GICU CHITARISTU - "A luat Dumnezeu tot ce-a fost mai bun din muzica lăutărească"

Din când în când, chicotește subțire, ca un copil. Chiar și ochii îi râd atunci când povestește de vremurile bune. Și Gicu Petrache, zis "Gicu Chitaristu", are multe de povestit: a cântat cu Gheorghe Lambru, cu To­ni Iordache și cu cei mai vestiți lăutari, a umblat din Cuba până în Coreea, și continuă să cânte și astăzi.

"Săru' mâna, domnu' Mielu!"

N-au fost niciodată mulți chitariști în muzica lăută­reas­că. Cel care l-a făcut pe Gicu să-și dorească să devină lăutar a fost Mielu Chi­taristu, chiar de la el, din Ra­hova, cartier plin cu lăutari. Mergea după Mielu - pe nu­mele lui real Petrache Mihala­che - pe la nunți și, chiar dacă acesta mai cânta cu vocea și cu vioara, chi­tara era de bază, și ea îl fascina pe Gicu. Până când, pe la 10 ani, și-a făcut curaj și i-a spus "Săru' mâna, domnu' Mielu! Uitați, aș vrea și eu să învăț cu chitara." "Bine, mă tată, ia să te ve­dem ce știi." "Eu nu știam mai nimic, da' el m-a luat și mi-a arătat, mi-a dat lecții, Dumnezeu să-l odihnească, nu mi-a luat niciun ban. Zicea, lasă mă tată, că mai vii tu pe aici, mă mai ajuți cu una, alta, pe la treburile casei. Mai mergeam cu el pe la nunți, îi căram instrumentul, stația. La 11 ani, a venit Mielu cu mine acasă, la tata, i-a spus să-mi ia instrument, să studiez că o să mă­nânc o pâine din asta. Atunci tata a prins curaj, mi-a luat o chitară d-asta, de 4-500 de lei din magazin, și ce se mai mândrea cu mine după vreo 2 ani!".

- Pe cine ați moștenit, cine cânta în familie?

- N-am avut niciun lăutar în familie, da' tata avea talent, cânta foarte frumos cu vocea. Cânta oca­zional, la petreceri, între prieteni, era solicitat, "Hai, bă, Ionică, că tu cânți frumos!". Tata venea de la Roata, din Teleorman, era țigan vătășan, ăștia se ocupau de încălțăminte, îmbrăcau pielea. Mama era țigan de vatră, din Letca Veche. Au venit aici în Rahova, au găsit o căsuță mică, amă­râtă, s-au mutat, și aici ne-am născut și eu, și fratele meu, cu doi ani mai mic. Nici fratele nu cântă, el s-a făcut co­fetar, patiser. Tata era un ți­gan negru, brunet, cu părul dat pe spate, a mu­rit la 67 de ani și n-avea un fir de păr alb în cap. Ce se-ntâm­plă, fiecare națiune d-as­ta de țigani are ghimpii ei. D-ăștia care se uită urât, se iau cu tine la ceartă din orice. Nu zic nimic, da' dacă apucă să bea două pahare de vin, se umflă păduchii pe ei, cum se spune. Și tata i-a cam evitat pe cei din familia lui de vă­tășeni, n-avea anturaj cu ei, mi-e și rușine să spun, că n-am mai spus-o până acum. Îi evita pe cei mai dificili. El avea și o meserie mai disciplinată, era șef de pază la Spitalul Filan­tro­pia, își vedea de ale lui.

- Pe dumneavoastră ce v-a făcut să alegeți lăutăria ca me­serie?

