POVEŞTI CU CASE - Cu Ion Minulescu prin Bucureşti

Ninge pe str. Covaci din centrul vechi al Bucureştiului. Fulgii mari dansează în aer, vânzoliţi de un vânt uşor. Câ­te­va femei mătură zăpada aşternută pe treptele case­lor. Clădirile vechi au rezistat vremurilor, ast­fel încât atmosfera străzii nu e cu mult schimbată faţă de acum o sută de ani. Într-o zi de început de ia­­­nuarie a anului 1881, în noap­tea dinspre Bo­bo­tează spre Sfân­tul Ion, în casa de la nr. 17 s-a năs­­cut unul dintre cei mai fai­moşi po­eţi români, Ion Minu­lescu, cân­tă­reţul iubirilor care se duc şi re­vin, deşi în dragoste, el s-a do­ve­dit foarte sta­tor­nic.

Copilul "postum"

Poetul s-a născut într-o casă îndoliată. Cu nu­mai câteva zile în urmă, la sfârşit de an 1880, tatăl său, Teodor Minulescu, ca­vaf de me­serie, adică negustor de piele cu toptanul, mu­­rise într-o cameră de ho­tel din Alexan­dria, judeţul Teleor­man, unde se afla, pa­re-se, pentru în­cheierea unor afaceri co­merciale. Soţia lui ră­mă­sese aca­să, aş­tep­tând să-i vină sorocul să nască. Ca să fie de faţă la eveniment, sosise în Bucureşti şi tatăl ei, un vestit negustor din timpul acela, Ştefan Ciucă din Slatina. Socrul îl cu­noscuse pe Teodor Minu­les­cu, datorită preocu­pă­rilor co­merciale comune. Îl in­vitase aca­să, la Slati­na, unde tânărul a în­tâlnit-o pe Alexandrina, fiica bătrâ­nului negustor, şi s-a îndrăgostit pe loc de ea. Dra­goste la prima vedere, ca în­tr-o ro­manţă minulesciană de mai târziu. "Tudor s-a îndrăgostit de mine, cum m-a văzut. Purtam o rochie albă de tulpan topit, bro­dată cu bobiţe roz. Cordonul strâns pe talie - aveam o talie de o cuprindeai într-o mână - era o lentă de moar roz, care cădea până la poalele rochiei. Condurii erau din peau dorée. Tudor era un bărbat arătos, plin de voinţă, dar blând. Ce-mi plăcuse mai mult la el era privirea catifelată şi nişte dinţi cum e sideful", va povesti Alexandrina la se­nectute. Cei doi s-au căsătorit şi s-au mutat la Bucureşti, în casa din strada Covaci, unde Teodor avea şi un mic de­po­zit pentru mărfu­rile sale. Lunile au trecut repede, şi acum Ale­xan­drina se pregătea să devină mamă. La sfârşitul lunii decembrie, Teodor, soţul ei, ple­case la Turnu Măgurele. Gaze­tele au scris că de aco­lo, negustorul s-a întors la Ale­xandria, a în­chi­riat o cameră la hotel şi a cumpărat bilet la teatru. N-a mai ajuns la spectacol, fiindcă a fost secerat de apo­plexie, între pereţii hotelului. A fost în­mor­mântat în cimitirul mănăstirii Pasărea. O săptămână mai târziu, în plină dramă, a venit pe lume fiul său, bo­tezat Ion. Au asistat la naş­tere moaşa şi bunicul Ştefan. Mai târziu, într-unul din ro­manele sale, Mi­nulescu va pune în gura per­so­najului principal ex­presia "copil postum". Trimitea în mod transparent la pro­pria lui venire pe lume. Din păcate, casa naş­terii sale a dispărut. Acum, la nr. 17, se află un imobil nou, cons­truit în secolul XX.

