- Domnule Valentin Scărlătescu, în toamna aceasta, colegii mei de la revista "Formula AS" au ajuns cu călătoriile lor pe urme vechi, româneşti, în Bretania, o zonă a Franţei, pe care dvs. o cunoaşteţi în profunzime, în calitate de pictor restaurator de biserici. Cum aţi ajuns să lucraţi acolo? Credeţi că între spiritualitatea bretonă şi cea ortodoxă există similitudini, apropieri?
- În prezent, biserica unde lucrez se află în comuna Tréflévénez din departamentul Finistère, una dintre cele trei regiuni ale Bretaniei. Este la 30 de kilometri de ocean. S-a întâmplat să cunosc un antreprenor pe un şantier de restaurare, căruia i-a plăcut cum făceam eu relevee după picturi murale renascentiste şi m-a chemat să lucrez şi la această biserică. De atunci, de 27 de ani, tot vin aici. Astfel am legat şi o prietenie delicată şi subtilă cu père Job, preotul care a fost inima trezirii la viaţă a acestei biserici, pentru a cărei întremare s-a luptat permanent. Când el venise acolo, biserica era o ruină decrepită şi plină de umezeală. Iar el şi-a mobilizat toţi concetăţenii la restabilirea ei. Şi merita, pentru că biserica e foarte veche şi frumoasă. O parte a ei e de la 1100. Apoi, după câteva sute de ani, bisericii din Tréflévénez i s-au adus modificări mari. Acum are o frescă din secolul XVI şi un vitraliu central, sau cum îi spun francezii "mère vitrail" (vitraliu-mamă), pentru că e cel mai important şi foarte vechi. Dar deşi s-a schimbat în timp, biserica a rămas cu acel stil breton unic, aşa cum şi la noi, bisericile din Moldova sunt o sinteză aparte de gotic şi bizantin. La Tréflévénez, biserica e făcută ca toate bisericile bretone, din granit. Şi are acea turlă unică în lume, pe care o întâlneşti doar în Bretania.
- Ce are atât de special turla bretonă?
Valentin Scărlătescu
- În ce a constat munca dumneavoastră de restaurare la biserica din Tréflévénez?
- Am început acum 27 de ani, cu fresca ei. În toţi aceşti ani, am mai restaurat şi tot soiul de obiecte din patrimoniul ei - multe istorice. Dar am restaurat şi nişte altare foarte vechi, de lemn pictat, pe care preotul Job le-a salvat in extremis de la distrugere. Şi tot el mi-a cerut să pictez şi o frescă, o pictură nouă: Drumul Crucii cu cele 14 Popasuri ale Mântuitorului, o temă frecventă în Occident, care descrie scenă cu scenă Calvarul de pe Golgota.
- Nu ştiam că bisericile catolice sunt pictate pe dinăuntru. Nu este un apanaj ortodox?
- Din experienţa mea de pictor conservator în această regiune a Franţei, am descoperit că a existat foarte multă pictură murală în Bretania. Şi, de fapt, a existat în toată Franţa. Sigur, în marile catedrale gotice, cu vitraliile lor uriaşe care ţineau locul picturii de pe pereţi - acolo nu era nevoie de frescă şi nu s-a făcut. Dar în bisericile mici sau mijlocii, au fost multe fresce. Dar ele, în mare parte, s-au pierdut. În Bretania le-a distrus şi timpul. Zugravii bretoni de biserici nu au ştiut să folosească materiale rezistente.
Părintele Job
- Seamănă frescele din bisericuţele bretone, cum e cea la care lucraţi, cu picturile din bisericile noastre? Credeţi că există conexiuni în trecutul îndepărtat?
- Eu am restaurat o bună parte din patrimoniul de pictură murală breton şi am văzut şi alte ansambluri descoperite recent. Sigur, aici este o altă ţară, şi pictorii au avut ades alte viziuni. Dar ceea ce mă frapează, dacă mă întrebaţi de asemănări, sunt picturile din bisericuţele săteşti bretone. Sunt foarte apropiate de ale noastre! Aşa e şi fresca din biserica de la Tréflévénez. De 27 de ani mă uit la ea şi mă minunez: văd o pictură frumoasă şi veche de 500 de ani, făcută într-un stil popular breton, naiv şi puternic, dar care mie îmi aminteşte de icoanele noastre pe sticlă din Transilvania. Sau de bisericile noastre cu pictură ţărănească din Oltenia şi din Ardeal. Mâini şi peneluri de ţărani care au lăsat pe pereţi semne înrudite şi măiastre, deşi ne despart mii de kilometri. Asta mi se pare tulburător.
Solomonari şi semne creştine
Piatră funerară cu semnele infinitului
- În ce privinţe ne putem asemăna cu bretonii?
