Exact acum doi ani, în decembrie 2015, chiar înainte de sfintele sărbători ale Crăciunului, 134 de familii din satul Runcurel, județul Gorj, au găsit la cutia poștală niște notificări prin care erau somați să-și părăsească gospodăriile, să se mute unde-or găsi, în termen de 30 de zile, fiind informați că tot ce vor primi drept despăgubiri este prețul de un euro pe metru pătrat de teren. La început, unii dintre ei au crezut că e o greșeală, sau poate doar o exagerare, că poate era ceva opțional, că poate hârtia aia se referea numai la cei care chiar își doreau să vândă și să se mute din satul lor. S-au lămurit însă repede. Notificarea avea un ton imperativ și nu lăsa nici cea mai mică speranță de negociere. Mai mult, ea venea ca urmare a unei hotărâri de guvern prin care oamenii erau înștiințați că satul Runcurel avea să fie șters de pe fața pământului, făcându-se loc unei uriașe cariere de exploatare a lignitului, cariera "Jilț Nord, un proiect de importanță națională". Așadar, nu încăpea nici pic de tocmeală: oamenii se vedeau siliți să se supună, la fel cum au făcut-o și pe vremea comuniștilor, atunci când le erau confiscate proprietățile. Și uite așa, pentru cele 134 de familii din Runcurel a urmat un Crăciun plin de spaimă și plin de lacrimi, în care se gândeau cu disperare la nenorocirea care îi aștepta. Gândul ăsta, că toată agoniseala lor avea să fie năruită într-o singură zi și destinul lor spulberat, îi sleia de puteri. Au lăsat să treacă sărbătorile, după care au început să se întâlnească prin sat și să pună la cale tot felul de acțiuni prin care să-și facă cunoscută povestea. În scurt timp, au apărut la Runcurel 20 de activiști de mediu de la Greenpeace care, după ce au făcut propriile lor investigații și au aflat pe unde e adevărul, au declanșat primele acțiuni de protest, agățând de peretele carierei un banner uriaș prin care cereau "dreptate pentru Runcurel". Au început să vină apoi și primii ziariști, unii chiar din străinătate, să povestească lumii întregi despre drama acestui sat. Ziarul american "New York Times" a scris despre inițiativa organizației Greenpeace de a strânge semnături pentru susținerea localnicilor din Runcurel și despre lupta disperată pe care acești oameni o duc cu cei de la Complexul Energetic Oltenia, cei care cereau strămutarea, în încercarea de a obține măcar un preț corect pentru proprietățile lor.
Au trecut de atunci doi ani. Între timp, exact ca la Roșia Montană, unii dintre localnici au cedat, au vândut și s-au mutat în altă parte, în satele învecinate, cum ar fi Telești sau Mătăsari. Nu s-ar putea spune că acum trăiesc fericiți. Despărțirea de satul în care s-au născut, de casa pe care și-au ridicat-o cu mâinile lor, lasă urme pe viață. Ceva le lipsește de atunci, ceva le atârnă greu în suflet. Au făcut asta poate pentru că n-au mai avut putere să lupte. Nici ceilalți, cei rămași pe baricade, nu prea mai au răbdare. Mulți dintre ei s-au resemnat. Singurul lucru pe care îl vor acum e să li se ofere un preț corect, să știe că pot cumpăra o casă și o bucățică de teren într-un loc unde vor putea trăi decent. Și totuși, 20 de familii susținute de Greenpeace s-au hotărât să nu cedeze și au acționat în judecată guvernul, cerând anularea Hotărârii 960/2015, cea prin care le-a fost impusă strămutarea. La prima înfățișare au pierdut, însă au mers mai departe cerând recurs, chiar dacă nimeni nu prea mai are speranțe.
La sfârșitul lui noiembrie am fost la Runcurel, să văd ce-a mai rămas din satul înconjurat de hăuri și gropi apocaliptice. Oamenii care au mai rămas așteaptă. Nici ei nu prea știu ce anume, în afară de verdictul final din procesul lor cu guvernul. În sat au mai rămas câteva zeci de familii, un cimitir și o biserică monument istoric. Morții din cimitir așteaptă și ei să fie mutați, iar biserica zace, parcă deja părăsită, la nici 50 de metri de hăul care înghite satul.