Prietenul plopilor frânţi

Înainte să părăsesc strada Covaci, aş vrea să amintesc faptul că în clădirea situată pe colţ, la intersecţia cu strada Soarelui, se aflau în acea perioadă redacţia ziarului România Liberă şi redacţia ziarului Timpul. Potrivit unei inscripţii de pe peretele exterior, imobilul actual a fost construit în 1891. E posibil ca în anul acela să fi fost renovat vechiul imobil unde au funcţionat cele două redacţii. Nu este exclus ca vechiul sediu să fi fost demolat şi construită în 1891 o casă nouă, care a supravieţuit până în zilele noastre. Mihai Eminescu lucra aici, la Timpul, avându-l coleg pe I.L. Ca­ra­giale. Cei doi scriitori discutau în bi­roul ziarului conservator, iar câteva case mai jos, spre capă­tul dinspre Piaţa Sf. Anton, într-o încăpere încăl­zi­tă cu lemne, se năs­cuse viitorul poet Ion Minu­les­cu. Destinul a făcut ca peste ani, Cara­gia­le, stabilit deja la Berlin, să citească o poezie publicată de tânărul Minulescu în revista Convorbiri literare, cu titlul "În oraşul cu trei sute de biserici". Dra­ma­turgul a fost entuziasmat de poezie: "... este ce­va nepreţuit. As­ta nu mai e dom­nişoară! Asta e bărbat! Bravo lui! De mult n-am avut aşa im­pre­sie. Îl salut călduros şi-i mul­ţu­mesc pentru înalta plă­cere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraor­di­nar!...".
Străbat labirintul de străduţe ale cen­tru­lui vechi şi ies în Piaţa Universităţii, unde se află statuia lui Mihai Viteazu, ope­ră a sculptorului francez Albert-Er­nest Carrier-Belleuse. Statuia a fost adusă în ţară în 1873 şi dezvelită la 8 no­iembrie 1874. Locul ame­najat în prezent este com­plet pavat, fără spaţii verzi sau mă­car câţiva copăcei ca­re să ofere vara o cât de fi­ravă umbră. Într-o fo­to­grafie rea­lizată în 1877, de Franz Duschek, ob­ser­văm că statuia era înconjurată de un gard din lemn, iar de-a lungul gardului, pe toate ce­le patru laturi, creşteau plopi tineri, plan­taţi cu sigu­ranţă în anul inaugurării sta­tuii. În­tr-o altă fotografie, datată 1890, plopii sunt deja înalţi, cu siluetă zveltă, dar mai puţini decât în ur­mă cu zece ani. Cert este că dintre plopii plantaţi în 1874, au mai supravieţuit câţiva, până în 1920. În luna iulie a acelui an, patru dintre ei au fost însă tăiaţi, din ordinul muni­ci­palităţii. Minulescu, la vremea aceea colaborator al ziarului România nouă, a reacţionat prompt: "e un adevărat act de van­dalism, dacă nu chiar o pro­fanare". Poetul nu mai spera decât în­tr-o ju­de­ca­tă aspră a însuşi vo­ievodului de pe cal: "...ră­mâne ca năzdrăvănia... să fie judecată de însăşi bron­zul voievodului, lip­sit de vecinătatea dulce şi pi­torească a celor patru plopi, trimişi să ali­men­teze bucătăria membrilor din comisia de înfru­mu­seţare a Capitalei". Nici pe timpuri nu era altfel decât acum.