- Mi-a plăcut să cânt de mic, da' cum n-aveam pe nimeni în familie cu meseria asta, nu m-am gândit la început. Lucram pe un șantier, aveam 18 ani, mă-nsu­rasem, apăruseră copiii, și-mi era greu cu ba­nii, nu mă a­jun­geam. Zic "să fac ceva să mai fac rost de niște bani". Și, cum îmi plăcea să cânt, am început să merg mai des la nunți. Am făcut-o și împins de greutățile finan­ciare, da' meseria asta nu poți s-o faci dacă nu-ți place, că nu ajungi nicăieri cu ea. Pentru noi, este o artă, și dacă n-o faci din suflet, nu merge. Am pornit cu băieții ăștia din cartier, de vârsta mea, cu Florică Șandor, cu Mircea Vijelie, cu Geor­ge Udilă, cu Nelu Batalu, după aia am ajuns să cânt cu cei mai mari, cu Toni Iordache, cu Mi­hai Nă­mol, cu Gheor­ghe Lambru, asta, când am in­trat eu bine în lumea lău­tarilor. Să știți că nu trebuia neapărat să fii un mare vir­tuoz ca să cânți cu ei, dar trebuia neapărat să fii disciplinat, om cu­minte. Dacă erai vreun obraznic, vreo jigodie, nu rezistai printre ei, dacă nu știai să respecți, să te comporți. Sigur, studiam acasă, să fim în ton, să în­vățăm tot ce se cântă și se cere, nu numai muzică lăutărească, dar și ușoară, populară, că mai mergeam undeva și ni se zicea "Mă, băieți, aici a venit și altă lume, vor să asculte un pro­gram folcloric, ceva". Studiam, dar foarte im­por­tantă era calitatea de om.

Alături de regii lăutăriei

- Cum erau ca oameni marii lăutari cu care ați cântat?

- Toni Iordache, vă dați sea­ma, era regele nostru. Umblat prin toată lumea, era pregătit la toate capitolele, și la muzică, și la poveștile de la șprițuri, la orice. Gheorghe Lambru și Cos­tel Trompetistu, niște oameni serioși, de cuvânt, mergeai cu ei până la capătul lumii, nu te făceai nicăieri de râs. Știau să se comporte, să se impună în fața oamenilor, îi pomenim toată viața. Nea Costel a mai rămas, să-l țină Dumnezeu sănătos! În rest, a luat Dumnezeu tot ce-a fost mai bun din muzica lăutărească și nu văd cine s-o ducă mai departe, cine vine din urmă. Se cântă tot mai puțină lăutărească, tineretu' nu mai are răbdare să asculte, vrea imediat la joc, la ma­nele. Toni s-a dus la patruzeci și ceva de ani, Costel Han­țu, mai tânăr decât mine, Gheor­ghe Lambru, ce bărbat pedant, fru­mos, nici nu ziceai că-i țigan. Mihai Nămol, com­punea așa frumos, avea talentu' ăsta să facă versuri pe loc. La noi, la țigani, știți că se cântă și mai agra­mat, dar el avea am­biția asta să compună corect, să facă cuvinte fru­moa­se. Cât de bol­nav a fost săracu' în ul­tima vre­me și tot com­pu­nea, a avut do­uă ac­cidente cere­brale, a stat prin spi­tale mult, câteva luni n-a putut deloc să vorbească. Și după aia, a în­ceput iar să cânte, să compună cântece, noi zi­ceam "Ia uite, bă, nebunu' ăsta, ce bine-i merge capu!". Era și un bun acordeonist, un om haios, glu­meț și fa­milist, ce să vă mai spun?...

- Se țineau și chefuri ale lăutarilor, mai cântați doar pentru voi, sau numai la nunți și la treabă?

- Cum să nu, țineau și câte trei zile. Ne adunam la un salon, la un restaurant, cântam până pe la unu, două noaptea, pentru toată lumea care era acolo, apoi rămâneam noi între noi și cântam tot ce-i mai frumos în muzica lăutărească. Aia ori­ginală. Ce se-ntâmplă, e o diferență între lău­tărească folclorică și lăutărească țigănească. Asta a noastră-i mai văitată și nu le place la toată lu­mea. Asta poate din cauza textului, da sunt melo­dii foarte frumoase. Mai zic unii, "Băi, nu ne cân­tați atâtea văitături d-astea cu spitale, puș­cării", și noi atunci cân­tam muzică internațio­nală, folclor, muzică ușoară. Dar acolo, între noi, cântam de ale noastre, aveam virtuozii, Mieluță, Toni, Lam­bru, oameni de la care am învățat me­seria și pe care-i respectam. Cântam până dimi­neața, ziua următoare și toată noaptea.

"Mie mi-a plăcut să cânt, dar și să întrețin familia"

- La nunți cum era, cântați prin toată țara, sau numai în București?

