Dreptate pentru Runcurel

Satul înghiţit de pământ

Exact acum doi ani, în decembrie 2015, chiar înainte de sfintele sărbători ale Crăciunului, 134 de familii din satul Runcurel, judeţul Gorj, au găsit la cutia poştală nişte notificări prin care erau somaţi să-şi părăsească gospodăriile, să se mute unde-or găsi, în termen de 30 de zile, fiind informaţi că tot ce vor primi drept despăgubiri este preţul de un euro pe metru pătrat de teren. La început, unii dintre ei au crezut că e o greşeală, sau poate doar o exage­rare, că poate era ceva opţional, că poate hârtia aia se referea numai la cei care chiar îşi doreau să vân­dă şi să se mute din satul lor. S-au lămurit însă repede. Notificarea avea un ton imperativ şi nu lăsa nici cea mai mică speranţă de negociere. Mai mult, ea venea ca urmare a unei hotărâri de guvern prin care oamenii erau înştiinţaţi că satul Runcurel avea să fie şters de pe faţa pământului, făcându-se loc unei uriaşe cariere de exploatare a lignitului, cariera "Jilţ Nord, un proiect de importanţă naţională". Aşadar, nu încăpea nici pic de tocmeală: oamenii se vedeau siliţi să se supună, la fel cum au făcut-o şi pe vremea comuniştilor, atunci când le erau con­fiscate proprietăţile. Şi uite aşa, pentru cele 134 de familii din Runcurel a urmat un Crăciun plin de spaimă şi plin de lacrimi, în care se gândeau cu dis­pe­rare la nenorocirea care îi aştepta. Gândul ăsta, că toată agoniseala lor avea să fie năruită într-o singură zi şi destinul lor spulberat, îi sleia de puteri. Au lăsat să treacă sărbătorile, după care au început să se întâlnească prin sat şi să pună la cale tot felul de acţiuni prin care să-şi facă cunoscută povestea. În scurt timp, au apărut la Runcurel 20 de activişti de mediu de la Greenpeace care, după ce au făcut propriile lor investigaţii şi au aflat pe unde e ade­vă­rul, au declanşat primele acţiuni de protest, agă­ţând de peretele carierei un banner uriaş prin care cereau "dreptate pentru Runcurel". Au început să vină apoi şi primii ziarişti, unii chiar din străinătate, să povestească lumii întregi despre drama acestui sat. Ziarul american "New York Times" a scris des­pre iniţiativa organizaţiei Greenpeace de a strânge semnături pentru susţinerea localnicilor din Run­curel şi despre lupta disperată pe care aceşti oameni o duc cu cei de la Complexul Energetic Oltenia, cei care cereau strămutarea, în încercarea de a obţine măcar un preţ corect pentru proprietăţile lor.
Au trecut de atunci doi ani. Între timp, exact ca la Roşia Montană, unii dintre localnici au cedat, au vândut şi s-au mutat în altă parte, în satele înve­cinate, cum ar fi Teleşti sau Mătăsari. Nu s-ar putea spune că acum trăiesc fericiţi. Despărţirea de satul în care s-au născut, de casa pe care şi-au ridicat-o cu mâinile lor, lasă urme pe viaţă. Ceva le lipseşte de atunci, ceva le atârnă greu în suflet. Au făcut asta poate pentru că n-au mai avut putere să lupte. Nici ceilalţi, cei rămaşi pe baricade, nu prea mai au răb­dare. Mulţi dintre ei s-au resemnat. Singurul lucru pe care îl vor acum e să li se ofere un preţ co­rect, să ştie că pot cumpăra o casă şi o bucăţică de teren într-un loc unde vor putea trăi decent. Şi totuşi, 20 de familii susţinute de Greenpeace s-au hotărât să nu cedeze şi au acţionat în judecată guvernul, cerând anularea Hotărârii 960/2015, cea prin care le-a fost impusă strămutarea. La prima înfăţişare au pierdut, însă au mers mai departe cerând recurs, chiar dacă nimeni nu prea mai are speranţe.