- Originile lor sunt undeva prin nordul Europei, în Irlanda. Şi au emigrat în partea asta. Mai apoi, s-au arătat a fi nişte războinici dârji. S-au bătut şi cu normanzii şi cu francezii şi cu englezii, şi n-au fost înfrânţi. Ducatul lor a fost cucerit şi ocupat târziu de francezi, pe la 1500. Sunt apropiaţi de irlandezi prin limbă, ba chiar şi prin fizionomie, temperament şi caracter. Ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi europeni de pe continent e că sunt înconjuraţi de ape, de ocean. Şi de nişte coaste cu nume fermecătoare: Coasta de smarald, Coasta de jad, Coasta de granit roz sau Coasta sălbatică. Dar ei sunt un popor de pescari, o activitate extrem de periculoasă. Asta a fost viaţa lor. La noi era păstoritul, la ei pescuitul. O muncă practicată între pericole şi singurătate, care i-a tras, la fel ca pe noi, şi mai tare spre credinţă. Aşa că şi-au construit foarte multe biserici. Unele sunt la înălţimi mari, pe faleză, la 30 de metri. Dedesubt este oceanul care se întinde fără oprelişti şi zări, până în America. Stau în bătaia vânturilor şi a furtunilor care se dezlănţuie cu viteze îngrozitoare, de 250 de kilometri pe oră (colegii dvs. le-au primit botezul). Pentru că nu au păduri care să-i apere de vânt. M-a prins şi pe mine o asemenea furtună, eram pe faleză şi nu puteai sta în picioare, vântul mă lua cu el şi a trebuit să mă arunc pe burtă. Un spectacol excepţional! De aceea, bretonii sunt oameni puternici, clădiţi de o natură adesea extrem de vitregă.
Biserica din Tréflévénez
- Părintele Job îşi ţine slujba în limba bretonă?
- Da. Ţine neapărat să facă tot cultul în bretonă, pentru că este un loc unde această limbă riscă să fie uitată, abandonată. Iar père Job este un mare şi înfocat apărător al tradiţiei bretone şi, mai ales, al limbii - care e patrimoniul local al bretonilor. Père Job e cunoscut în toată Bretania ca apărător neînduplecat al limbii bretone. Participă la emisiuni de radio în limba bretonă, pentru că există un radio breton acolo, şi le predă cursuri de bretonă copiilor. Din păcate, foarte mulţi bretoni s-au decis să nu mai facă efortul să-şi înveţe limba, şi au adoptat limba franceză. Numai bunicii, bătrânii, care vorbesc în casă bretona, poate i-or învăţa şi pe cei tineri, dacă e cazul. De aceea, Părintele Job a dorit foarte mult să nu se piardă acest patrimoniu şi a făcut chiar şi acea şcoală în bretonă.
- Aţi punctat deja câteva asemănări între bretoni şi români. Mai sunt şi altele?
- Aceşti oameni tari şi puternici şi-au păstrat şi tradiţiile vechi, multe precreştine. Ei ştiu, ca şi la noi, să prevadă vremea după semne doar de ei ştiute şi moştenite din bătrâni. Acum va ploua, mâine va fi soare, pentru că soarele se culcă aşa, norii sunt aşa. Am întâlnit astfel de oameni. Am întâlnit, de asemenea, tradiţia căutării de surse de apă. Sunt acei "vraci" care caută fântâni, apă în subsol. N-au niciun mijloc tehnic. O fac cu o ramură de alun, pe care-o ţin în mână şi, la un moment dat, când o plimbă pe un teren, se îndoaie. E semn că acolo este o apă de o anumită adâncime. Dar nu mai poate să ţină băţul acela în mână. Se curbează mâna în care se află băţul, odată cu el. O ştiinţă veche, care se practică încă şi la noi. Iată nişte tradiţii care îi leagă pe români şi pe bretoni. Cum? Rămâne un mister.
"Muzica bretonă seamănă izbitor cu cea din Oaş şi Maramureş"
Calvarul lui Hristos
- Mi-am pus problema asta stând acolo. Eu cred că aceşti bretoni sunt foarte aproape de ardeleni, mult mai aproape de ardeleni decât de cei din nordul Europei, de pildă. Chiar şi muzica lor e foarte apropiată de a noastră. Au o muzică foarte simplă, foarte ritmată, care seamănă cu cea din Transilvania, din Oaş şi din Maramureş. Am fost foarte impresionat de această asemănare.
"Pământul Bretaniei e foarte puternic pe plan energetic"
- Dar oare Părintele Job An Irien, "gazda" dvs. de zeci de ani, poate fi apropiat de tiparele româneşti?