- Mai umblam și prin țară, dar mai mult aici, că ne sufocau nunțile din București. La nunți, depinde la cine cântai, la ce neam. La florari era cel mai frumos, se distrau până dimineață, știau să aprecieze muzica bună. Dacă mergeai la coca­lari, nu puneai bine instrumentele pe scenă, că și auzeai: poc, trosc, auăleu! După câteva cântece, îi vedeai cum apar prin cortul de nuntă, unu' cu fața tăiată, altu' cu mâna înfășurată, unu' bandajat la cap. La opt-nouă seara, patru erau deja la mi­liție, trei la spital, alții umblau bandajați. Se omo­rau ca câinii, da' cu noi n-aveau nimic. Ei se bă­teau într-o parte, femeile în alta, între ele. Se du­ceau în curte la căruțe, dădeau paiele, zdrențele la o parte, și ce aveau acolo? Numai iatagane, să­bii. I-a mai potolit miliția, i-a mai dus pe la puș­cării prin '82-'83. Nu oricine cânta la ei la nuntă. La 12 noaptea erai acasă, n-aveai cum să stai pâ­nă dimineața, vai de capu meu! Era obositor la nunți, domnu' Iulian, în perioada de patru-cinci luni cât era sezonu' nu aveai o zi liberă. Veneai aca­să dimineața, dormeai până pe la unu, două, la patru cel târziu plecai la altă nuntă și tot așa. Se câștigau bani frumoși și nu te văitai de obo­sea­lă, asta-i meseria, ai intrat în horă, joci! Eram musafir acasă.

- Cum se împăca ritmul ăsta cu viața de familie?

- M-am adaptat. Am patru copii, sunt mul­țu­mit de ei, copii cuminți, mă ajută, să le dea Dum­ne­zeu sănătate! La cât de puțin am stat eu pe aca­să, puteau să se apuce de prostii, dar nu, ei m-au ascultat și și-au văzut de treabă. Am trei fete și un băiat care cântă și el manele, e deja introdus. Mi-e mi-a plăcut să cânt, dar să și întrețin familia. Dacă nu ieșeau bani din meserie, a doua zi m-aș fi apucat de altceva, de mătură, de orice, să aduc pâine pe masă la copii. Trebuie să-i crești, de ce i-ai făcut, să-i părăsești? Cu soția am avut eu probleme, da' am zis că nu am nevastă de lăsat și că nu mă voi despărți niciodată de copii. A venit doamna de la comisia tutelară, i-am zis: "Doam­nă, eu sunt muzicant, ca fiecare om, mai face o ne­bunie, o tâmpenie, mai o gagică, o prietenă, o aman­tă, dar nu exagerat. Mai am și eu o aventură. Dar nu-mi las familia". Și ea i-a zis soției "Hai­deți, doamna Petrache, soțul meu are 60 de ani și tot face tâmpenii". Atunci nu ne-am des­păr­țit, dar mai târziu, da, de 15 ani nu mai suntem îm­preună, dar acu' copiii sunt mari.

În lumea largă

- Prin lume, pe unde ați cântat?

- Am fost cu maestru' Johnny Răducanu când s-a unificat Germania, am cântat acolo, la zid. Am scos și-un disc împreună, am repetat o lună pentru el, s-a muncit serios. Un om dulce, haios, slobod la gură, ne înjura tot timpu', ce mai râdeam cu el... "Gicane, iar ai venit, mă, de la nuntă, nu ești, obosit, răgușit?". "Nu, ma­es­tre, mai fac eu nebunii, da' nu așa". Înainte să moară, ne mai chema la Lăptăria lu Enache, cân­tam acolo cu el cântece de ale noas­tre, vechi, lăutărești. Ma­re muzicant, nu se mai naște altu' ca el. Du­pă aia, prin '94, am fost la Seul. Până am ajuns acolo, ne-am îmbătat de două ori în avion. Ne-am dus în coada avio­nu­lui, Gigel a scos naiu', eu chitara, mai erau acolo niște italieni, niște sârbi, când ne-au auzit, au ve­nit toți după noi. Nu știau ce să ne mai facă, ne-au adus șam­panie, am golit avionu' de băutură. Când am plecat de aici, nu m-am pasionat eu să văd ce-i cu Coreea de Sud, ziceam că au regim d-ăs­ta comunist ca la noi. Am ajuns acolo, am ră­mas tâm­pit, ce civilizați, ce tehni­că, ce avansați sunt, noi suntem ultima găină față de ei. Am cân­tat în­tr-un parc pentru copii, cum ar fi la noi Orășelul Co­piilor și-ntr-o zi ne întreabă "Cât cântați azi?". "20-30 de minute". "Vă rugăm fru­­mos, puteți să cân­tați 25?". "Bine, da' de ce?". "Păi la 4.25 în­ce­pe să plouă". Am cântat noi, ne-am strâns ins­trumentele și, vă rog să mă credeți, după 5 minute a picat picătura. Am stat două luni acolo, înce­pusem să vorbesc limba aia a lor încâlcită, nu mai puteam de râs.