La sfârşitul lui noiembrie am fost la Runcurel, să văd ce-a mai rămas din satul înconjurat de hăuri şi gropi apo­caliptice. Oamenii care au mai rămas aşteaptă. Nici ei nu prea ştiu ce anume, în afară de verdictul final din procesul lor cu guvernul. În sat au mai ră­mas câteva zeci de familii, un cimitir şi o biserică monument istoric. Morţii din cimitir aş­teaptă şi ei să fie mutaţi, iar bi­se­rica zace, parcă deja părăsită, la nici 50 de metri de hăul care înghite satul.

Bătrânul şi arpagicul

Plouă fără oprire, mărunt şi rece, de parcă ar plânge cerul peste colţul ăsta de lume. Din toate părţile miroase greu a no­roi şi-a fum de camioane hodo­ro­gite. Pe drum, nici ţipenie de om, doar departe, în groapa uria­şă a carierei se văd munci­torii lucrând. Câteva case, as­cunse în bălării, stau gata să cadă cu geamurile sparte şi pe­re­ţii crăpaţi. Deodată, pe drum, văd venind o căruţă plină cu fân. Vine agale, trasă de un cal cam fără vlagă, pe care-l ţine în frâu un bătrân cu privirea încruntată. Îi dau bună ziua, dar nu-mi răspunde. Opreşte căruţa şi stă cu chipul plouat, privindu-mă lung şi încruntat. "Ce faceţi, dom'le?", îmi zice îmbufnat."Mutaţi satul Runcurel?". Pentru câteva secunde rămân fără re­plică, îl privesc şi zâmbesc puţin încurcat. "Nu, sunt de la ziar, din Bucureşti". Bătrânul parcă nici nu m-aude, mă priveşte fix, cu ochii mereu încruntaţi. "Lasă, lasă! Că nu mai vine azi nimeni aici de bine. Veniţi doar să ne stricaţi viaţa. Păi credeţi că aşa se mută un sat de 800 de ani? Ia zi! Aşa se mută? Păi noi nu plecăm niciodată de aici. Păi ce, noi mun­cim ca proştii o viaţă ca să vină la sfârşit cineva să ne ia satul cu totul? Cum poţi să îţi faci tu ca­rieră de cărbune peste morţii mei din cimitir? Peste mama şi tata, peste bunici şi fraţi, cum vine asta? Eu am 82 de ani, cine îmi face mie casă aşa cum am făcut-o eu pe-a mea, acu' 60 de ani, cu prispă pardosită din fag şi pivniţă săpată la doi metri sub casă? Cine îmi dă mie grădina în care mi-am pus arpagicu' şi cartofu' cu mâna mea? Ia zi, cine? Nu vă e ruşine un pic, să veniţi voi să mutaţi satul nostru?". Bătrânul mă priveşte încontinuu, la fel de încruntat. E clar pentru el nu pare să mai existe nimic bun pe lumea asta, totul e împotriva lui, orice străin e din cei răi care vor să-l ia cu forţa de-acolo. Trage calul de hăţuri, mai face doi paşi şi-apoi se opreşte iar, fixându-mă cu pri­virea. "Eu nu mai am pe ni­meni", îmi zice cu glasul mai moa­le. "Sunt singur. Femeia mi-a murit acum trei ani, copiii sunt amân­doi plecaţi în Spania. Nu i-am văzut de cinci ani, nici la înmor­mântarea maică-sii n-au venit. Eu trebuie să mă descurc singur, să am grijă de cal, să dau mân­care la păsări, să sap în grădină, să-mi fac de mâncare. Astea toa­te pot să le fac, că asta făcui toa­tă viaţa. Dar să nu-mi strici mie rânduiala asta, că înseamnă să mă omori. Şi asta e crimă, crimă mare. Şi dacă mai sunt şi alţii ca mine şi îi omori şi pe ei tot aşa, se cheamă că-i genocid. Ştiu dom­nii de la guvernare că fac genocid? Ştiu doar să-şi umfle buzunarele, numa' asta ştiu. Uite, vine Crăciunul, şi eu iar stau singur. Al treilea Crăciun când stau singur. Bine măcar că încă-s la casa mea, că duc mai uşor singurătatea. Păi poţi să-mi dai şi un palat, dacă îmi iei casa mea, nu trec de Crăciun. Că mor de urât. Şi n-ar fi mare scofală că mor, zău că nu-i nicio supărare. Dar dacă ştiu că nici de mormânt nu mai am loc, că-mi luaţi şi cimitirul şi băgaţi excavatorul în el, cum pot să stau liniştit? Când ştiu că nu mă lăsaţi nici să mor... Nu vă e un pic de ruşine să vă bateţi atâta joc de noi?". Bătrânul trage din nou hăţurile şi îşi vede de drum, continuând să bodogăne furios. Nu-l mai aud, zgo­motul căruţei îi acoperă vocea. Îl văd cum se înde­părtează încet, până când dispare după o cotitură. Ploaia s-a oprit şi nu se mai aude decât huruitul utilajelor care lucrează în groapa imensă ce se cască la câţiva paşi de marginea drumului.