Iubirea vieţii

Traversez bulevardul şi intru pe strada Aca­de­miei, una dintre cele mai cunoscute străzi bucu­reş­tene. Din fericire, clădirea de la nr. 15, odi­nioa­ră nr. 17, a supravieţuit vremurilor. Aici a funcţio­nat înaintea Primului Război Mon­dial re­dac­ţia ziarului Viitorul, de orien­tare liberală. Poe­tul a semnat în el, timp de câţiva ani, o serie de articole şi reportaje. Do­uă au fost rubricile ţinute în paginile ziarului: "Săptămâna bucu­reş­teană" şi "Impresii". A scris, printre altele, despre plecarea în vile­giatură a bucu­reş­te­nilor, despre come­morarea lui Eminescu şi des­pre Cimitirul Bellu, despre Bleriot şi Ca­lea Victoriei, dar şi despre "Digestia du­pă ma­sa de seară". Într-unul dintre articole, zia­ristul Minulescu a încercat o profeţie, scriind că "... peste o sută sau două de ani, când tramvaiele cu cai nu vor mai exista, când cele electrice vor circula pe sub pă­mânt...". S-a înşelat un pic în ce priveşte ter­menul realizării. În domeniul trans­por­tului public în Bucureşti, metroul va fi cons­­truit peste mai puţin de o sută de ani, mai exact peste 70 de ani. Ziarul Viitorul a fost pentru Minulescu nu numai un loc pro­fesional, dar şi unul senti­men­tal. Aici s-a în­­tâlnit cu studenta la Belle Arte, Claudia Millian, care îi va deveni soţie şi vor trăi îm­preună o frumoasă şi trainică poveste con­­jugală, sfârşită tragic, în 1944, când poetul va muri în urma bombardamentelor anglo-americane asupra Bucureştiului. Dar în 1910, moartea era departe. Poetul tocmai se întorsese de la Paris şi se străduia să-şi facă un drum propriu în viaţa literară de la noi. Scotea reviste care nu trăiau mai mult de două-trei numere, trimitea poezii re­vis­telor patro­na­te de figuri impozante, ca Nicolae Iorga, par­ti­cipa din plin la boema literară şi nu ezita să joace diverse roluri în piese de teatru organizate de ama­tori. Aşa a ajuns Claudia să-l vadă "pe viu", după ce poetul devenise de mult în mintea ei, un idol absolut! Minulescu juca la Teatrul Naţional ro­lul unui cavalermedieval. Claudia se afla în sală. Câ­teva zile mai târziu, s-a dus să-l viziteze în redac­ţia Viitorului, care-i publicase o ştire de la un eve­ni­ment cultural. Poetul se afla în birou, în clădirea situată peste drum de Facultatea de Arhitectură. Într-un interviu oferit mai târziu revistei Rampa, Claudia Millian va rememora momentul vieţii ei: "Adusesem o informaţie de la Conservatorul de belle-arte, şi Minulescu mi-a publicat-o. Am fost după aceea să-i mulţumesc şi m-a întrebat: "De ce ai ţinut atât de mult să se publice informaţia asta?". "Ca să fiu şi eu cunoscută ca dumneata" , i-am răspuns. "Bine, dar eu sunt cunoscut pentru că scriu poezii." "Şi eu scriu poezii", i-am replicat. Mi-a cerut să le vadă şi i-am arătat primele poezii din "Garoafele roşii". S-a îndrăgostit mai întâi de ver­surile mele, apoi de mine şi aşa s-a întâmplat "nenorocirea". Într-un fel, chiar a fost! Claudia era măritată cu Christea N. Dimitrescu, şi el poet şi publicist care a semnat cu mai multe pseudonime, cel mai folosit fiind Cridim. Cei doi locuiau într-o casă din strada Pompiliu Numa şi nu obişnuiau să iasă în lume, petrecându-şi serile acasă, din cauza so­ţului, căruia nu-i plăceau întrunirile boeme sau mon­dene. Tânăra lui soţie s-a adaptat de nevoie acestui ritm de viaţă conjugală, dar în profunzime, tânjea după o existenţă artistică dinamică. Regăsise acest tip de viaţă în poeziile pe care le publica Minulescu prin gazete, dar şi în volumul de debut, "Romanţe pentru mai târziu", apărut în 1908. Cridim o fi pre­simţit ceva, fiindcă într-una din seri i-a spus Claudiei să-i arate poeziile sale lui Minulescu, fiindcă "aşa cum scrie el, trăz­nit, o să-ţi găsească multe calităţi". În­demn fatal! Claudia a divorţat de Cri­dim şi, în 1914, va deveni soţia lui Ion Minulescu.