Bătrânul și arpagicul
Plouă fără oprire, mărunt și rece, de parcă ar plânge cerul peste colțul ăsta de lume. Din toate părțile miroase greu a noroi și-a fum de camioane hodorogite. Pe drum, nici țipenie de om, doar departe, în groapa uriașă a carierei se văd muncitorii lucrând. Câteva case, ascunse în bălării, stau gata să cadă cu geamurile sparte și pereții crăpați. Deodată, pe drum, văd venind o căruță plină cu fân. Vine agale, trasă de un cal cam fără vlagă, pe care-l ține în frâu un bătrân cu privirea încruntată. Îi dau bună ziua, dar nu-mi răspunde. Oprește căruța și stă cu chipul plouat, privindu-mă lung și încruntat. "Ce faceți, dom'le?", îmi zice îmbufnat."Mutați satul Runcurel?". Pentru câteva secunde rămân fără replică, îl privesc și zâmbesc puțin încurcat. "Nu, sunt de la ziar, din București". Bătrânul parcă nici nu m-aude, mă privește fix, cu ochii mereu încruntați. "Lasă, lasă! Că nu mai vine azi nimeni aici de bine. Veniți doar să ne stricați viața. Păi credeți că așa se mută un sat de 800 de ani? Ia zi! Așa se mută? Păi noi nu plecăm niciodată de aici. Păi ce, noi muncim ca proștii o viață ca să vină la sfârșit cineva să ne ia satul cu totul? Cum poți să îți faci tu carieră de cărbune peste morții mei din cimitir? Peste mama și tata, peste bunici și frați, cum vine asta? Eu am 82 de ani, cine îmi face mie casă așa cum am făcut-o eu pe-a mea, acu' 60 de ani, cu prispă pardosită din fag și pivniță săpată la doi metri sub casă? Cine îmi dă mie grădina în care mi-am pus arpagicu' și cartofu' cu mâna mea? Ia zi, cine? Nu vă e rușine un pic, să veniți voi să mutați satul nostru?". Bătrânul mă privește încontinuu, la fel de încruntat. E clar pentru el nu pare să mai existe nimic bun pe lumea asta, totul e împotriva lui, orice străin e din cei răi care vor să-l ia cu forța de-acolo. Trage calul de hățuri, mai face doi pași și-apoi se oprește iar, fixându-mă cu privirea. "Eu nu mai am pe nimeni", îmi zice cu glasul mai moale. "Sunt singur. Femeia mi-a murit acum trei ani, copiii sunt amândoi plecați în Spania. Nu i-am văzut de cinci ani, nici la înmormântarea maică-sii n-au venit. Eu trebuie să mă descurc singur, să am grijă de cal, să dau mâncare la păsări, să sap în grădină, să-mi fac de mâncare. Astea toate pot să le fac, că asta făcui toată viața. Dar să nu-mi strici mie rânduiala asta, că înseamnă să mă omori. Și asta e crimă, crimă mare. Și dacă mai sunt și alții ca mine și îi omori și pe ei tot așa, se cheamă că-i genocid. Știu domnii de la guvernare că fac genocid? Știu doar să-și umfle buzunarele, numa' asta știu. Uite, vine Crăciunul, și eu iar stau singur. Al treilea Crăciun când stau singur. Bine măcar că încă-s la casa mea, că duc mai ușor singurătatea. Păi poți să-mi dai și un palat, dacă îmi iei casa mea, nu trec de Crăciun. Că mor de urât. Și n-ar fi mare scofală că mor, zău că nu-i nicio supărare. Dar dacă știu că nici de mormânt nu mai am loc, că-mi luați și cimitirul și băgați excavatorul în el, cum pot să stau liniștit? Când știu că nu mă lăsați nici să mor... Nu vă e un pic de rușine să vă bateți atâta joc de noi?". Bătrânul trage din nou hățurile și își vede de drum, continuând să bodogăne furios. Nu-l mai aud, zgomotul căruței îi acoperă vocea. Îl văd cum se îndepărtează încet, până când dispare după o cotitură. Ploaia s-a oprit și nu se mai aude decât huruitul utilajelor care lucrează în groapa imensă ce se cască la câțiva pași de marginea drumului.
Înmormântările interzise
Îl cheamă Nicolae Bratu și e unul din cei mai revoltați localnici din Runcurel. L-am rugat să-mi fie călăuză prin sat și ne strecurăm printre bălăriile înalte de la marginea satului, călcând prin noroi și băltoace, până când apar primele cruci de piatră care stau aproape căzute. Un abur moale tâșnește din pământ, învăluind tot cimitirul. Ici, colo, se văd grămezi de pământ și cruci prăbușite prin tufele de buruieni. "Uite", zice, "asta e ce-a rămas din cimitirul nostru. Ăia care-au plecat și-au luat morții cu ei. Mie, dacă nu plec, unde-o să mi-i ducă pe-ai mei? Îi am pe mama, pe tata, pe bunici. Uite, mai e un pic și-ajung aici cu cariera. Ce-o să facă cu ei? Îi ia cu excavatorul?".