Înmormântările interzise

Îl cheamă Nicolae Bratu şi e unul din cei mai revoltaţi localnici din Runcurel. L-am rugat să-mi fie călăuză prin sat şi ne strecurăm printre bălăriile înalte de la marginea satului, călcând prin noroi şi băltoace, până când apar primele cruci de piatră care stau aproape căzute. Un abur moale tâşneşte din pământ, învăluind tot cimitirul. Ici, colo, se văd grămezi de pământ şi cruci prăbuşite prin tufele de buruieni. "Uite", zice, "asta e ce-a rămas din cimi­tirul nostru. Ăia care-au plecat şi-au luat morţii cu ei. Mie, dacă nu plec, unde-o să mi-i ducă pe-ai mei? Îi am pe mama, pe tata, pe bunici. Uite, mai e un pic şi-ajung aici cu cariera. Ce-o să facă cu ei? Îi ia cu excavatorul?".
Ştie că trebuie să plece într-o zi, dar n-o va face dacă nu va fi despăgubit echitabil. Ca el mai sunt mulţi, unii din ei se judecă cu guvernul, îi ajută Green­peace, Fundaţia Thompson Reuters, cine ştie, poate vor câştiga. Aici, la cimitir, vine destul de rar, îl apucă disperarea şi furia când vede cum se apro­pie excavatoarele de morminte."Nu pot să dorm noaptea, mă tot zvârcolesc când mă gândesc că poate într-un an, doi, totul aici va fi înghiţit de carieră. Preotul nostru vine mai rar în sat şi ne-a zis că a primit hârtie de la mitropolie că nu mai are voie să îngroape aici. Păi dacă moare careva, unde să-l îngropăm creştineşte? O să mute totul, şi biserica o mută, se-aude că la Teleşti sau la Motru, în curtea unui spital. E veche, e monu­ment istoric, şi e cam şubredă. E urât, dom­nule, e urât de tot ce se întâmplă. Par­că s-au întors iar comuniş­tii, aşa simt eu vremurile astea. Ei zic peste tot că au venit şi-au stat de vorbă cu oa­me­nii, că au negociat preţul şi au avut grijă de oameni. Poate aşa or fi făcut, dar nu cu mine şi nici cu alţi vecini de-ai mei. Cei de la Com­plexul Energetic Oltenia s-au dus la primărie, au făcut o listă cu terenurile, au pregătit actele de expropriere şi la urmă ne-au trimis nouă prin poştă notificările în care ne cereau să mergem la companie şi să renunţăm la dreptul de proprietate în schim­bul unei despăgubiri. Un euro pe metru pă­trat, atât au zis că ne dau. Păi ce să-mi iau eu cu banii ăştia? Uitaţi-vă la mâinile mele, că-s ca nişte butuci după atâţia ani de mun­că. Am muncit ca să-mi fac casa aşa cum am vrut eu şi nevasta, cu acareturi, cu gră­dină, cu pomi. Pe toate astea cine mi le dă înapoi? Sunt oameni care au renunţat, şi-au dat casele şi nici până azi nu şi-au luat ba­nii. Şi stau aşa, într-o casă care nu mai e a lor. Sunt alţii care nu au nici titluri de pro­prietate, că au avut grijă comuniştii să le anuleze la naţio­nalizare. Ce-o să facă cu oamenii ăş­tia? Că eu, până la urmă, înţe­leg, e un proiect de interes naţional, dar să-l facă cu grijă pentru oameni, să nu ne tra­teze ca pe nişte gunoaie. Deja ne-au zis că vatra satului e în proprietatea statului. Bag samă că nici cimitirul ăsta nu mai e al nos­tru. Nici pentru morţii noştri nu mai e loc".