- Ca toţi preoţii catolici din Occident, père Job este celibatar, locuieşte singur în presbiter, are o anumită vârstă, 80 de ani. Îl cunosc de o viaţă, aproape. Un tip foarte original, fumează pipă, îmi aduce aminte de acei marinari care fac călătorii lungi pe oceane. Iar oceanul nu este o glumă. E altă dimensiune, altă energie, cu fluxuri şi refluxuri de kilometri, or asta trebuie să marcheze un popor care trăieşte lângă el. Şi vreau să vă mai spun că père Job este şi un redutabil vindecător, un vindecător cu puteri şi ştiinţă veche, aşa cum sunt şi unii ţărani bătrâni de la noi. Vin la el foarte mulţi oameni cu diverse suferinţe şi îi tratează. Se ocupă de oamenii bolnavi, îi întreţine, îi vindecă, are o faimă în privinţa asta, faima omului bun, care-i ajută pe cei în suferinţă. Cum face nu vă pot spune, pentru că nu am asistat. Mai mult decât atât, este chemat de către oameni care îşi construiesc case, ca să constate dacă terenul este primitor pentru viaţa umană ce urmează să se înfiripe acolo, sau există probleme. Pentru că pământul Bretaniei este un teren foarte puternic pe plan energetic, sunt locuri unde undele electromagnetice sau radiaţiile din subsol, fiind extrem de puternice, pot să fie dăunătoare. Cum simte père Job radiaţiile pământului - iar nu ştiu. Nu ştiu ce experienţă are sau de unde vine. Sigur le ştie din tradiţii foarte străvechi. Şi pe urmă, este şi un autor de cărţi. Face foarte multe pelerinaje. Niciodată în Franţa. Fie în Bretania, în tot felul de locuri, fie în Irlanda, fie în anumite părţi din Anglia, dar nu în Franţa. Vin credincioşi la el din mai multe părţi ale Bretaniei. Are el nucleul lui local, dar vin şi oameni mai de departe, de la Brest, din alte oraşe. Vin să-i ceară un sfat sau ajutor.
"Nu mai ştii dacă trăieşti aievea sau ai intrat demult într-un vis"
Vitraliu vechi
- În interviul pe care mi l-aţi acordat anul trecut, spuneaţi că în timpul cât aţi lucrat acolo aţi simţit o forţă inexplicabilă a locului. Aţi trăit momente speciale în aceşti 27 de ani?
- Specialul şi particularul rezidă chiar şi în piatra din care sunt construite bisericile. Piatra este un element excepţional. Ea conţine o energie care luată, transformată din cariera de stâncă, fasonată şi pusă împreună cu altele, naşte edificiul. Deci, numai cât ne referim la materia de lucru, trăieşti un moment în care spui că energia care vine din natură se prelungeşte în creaţia omului. Dar nu la biserica despre care vorbim îmi amintesc ceva aparte, ci la alta. Să vă povestesc. Mă chemaseră, acum nişte ani de zile, să salvez nişte picturi murale, într-o bisericuţă, o capelă, cum se zice aici. Se numeşte San Tei, în sudul Bretaniei. Şi ajung acolo şi sunt condus la o bisericuţă care nu mai avea acoperiş. Fusese distrus de o furtună din acelea teribile. Biserica era aşezată la doi metri de o faleză care cobora în mare la 30 de metri. Cred că doi metri avea gardul capelei, un gard şi el de piatră. Biserica stă cu faţa spre ocean de sute de ani. Ca ea, sunt multe biserici bretone: toate dau spre mare. În faţa capelei, dincolo de ocean, în linie dreaptă, e America. Nu le desparte decât întinderea gigantică de ape. În jurul bisericii, cât vezi cu ochii, nici urmă de copac. Mici coline foarte joase, cu poteci şi cu o vegetaţie măruntă şi bogată. Faleza e foarte stâncoasă, înfruntă orizontul de sute de ani. E impresionantă această imagine ziua, noaptea, la prânz, în fiecare secundă a zilei şi a nopţii. E un vuiet acolo, surd, de sub pământ, din largul mării, care îţi stârneşte fiori nesfârşiţi, de frumuseţe. Aşa retrasă cum e şi aşezată pe marginea unei prăpăstii şi la marginea continentului - aproape că-ţi vine să spui că-i ultima biserică din Europa. Eu am lucrat la frescele ei ca să le pun la adăpost de ploaie, pe când se repara acoperişul. Locul e aşa de puternic, pentru că această bisericuţă de piatră stă la confluenţa elementelor esenţiale: apa, pământul, focul şi cerul cel plumburiu şi nesfârşit.
În Bretania, ca şi la noi, multe temple păgâne au fost transformate în biserici (Densuş)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