Știe că trebuie să plece într-o zi, dar n-o va face dacă nu va fi despăgubit echitabil. Ca el mai sunt mulți, unii din ei se judecă cu guvernul, îi ajută Greenpeace, Fundația Thompson Reuters, cine știe, poate vor câștiga. Aici, la cimitir, vine destul de rar, îl apucă disperarea și furia când vede cum se apropie excavatoarele de morminte."Nu pot să dorm noaptea, mă tot zvârcolesc când mă gândesc că poate într-un an, doi, totul aici va fi înghițit de carieră. Preotul nostru vine mai rar în sat și ne-a zis că a primit hârtie de la mitropolie că nu mai are voie să îngroape aici. Păi dacă moare careva, unde să-l îngropăm creștinește? O să mute totul, și biserica o mută, se-aude că la Telești sau la Motru, în curtea unui spital. E veche, e monument istoric, și e cam șubredă. E urât, domnule, e urât de tot ce se întâmplă. Parcă s-au întors iar comuniștii, așa simt eu vremurile astea. Ei zic peste tot că au venit și-au stat de vorbă cu oamenii, că au negociat prețul și au avut grijă de oameni. Poate așa or fi făcut, dar nu cu mine și nici cu alți vecini de-ai mei. Cei de la Complexul Energetic Oltenia s-au dus la primărie, au făcut o listă cu terenurile, au pregătit actele de expropriere și la urmă ne-au trimis nouă prin poștă notificările în care ne cereau să mergem la companie și să renunțăm la dreptul de proprietate în schimbul unei despăgubiri. Un euro pe metru pătrat, atât au zis că ne dau. Păi ce să-mi iau eu cu banii ăștia? Uitați-vă la mâinile mele, că-s ca niște butuci după atâția ani de muncă. Am muncit ca să-mi fac casa așa cum am vrut eu și nevasta, cu acareturi, cu grădină, cu pomi. Pe toate astea cine mi le dă înapoi? Sunt oameni care au renunțat, și-au dat casele și nici până azi nu și-au luat banii. Și stau așa, într-o casă care nu mai e a lor. Sunt alții care nu au nici titluri de proprietate, că au avut grijă comuniștii să le anuleze la naționalizare. Ce-o să facă cu oamenii ăștia? Că eu, până la urmă, înțeleg, e un proiect de interes național, dar să-l facă cu grijă pentru oameni, să nu ne trateze ca pe niște gunoaie. Deja ne-au zis că vatra satului e în proprietatea statului. Bag samă că nici cimitirul ăsta nu mai e al nostru. Nici pentru morții noștri nu mai e loc".
Mormântul părinților lui e în spatele bisericii, la marginea unui mal de pământ răscolit. Are o cruce mare din piatră, cu pozele lor, și un gard scund din fier forjat.
"Aici sunt înmormântați, bieții de ei. Mama mea și tata meu, fie-le țărâna ușoară. Au fost oameni harnici și cinstiți, n-am auzit un cuvânt rău despre ei. Au trăit frumos și au murit împăcați că au lăsat tot ce trebuie copiilor. Și-acum au venit ăștia să îngroape toată munca lor și să-i ia și pe ei din mormânt. Am auzit că la Sfânta Scriptură zice că-i vai de poporul care-și dezgroapă morții din morminte. Și tare mi-e frică să nu iau blestem asupra mea dacă dau voie să se întâmple așa ceva". Își face larg semnul crucii și-apoi pornim tăcuți spre ieșire. Abia ne mai târâm tălpile pline de noroi. El se oprește la fiecare mormânt și-mi spune o poveste. Aici sunt bunicii lui, niște oameni vânjoși care aduceau lemne cu cârca din pădure ca să-și ridice casa, dincolo e un văr care a murit bolnav de cancer după ce-a fost în Apuseni și-a muncit vreo zece ani la o mină de aur, iar în locul ăla proaspăt săpat tocmai a fost deshumată o femeie pe care bărbatul ei a mutat-o la Mătăsari, lângă casa pe care a cumpărat-o acolo. Cam jumate din morți au fost strămutați, dar dintre cei care și-au vândut casele și au plecat, sunt unii care au uitat să-și ia și morții cu ei.