Poarta celebrităţii

Merg mai departe, în lungul străzii Aca­demiei. Ajung în piaţa Palatului Re­gal. Locul s-a schimbat mult. Un bucu­reş­tean de la începutul secolului XX, dacă ar în­via acum, ar recunoaşte cu greu împre­ju­rimile. Ateneul Român şi Hotelul Athè­née Palace ar fi cam singurele repere ne­schim­bate. În locul unde se află în prezent aripa dreaptă a Palatului Regal, se înălţa odinioară ho­telul Imperial. La parterul hotelului, se afla ce­lebra cafenea Kübler, după numele antre­pre­norului, un neamţ, fost student la Heidelberg, sosit la Bucu­reşti după Unirea din 1859 să îşi încerce norocul. La Kübler se adunau scriitorii şi artiştii vremii. Aici a intrat, într-o bună zi, un tinerel înalt, masiv, dornic să-şi facă prieteni. Era Minulescu, proaspăt întors de la Paris, unde pornise să facă studii de Drept, dar se iniţiase în tainele poeziei. Plecase să ajungă avocat şi revenise la Bucureşti poet boem, purtător de fulare mari şi viu colorate. A ajuns repede cunoscut litera­ţilor bucureşteni. Era volubil, guraliv, dar mai ales, cunoscuse marea poezie simbolistă franceză, în chiar locul naşterii ei. În romanul "Corigent la lim­ba română", a evocat elocvent at­mos­fe­ra cafenelei Kübler: "...intelectualii sunt îm­părţiţi în două tabere: tra­di­ţio­nalişti şi modernişti. Tra­diţio­naliştii sunt si­niş­tri. Moderniştii sunt ca­ra­ghioşi. Fie­care tabără îşi are me­sele ei, unde se dis­cută tot aşa de zgomo­tos şi se con­su­mă tot aşa de ti­mid". Ca­fe­neaua aceea, dispărută din spaţiul fizic al oraşului, dar pre­zentă pentru totdeauna în me­moria culturală (se spune că I.L.Caragiale ar fi scris, la una dintre mese, între două halbe de bere, schiţa "Căldură mare") a fost poar­ta prin care poetul Ion Minulescu a intrat în lumea literară.