Mormântul părinţilor lui e în spatele bisericii, la marginea unui mal de pământ răscolit. Are o cruce mare din piatră, cu pozele lor, şi un gard scund din fier forjat.
"Aici sunt înmormântaţi, bieţii de ei. Mama mea şi tata meu, fie-le ţărâna uşoară. Au fost oameni harnici şi cinstiţi, n-am auzit un cuvânt rău despre ei. Au trăit frumos şi au murit împăcaţi că au lăsat tot ce trebuie copiilor. Şi-acum au venit ăştia să îngroape toată munca lor şi să-i ia şi pe ei din mormânt. Am auzit că la Sfânta Scrip­tură zice că-i vai de poporul care-şi dez­groapă mor­ţii din mor­minte. Şi tare mi-e frică să nu iau blestem asupra mea dacă dau voie să se întâmple aşa ce­va". Îşi face larg sem­nul crucii şi-apoi por­nim tăcuţi spre ieşire. Abia ne mai târâm tălpile pline de noroi. El se opreşte la fie­care mormânt şi-mi spune o poveste. Aici sunt bunicii lui, nişte oameni vânjoşi care aduceau lemne cu cârca din pădure ca să-şi ridice casa, din­colo e un văr care a murit bolnav de can­cer după ce-a fost în Apuseni şi-a muncit vreo zece ani la o mină de aur, iar în locul ăla proaspăt săpat tocmai a fost deshumată o femeie pe care bărbatul ei a mu­tat-o la Mătăsari, lângă casa pe care a cum­pă­rat-o acolo. Cam jumate din morţi au fost strămu­taţi, dar dintre cei care şi-au vândut casele şi au plecat, sunt unii care au uitat să-şi ia şi morţii cu ei.
Totul arată ca un sat părăsit. Case abandonate sau dărâmate, terenuri rămase pârloagă, livezi cu pomii uscaţi, cărări năpădite de bălării. La marginea acestui decor parcă ireal, nişte namile de utilaje sapă zi de zi şi înghit, ca nişte balauri, tone întregi de pământ. Curând, chiar foarte curând, balaurii ăştia apocaliptici vor ajunge aici şi vor înghiţi şi ulti­mele resturi din ce s-a numit cândva Runcurel. Ioan Şoangher are casa taman pe direcţia asta, fiind printre primele pe drumul utilajelor către sat. Tră­ieşte aici cu nevasta lui şi, teoretic, n-ar avea de ce să se plângă. Au două vaci, grădină bogată, păsări, sunt încă sănătoşi, le place să muncească, să ştie că toate sunt rânduite frumos în gospodărie. Acum doi ani, însă, când au primit şi ei notificarea, au simţit că le fuge pământul de sub picioare. Ceva-ceva auziseră ei dinainte, că se tot zvonea despre intenţia asta cu extinderea minei, dar parcă tot nu le venea să creadă că, în plină democraţie, nişte oameni vor avea atâta îndrăzneală să ceară strămutarea unui sat vechi de sute de ani."Ţin minte că am intrat în panică mare", povesteşte el, "Era chiar în ajun de Crăciun. Că numai sărbători n-au fost alea. Atunci am aflat că unii ştiau dinainte ce va urma şi au ne­gociat pe bani frumoşi. Noi însă am rămas, cum s-ar zice, la spartul târgului, şi guvernul ne-a obli­gat să vindem cu un euro metrul. Păi, cum aşa? Ce să-mi iau eu la schimb dacă le vând doar cu-atât? Şi mai au şi tupeul să ne spună că avem pretenţii prea mari. Nu, eu nu vreau mai mult decât am acum. Dar la preţul cu care mă obligă să dau, nu iau nici jumate din cât am făcut până acum din munca mea de o viaţă".