"Eu, până acum 15-20 de ani, nu știam ce-i aia naționalist, da' uite că așa sunt"

- De la o vreme cântați alături de trupa lui Damian Drăghici. Cum a fost să descoperiți alt public, cel de săli de concert?

- Suntem împreună de zece ani, Damian e, cum s-ar spune, sponsorul meu. Vă dați seama că mi-a făcut mare plăcere să ajung pe scenele astea, la care alții doar vi­sea­ză. Acum, în no­iem­brie, am cântat la Tea­trul Național, am mai fost la Sala Pa­la­tului, la Polivalentă. Nu mai stau o noapte și-o zi la nuntă, cânt o oră și jumătate, îmi fac treaba, e mult mai bine așa. Cântăm niște piese pe care le știe toată lumea, cu­noscute, lume multă, mondenă, e plăcut. Am umblat prin Ita­lia, Anglia, Franța, o lună la Hamburg, pe unde n-am fost cu el. Când am ajuns în Irlanda și ne-am dat jos, m-am speriat, ne așteptau cu covoru' pus, cu ambasadoru', nu lăsa pe nimeni să se apropie de noi. Eu, până acum 15-20 de ani nu știam ce-i aia naționalist, da' uite că așa sunt. Am avut ocazia să rămân prin străinătate, îmi ofereau loc de stat, de muncă, da' n-am vrut. Nu mi-a plăcut nicio­dată să trăiesc pe spinarea altora, să stau la colț de stradă, să fiu departe de casă mult timp. Tata era așa. Nu mi-a rămas un capăt de ață de la el. Atâta, creș­terea și educația. Că dacă mă luam cu alte antu­raje, uite atâta aveam dosaru' la poliție acum, înalt de-un metru.

- Ați fost și în Cuba, pentru un proiect ex­trem de interesant, de îmbinare a muzicii lău­tărești și cubaneze...

- Și până acolo tot de două ori ne-am îmbătat, ce să faci, domnu' Iulian, 14 ore-n avion? Acolo era sufocant, făceai doi pași pe stradă, ziceai că ai intrat în saună, că aruncă cineva flăcări. La șase dimineața eram în piscină, să mai ieși la 9-10 afară nu se putea. Ziceau: "Azi sunt 44 de grade, nu-i așa de cald!". Și ce nu mi-a plăcut, că erau cu confortul, cu curățenia la pământ. La noi, nici în anii '50 nu era așa. Praf înăuntru peste tot, mirosea urât pe străzi, te urcai în taxi, puneai co­tu' pe geam, plecai cu cămașa murdară, ca să te dai jos, mai întâi cobora taximetristu' să-ți des­chi­dă, că pe dinăuntru nu se putea. Aveau ma­și­nile alea vechi, zici că le cădea ușile din mers. Îți venea să zici "Cât costă, bă, nene? Uite 200, nu­mai să ți-o arunc la gunoi, să nu mai te târâi cu ea pe stradă". Da' ei erau mândri că sunt cu­ba­nezi, se sim­țeau bine așa. Ca muzică, ne-am în­țeles per­fect. Ne-au ascultat o dată, apoi au cântat cu noi, după aia, i-am ascultat noi o dată și am cântat cu ei. Au niște măsuri mai compuse, niște ritmuri, trebuie percuționiști, toboșari buni să ții ritmu' cu ei. Da' în rest, schimbam două-trei vor­be cu ei înainte și, când treceam pe meserie, parcă cântam cu ei de când lumea. Și am cântat cu cei mai buni dintre ei, cei mai talentați. Ce le mai plăcea mu­zica noastră lău­tărească! Cum porneam să cântăm împreună, ziceam cu nu suntem în Cuba, suntem p-ai­cea, pe la Pitești, pe la noi.