Periplu imobiliar

Ion Minulescu s-a năs­cut în Bucureşti, în casa din stra­da Covaci, dar copilăria şi ado­les­cenţa şi le-a petre­cut la Slatina şi la Piteşti. Va reveni în 1899, pentru a-şi completa studiile li­ceale, la un pension privat, Brân­ză & Arghirescu, după ce la liceul din Piteşti rămăsese repe­tent. Pensionul bucu­reş­tean se afla pe Calea Mo­şilor, aproa­pe de sanatoriul doc­to­ru­lui Suţu, unde mu­rise, în 1889, Mihai Emi­nes­cu. În romanul "Co­ri­gent la limba română", po­etul va descrie sumar am­pla­sarea şi at­mos­fera pen­sio­nului particular: "...este o hardughie lungă, de nu se mai sfârşeşte. Ţine dintr-o stradă până-n al­ta. Una este Calea Moşilor, alta este strada Vân­tului. ( ... ) Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Suţu. Vecinătatea asta ne convine de minune şi nouă elevilor, şi celor doi di­rec­tori - unul de studii şi altul administrativ. Vecinii nu ştiu niciodată cine face gălăgie. Nebunii de la pension, sau ne­bu­nii de la doctorul Şutzu". După trecerea examenului, Mi­nu­les­cu va pleca la Paris, de un­de se va în­toarce în 1904. A locuit o vre­me chiar în Hotel Imperial, apoi a fost plecat la Cons­tanţa, unde un amic influent i-a găsit un post de funcţionar. Când s-a întors în Bucureşti, a cu­noscut-o pe Claudia Milli­an, s-au căsătorit şi au locuit în­tr-o casă din Calea Dorobanţilor, unde au trăit coş­ma­rul bom­bardamen­te­lor germane din timpul Pri­mului Război Mondial, bom­bele fiind aruncate din celebrele aparate de zbor Zeppelin. Soţii Minulescu s-au refugiat la Iaşi, îm­preună cu fiica lor, Mioara, iar după revenirea în Bucu­reşti, s-au reinstalat în ca­sa din Calea Doro­ban­ţilor. În 1934, şi-au cum­pă­rat, cu un credit de la Casa Corpului Didactic, un apartament spaţios, într-un bloc nou, construit vis-a-vis de Palatul Cotro­ceni. Au fost vecini cu familia scriitorului Liviu Re­brea­nu, între cele două familii existând relaţii nu nu­mai de bună vecinătate, dar şi de prietenie, si­tua­ţie mai rar întâlnită în lumea literară. După război, Mi­nulescu a primit funcţia de director în Minis­te­rul Artelor şi Cultelor, funcţie deţinută ani buni, între 1922 şi 1940. În epoca interbelică, spre deo­se­bire de zilele noastre, scriitorii primeau funcţii pu­blice, unii dintre ei ajungând chiar miniştri, cum a fost cazul poetului Octavian Goga, ca să nu mai vorbim de posturi în diplo­maţie, cum a primit Lucian Blaga.

Casa din Cotroceni

Familia Minulescu se aşezase bine în casa din Cotroceni. Ducea viaţa proprie unor intelectuali inter­be­lici. Poetul se pensionase de la mi­nis­ter şi obişnuia să ia trenul şi să meargă la diferite şezători din ţară, unde găsea mereu un public primitor. Era aplaudat de fiecare dată când recita: "Ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine/Dar fiindcă azi mi te dai toată/ Te iert, e vechi păcatul/Şi nu eşti prima vinovată". Poezia lui vorbea despre iubire, despre trădare, dar şi despre dragostea de viaţă, iar ascultătorii şi cititorii îşi regăseau în cuvintele poetului propriile expe­rienţe şi sentimente. Minulescu a fost un colecţionar neobosit, iar toate obiec­tele de valoare s-au strâns în casa din Cotroceni, ajunsă, cu vremea, o casă-muzeu. În 4 aprilie 1944, familia se afla la masă. Dintr-o dată au auzit alarma aeriană, dar nu s-au speriat. Mai fuseseră astfel de exerciţii menite să pregătească populaţia pentru un eventual atac aerian. Comesenii nu s-au sinchisit de alarma declanşată în plină zi. Au continuat să deguste bunătăţile puse pe masă. Din nefericire, alarma anunţase un atac ade­vărat. Claudia Millian va evoca astfel înfricoşătorul moment: "...o bubuitură îngrozitoare a cutremurat ca­sa şi în apartament s-a lăsat o perdea de întu­neric. Prin uşile mari, de geamuri, ale holului, trom­be de nori vineţi se vedeau, ca un cer posomorât, de furtună. Am privit atunci spre parcul palatului Co­troceni, de unde se înălţau în aer trâmbe de flăcări şi fum încolăcit cu scântei. Cerul nu se mai vedea". Au coborât cu toţii în adă­postul subteran. Poetul nu a rezistat şocului pro­vocat de bombardament. Inima i-a fost afectată şi va înceta să bată câteva zile mai târziu, în 11 aprilie. A fost în­mor­mântat la Cimitirul Bellu. Soţia i-a supravieţuit până în 1961, fiind autoarea unor interesante scrieri me­mo­ria­listice. Fiica lor, Mioara Mi­nulescu, ajunsă artist plas­tic, a lăsat prin testa­ment Muzeului Naţional al Literaturii Române, casa din Cotroceni.