Drama soţilor Şoangher nu se opreşte aici. De la o vreme încoace, casa lor a început să se crape. Puţin câte puţin, mai întâi tencuiala, pe urmă tot pe­retele, apoi şi tavanul, şi chiar se vede, pe zi ce trece, cum toată casa se lasă într-o parte. "Suntem pur şi simplu terorizaţi. Ne culcăm în fiecare noapte cu frică să nu cadă tavanul peste noi. Şi-s mai mulţi în situaţia asta. Totul a început când au adus un excavator din ăla mare şi l-au pus să haldeze pă­mân­tul. Aşa cum vedeţi, groapa e aici, aproape de casă. Halda face presiune mare şi uite aşa a început să-mi crape casa. Dacă mergeţi în faţă, lângă poartă, o să vedeţi cum se lasă pământul. Trăim un chin, domnule! Am noaptea coşmaruri, visez cum cade casa cu noi în râpă şi cum ne înghite pămân­tul. Şi când mă gândesc ce frumos trăiam noi îna­in­te, când satul ăsta era plin de tineri şi copii, când de Crăciun erau pline străzile de colindători. Astăzi, totul e numai rui­nă". Femeia stă lângă el şi-l ascultă. Nu scoate o vorbă, pare că nu mai are niciun pic de putere. Stă cu ochii ficşi, pierdută parcă într-o lume pe care nu o mai poate înţelege.

Epilog

Pornesc spre ieşirea din sat cu gândul că nu prea mai am ce să văd, ce să aflu. Şi totuşi, aproape de ultimele case, zăresc la poartă o femeie care-mi zâmbeşte. E pri­mul zâmbet pe care îl văd aici, primul chip mai senin. Mă apropii de ea şi aflu că o cheamă Vasilica, că are 82 de ani şi că tră­ieşte singură în casa asta ridicată de părinţii ei acum o sută de ani. "Matale venişi pe la noi să cumperi o casă?", mă întreabă râ­zând. "Venişi prea târziu, că le luă guver­nul pe toate". Râde cu toată faţa, se bucură sincer că mai are cu cine glumi. În tot de­corul ăsta sumbru al unui sat aproape mort, veselia ei pare greu de înţeles. Paradoxal şi aproape ironic, femeia îmi spune senin că e total de acord ca activitatea carierei să continue, doar că ea nu va părăsi niciodată satul şi casa asta rămasă de la părinţi. "Hai să vă zic eu cum aş putea să plec de-aici. Să-mi ia cineva casa în spinare şi să mi-o pună în altă parte. Numai aşa. Eu nu vreau bani şi nu vreau vreun conac boieresc. Vreau doar casa asta a mea şi o bucată de pământ exact ca asta de-aici, cu-aceiaşi copaci şi-aceeaşi iarbă. Dacă cineva poate să facă o du­blură la toate astea, sau poate să le ia pe astea pe sus, atunci eu şi mâine mă mut. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni nimica şi-atunci nici eu nu plec nicăieri. Mai vin câteodată din ăştia care şi-au dat casele şi-au plecat pe la Motru sau Târgu Jiu. Se întorc la fostele lor grădini, să mai ia şi ei un măr, o prună, că acum stau la bloc şi alea din aprozar n-au gust. Numai că acum poate să vină paznicul ăla de la carieră şi să le dea peste mână şi să le zică "Na, că ăsta nu mai e pomul tău". E rău, e tare rău să nu ai linişte la bătrâneţe. De-aia zic că eu nu plec de-aici, să ştiu că dărâmă casa peste mine".