te adore și să te admire, când închizi ușa la tine acasă și ești doar tu cu oglinda din baie, faima nu mai în­seamnă nimic.

- La "Magicamp" ești mereu încon­jurată de copii. Tu ce fel de copil erai, Melania?

- Am fost foarte băiețoaică, mi-am petrecut copilăria jucând tenis de picior, cățărân­du-mă în copaci și trăgând cu praș­tia. Am fost copilul rebel care bătea cu pum­nul în masă pentru ce-și dorea, dar una peste alta aș spune că am fost mai de­grabă un copil cu­minte, cererile pe care le aveam nu erau chiar ab­surde.

- Și sensibilitatea, dorința ta de a ajuta s-au simțit încă de atunci?

- Cred că în mine a existat din­tot­dea­una ceva care aștepta momentul potrivit să iasă la su­pra­față. Am în minte o scenă de când aveam 13 ani și mă uitam pe fe­reas­tră la o ploa­ie puternică. Mi se pă­rea că ploaia aia e un plânset nesfârșit. Și mi-am dorit atunci o super-putere, să reu­șesc să șterg altora lacrimi.

"Nu mai încape nimic în această viață a mea"

- La "Magicamp" nu ești singură, sun­teți, de fapt, doi. Cum e să te în­tâl­nești cu persoana iubită în chiar gestul facerii de bine?

- Ei, uite, despre lucrurile astea private nu prea-mi place să vorbesc. Când eram tânără, n-aveam nicio reținere, vorbeam cu mare ușurință, până într-o zi, când m-am trezit că ziarele sunt pline de tot felul de prostii și invenții. A fost un șoc. Am decis atunci că viața personală e ceva ce o să țin doar pen­tru mine și pentru cei apro­piați. E felul meu de a mă apăra și de a mi-o apăra. Și recunosc, sunt foarte ve­he­mentă în direcția asta. (râde)

- Și totuși, cine e în spatele omului care face bine? Când luminile se sting aici, la "Magicamp", ce mai rămâne și pentru tine?

- Toate astea sunt pentru mine, sunt și pentru sufletul meu, mă hrănesc din ele. Și cu toate astea, am constatat de cu­rând cu tristețe că nu mai încape ni­mic în aceas­tă viață a mea. Îmi place la nebunie ce fac, dar uite că până și bu­cățelele de res­piro au fost ocupate. Au fost luni în­tregi în care n-am avut nici măcar o zi li­be­ră. De atâtea ori m-am au­zit spunând: "Nu am timp! Îmi pare rău, dar chiar nu am timp!". Până când ci­neva mi-a atras atenția: "Cred că folo­sești greșit sin­tag­ma. Timpul e același pentru toți. Tu «îți faci» timp?". Ei bine, anul ăsta mi-am pro­­pus să-mi fac timp. Pentru că mi-am dat seama că locuiesc cu părinții mei în același oraș și, cu toate astea, ajung să îi văd o dată la trei luni. Pe cei apropiați avem mereu ten­dința să-i punem la coa­da listei, fiindcă știm că ei ne iartă întot­de­auna. Uităm că va veni o zi în care nu vor mai fi acolo.

- Dacă ai avea jumătate de zi liberă azi, cu ce ai umple-o, Melania?

- Într-o jumătate de zi n-aș apuca să mă plimb într-un oraș străin, dar pare un interval rezonabil să-mi curăț florile, să văd dacă nu cumva sunt omizi, să citesc câteva pagini dintr-o carte și chiar să gătesc ceva bun. Am avut câteva zile libere la începutul anului, în care mi-a ieșit performanța asta. A fost prima oară când am gătit în ultimii trei ani. Uneori, mi-e suficient și mai puțin de o ju­mătate de zi. Azi-dimineață, când m-am trezit, am ieșit în curte și am văzut un ghiocel. Cred că am stat zece minute uitân­du-mă la el, era chiar lângă tul­pina unei magnolii care se pregătea și ea să îm­bo­bocească. M-am hrănit atât de mult din bucata asta de minune, că mi s-a în­seninat cerul pentru toată ziua.

Foto: ANDREEA GRIGORESCU