Povestea unui steag tricolor

Culorile drapelului sunt pe orizontală.

Sus este un albastru-vineţiu, de cer în­volburat care nu prevesteşte nimic bun. A fost pro­babil cerul sub care au trăit acei oameni sute de ani. Timp de secole nu au cunoscut alt cer - iobagi, fără drepturi, fără limba lor. Astăzi, în drapel este un al­bastru deschis şi senin, mai degrabă un ideal, îmi spun. La mijloc este un brun-auriu, o cu­loare mult mai apropiată de cea a grâu­lui. Iar jos de tot, este o fâşie roşie-sânge­rie, dar iarăşi ni­mic din roşul limpede, stilizat, al steagului de astăzi, ci un roşu profund, mai de­grabă spre cărămiziu, pentru că oa­menii ştiau pe atunci ade­vă­rata culoare a sângelui văr­sat. Fiecare fâşie de culoa­re are în ca­păt câte un ciu­cure. Asta îi dă o notă de opti­mism şi, proba­bil, a­tunci când era fluturat, şi de libertate. Băţul pe care e prins acest drapel pare o bâtă de cio­ban. Nu e finisat şi are acea măciu­lie în care să te sprijini. Este ce au avut la înde­mâ­nă şi ceea ce îi re­prezenta, până la urmă. Sub acest drapel ţesut, la muzeul de istorie a Ro­mâniei, scrie simplu: Steagul delegaţiei comunei Lupşa la adu­narea de la Alba-Iulia 1 decembrie 1918. Un drapel vechi de o sută de ani! Un dra­pel pre­zent la Unirea din 1918! Oare mai ştie cineva, după o sută de ani, povestea acestui steag? Cum a ajuns să fie expus? A mai păstrat ci­neva amintirea lui şi a zilelor în care el a fluturat la Alba Iulia? Avan­tajul de a fi reporter este că atunci când ai astfel de întrebări în sala unui muzeu, eşti imediat cu­prins de bucuria că asta ţi-e me­seria: să scormo­neşti după poveşti vechi, să îţi iei rucsacul şi să porneşti în căutarea oamenilor şi mărturiilor care îţi desfac până şi istoria în fuioare de vieţi şi des­­tine, cu toate secretele şi întâmplările lor ne­ştiute. Realitatea se transformă, şi o simplă pa­gină de istorie poate să devină o bucată de viaţă concretă, palpabilă. Două zile mai târziu mergeam la pas pe strada principală a satului Lupşa, din Mun­ţii Apu­seni.