Totul arată ca un sat părăsit. Case abandonate sau dărâmate, terenuri rămase pârloagă, livezi cu pomii uscați, cărări năpădite de bălării. La marginea acestui decor parcă ireal, niște namile de utilaje sapă zi de zi și înghit, ca niște balauri, tone întregi de pământ. Curând, chiar foarte curând, balaurii ăștia apocaliptici vor ajunge aici și vor înghiți și ultimele resturi din ce s-a numit cândva Runcurel. Ioan Șoangher are casa taman pe direcția asta, fiind printre primele pe drumul utilajelor către sat. Trăiește aici cu nevasta lui și, teoretic, n-ar avea de ce să se plângă. Au două vaci, grădină bogată, păsări, sunt încă sănătoși, le place să muncească, să știe că toate sunt rânduite frumos în gospodărie. Acum doi ani, însă, când au primit și ei notificarea, au simțit că le fuge pământul de sub picioare. Ceva-ceva auziseră ei dinainte, că se tot zvonea despre intenția asta cu extinderea minei, dar parcă tot nu le venea să creadă că, în plină democrație, niște oameni vor avea atâta îndrăzneală să ceară strămutarea unui sat vechi de sute de ani. "Țin minte că am intrat în panică mare", povestește el, "Era chiar în ajun de Crăciun. Că numai sărbători n-au fost alea. Atunci am aflat că unii știau dinainte ce va urma și au negociat pe bani frumoși. Noi însă am rămas, cum s-ar zice, la spartul târgului, și guvernul ne-a obligat să vindem cu un euro metrul. Păi, cum așa? Ce să-mi iau eu la schimb dacă le vând doar cu-atât? Și mai au și tupeul să ne spună că avem pretenții prea mari. Nu, eu nu vreau mai mult decât am acum. Dar la prețul cu care mă obligă să dau, nu iau nici jumate din cât am făcut până acum din munca mea de o viață".
Drama soților Șoangher nu se oprește aici. De la o vreme încoace, casa lor a început să se crape. Puțin câte puțin, mai întâi tencuiala, pe urmă tot peretele, apoi și tavanul, și chiar se vede, pe zi ce trece, cum toată casa se lasă într-o parte. "Suntem pur și simplu terorizați. Ne culcăm în fiecare noapte cu frică să nu cadă tavanul peste noi. Și-s mai mulți în situația asta. Totul a început când au adus un excavator din ăla mare și l-au pus să haldeze pământul. Așa cum vedeți, groapa e aici, aproape de casă. Halda face presiune mare și uite așa a început să-mi crape casa. Dacă mergeți în față, lângă poartă, o să vedeți cum se lasă pământul. Trăim un chin, domnule! Am noaptea coșmaruri, visez cum cade casa cu noi în râpă și cum ne înghite pământul. Și când mă gândesc ce frumos trăiam noi înainte, când satul ăsta era plin de tineri și copii, când de Crăciun erau pline străzile de colindători. Astăzi, totul e numai ruină". Femeia stă lângă el și-l ascultă. Nu scoate o vorbă, pare că nu mai are niciun pic de putere. Stă cu ochii ficși, pierdută parcă într-o lume pe care nu o mai poate înțelege.
Epilog
Pornesc spre ieșirea din sat cu gândul că nu prea mai am ce să văd, ce să aflu. Și totuși, aproape de ultimele case, zăresc la poartă o femeie care-mi zâmbește. E primul zâmbet pe care îl văd aici, primul chip mai senin. Mă apropii de ea și aflu că o cheamă Vasilica, că are 82 de ani și că trăiește singură în casa asta ridicată de părinții ei acum o sută de ani. "Matale veniși pe la noi să cumperi o casă?", mă întreabă râzând. "Veniși prea târziu, că le luă guvernul pe toate". Râde cu toată fața, se bucură sincer că mai are cu cine glumi. În tot decorul ăsta sumbru al unui sat aproape mort, veselia ei pare greu de înțeles. Paradoxal și aproape ironic, femeia îmi spune senin că e total de acord ca activitatea carierei să continue, doar că ea nu va părăsi niciodată satul și casa asta rămasă de la părinți. "Hai să vă zic eu cum aș putea să plec de-aici. Să-mi ia cineva casa în spinare și să mi-o pună în altă parte. Numai așa. Eu nu vreau bani și nu vreau vreun conac boieresc. Vreau doar casa asta a mea și o bucată de pământ exact ca asta de-aici, cu-aceiași copaci și-aceeași iarbă. Dacă cineva poate să facă o dublură la toate astea, sau poate să le ia pe astea pe sus, atunci eu și mâine mă mut. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni nimica și-atunci nici eu nu plec nicăieri. Mai vin câteodată din ăștia care și-au dat casele și-au plecat pe la Motru sau Târgu Jiu. Se întorc la fostele lor grădini, să mai ia și ei un măr, o prună, că acum stau la bloc și alea din aprozar n-au gust. Numai că acum poate să vină paznicul ăla de la carieră și să le dea peste mână și să le zică "Na, că ăsta nu mai e pomul tău". E rău, e tare rău să nu ai liniște la bătrânețe. De-aia zic că eu nu plec de-aici, să știu că dărâmă casa peste mine".