Începutul

Moţii. Îi vezi că sunt coborâţi din munţi "la şo­sea" de nevoie. Au venit cu treabă, să cumpere sau să vândă, să rezolve hârtii la primărie sau să stea de vorbă şoptit, unii cu alţii, la măsuţa câte unei cârciu­mioare. Sunt veniţi din cătunele risipite prin munţi şi, până să intri în vorbă cu ei, îţi aruncă priviri pie­zişe, iscoditoare, în care ghiceşti asprimea muncii şi a traiului lor, dar şi o neîncredere moştenită. Intru în vorbă cu un bătrân care stă la masa unei cafenele. Pare că şi-a terminat treaba şi savurează liniştit un păhărel de ţuică. Îi spun cine sunt şi ce vreau. După răceala de la început, când aude că vreau să aflu povestea drapelului din Lupşa, se mai înmoaie: sunt tot un străin, dar măcar sunt interesat de povestea lor, a lupşenilor. "Domnule dra­gă, povestea pe care vrei dumneata să o afli, eu nu o ştiu toată. Eu pot să îţi spun numai cum a început. Vezi acolo Muntele Mare? Pe acolo trebuia să treacă în 1849 armata lui Hatvani Imre dinspre Cluj spre Abrud. Armata ungu­rească trebuia să meargă şi să îl ter­mine pe Crăişorul nostru, pe Avram Ian­cu. El avusese aici doi oameni de încredere: pe Ciobu de la Hădărau şi pe Băbuţiu de la Măr­gaia. Se întâlnea cu ei în casa bătrânului Mihăilă a Olii. No, bun. Şi când Hatvani s-a pornit către Abrud, lupşenii au hotărât să iasă înaintea lui, să-i aţină calea. Au pus mâna pe topoare, pe furci, pe coase şi au pornit spre Muntele Mare, pe unde treceau soldaţii. Soldaţii erau înarmaţi şi de zece ori mai mulţi. Lupşenii ştiau însă unde se duc şi mai ales ştiau pentru ce. Cu­vinte mari azi, domnu mieu: libertate, demnitate, lim­ba română... S-au dus pe vale, în sus, şi înainte să urce mun­tele s-au oprit tăţi. S-au pus în ge­nunchi şi au zis Tatăl Nostru. După aceea au urcat. Ştiau la ce se duceau, că doară erau înar­maţi cu unelte ţărăneşti şi aceia erau armată. Niciunul nu s-a mai întors. Şi de-atunci i se spu­ne locului La Mor­minte. Armata a mers mai departe, dar mă­car i-au ţinut în loc cât­va, şi Crăi­şorul a putut să eli­bereze pentru a doua oară Abru­dul. Aşe în­cepe povestea steagului ce ai văzut dumneata. Eu mai departe nu ştiu, dar caută pe doamna Monica de la muzeu. O să îţi spună mai multe, poate." Şi bătrânul, mirosind a oaie şi a brânză, a dat peste cap păhăruţul şi a plecat.
Muzeul din Lupşa l-am găsit închis şi, în mod ciu­dat, sigilat de primărie. Din om în om, am ajuns să aflu unde aş putea să o găsesc pe "doam­na Mo­nica": "Vedeţi la farmacie. Acolo stă de obicei la po­veşti cu farmacista, că e la pensie şi nu are ce face", m-a îndrumat cineva. Într-adevăr, la farmacia satului, aşezată pe un scăunel lângă intrare, am gă­sit-o pe doamna Monica, stând la poveşti cu farma­cista.

Doamna Monica de la muzeu

"Bunicul meu, preot, a fost par­ticipant la Unire", mi-a spus scurt doamna Monica, după ce a aflat ce caut. Am crezut la început că este doar o bătrână pensionară, dispusă să poves­tească orice la o cafea, câtă vreme i se acordă atenţie şi scapă de singurătatea vârstei. Pe mă­sură ce vorbeam cu ea însă, mi-am dat seama că lucrurile stau cu totul alt­fel. "Pe bunicul meu îl chema Se­bas­tian Ciapa şi era preot, un om extraordinar de citit. El a adunat obiecte vechi din satele din împre­jurimi, apoi colecţia aceea a dus-o mai departe şi a completat-o tatăl meu, Panfil Albu. Eu am preluat de la tata această colecţie sub forma muzeului din Lupşa. Eu am ieşit la pensie ca mu­zeo­grafă a acestei colecţii. Steagul pe care l-aţi vă­zut la muzeul din Bucureşti a fost păstrat mult timp chiar la noi în casă. Bunicul îl ţinea ascuns şi îl scotea, din când în când, pentru câte un moţ care venea să îl atingă şi să îl sărute ca pe ceva sfânt. Cred că bunicul meu a scris, într-unul dintre caie­tele lui, ceea ce s-a întâmplat aici la 1918", mi-a spus doamna Monica, şi iată-ne porniţi către casa ei. E o casă veche, ţărănească, cu târnaţ. Acum e acoperită cu ţiglă, dar altădată a fost acoperită cu şindrilă şi era probabil o casă tipic moţească. Mobi­lele din interior sunt puţine, vechi şi ma­sive. Se vede că sunt "domneşti", şi în ciuda aeru­lui bătrâ­nesc, casa încă păstrează o atmo­sferă poate nu de boierie, dar cu siguranţă de inte­lectuali de la ţară. Ne aşezăm la măsuţa din sufragerie şi doamna Mo­nica începe să răsco­lească prin sertarele cu docu­mente. În cele din urmă vine victorioasă cu un ca­tastif. Are coper­tele roase de timp şi paginile îngăl­benite. Este un fel de jurnal sau poate un caiet de memorii, cu un scris îngrijit de mână. Literele sunt rotunde şi caligrafic înclinate. Ajung la o pagină unde este notat cu cerneală îngroşată 1918. Ştiu că o să îmi tremure vocea, dar încep să citesc cu glas tare notiţele vechi de o sută de ani, ale preotului Ciapa.

"Revoluţia din Lupşa

În toamna anului 1918 Puterile Centrale au fost înfrânte. Au cerut pace, care a fost dezastruoasă pen­tru ele - Germania şi Austro-Ungaria. Soldaţii, întorşi de pe diferitele fronturi, şi-au adus echipa­men­tul, îndeosebi armele, cartuşele, grenadele etc., cu care înspăimântau lumea. Şi fiindcă după rupe­rea frontului jandarmii primiseră ordin ca pe calea cea mai scurtă să se prezinte la Legiunea din Cluj, deci şi jandarmii noştri, într-o noapte au fugit peste Muntele Mare spre Cluj. Aceştia au făcut-o şi în nădejdea că, rămânând satele fără paznici, mai uşor se va face dezordine. Şi aşa a fost, căci după cum în pădure sunt şi uscături, aşa şi între oameni sunt mulţi certaţi cu morala şi nu au frică de Dumnezeu şi ruşine faţă de oamenii de omenie. S-au aflat 5-6 derbedei care după ce au spart Cancelaria Notarială din Lupşa au aflat un butoi cu spirt, şi după ce s-au îmbătat au pornit prin sat, la devastări. Cea dintâi a fost Casa Comunală, care era la colectorul Ion Pas­cu, unde au aflat atât banii comunei, cât şi pe cei ai bisericii greco-catolice. S-au dus deci într-un local de cârciumă şi acolo au aruncat cu bani. Ştiu că unul dintre destrăbălaţi şi-a ascuns partea de bani în cămara morii din sat - o grămadă de bancnote! Dar când să îşi numere iar bogăţia, a găsit numai zdrenţe, căci şobolanii i-au aflat şi i-au făcut mă­runţi. Auzeau povestea oamenii şi râdeau: brânză câinească, câinii o mănâncă! Au plecat de la cârciu­mă direct la părintele V., se pare ca să îl jefuiască şi pe el de bani. Dar adunându-se oamenii, i-au scos cam fără voia lor din curte şi văzând că se îngroaşă lumea paşnică în jurul lor, au luat-o la fugă. În ziua următoare, venind părintele Sabău din Hădărau cu 20 de oameni a mers pe vale la părintele Nicolae şi i-au prins, aducându-i înaintea primăriei, lângă cruce, unde au fost judecaţi formal şi condamnaţi la moarte. Dar părintele Span, pornind de la porun­cile Sfintei Scripturi, de a ierta de 70 de ori câte 7 celor care se întorc spre bine, de astă dată au fost ier­taţi după ce s-au obligat că de azi înainte să fie oameni de omenie. Şi pentru ca să se înspăimânte lumea s-au ridicat furci, ca îndată ce s-ar întâmpla ca cineva să facă neorînduială să fie spânzurat, dar nu s-a întâmplat. Totuşi, cei care se simţeau vinovaţi de ceva se temeau. După acestea, îndată s-a format o Gardă Naţională pentru menţinerea ordinei. Ei făceau şi pe şeful de gară, căci cel ce fusese a fugit în secuime cu cel dintâi tren şi astfel trebuia ca gar­diştii să primească trenurile, să ieie şi să predea poş­ta. Cu această ocaziune s-au întâmplat şi ciocniri cu jandarmii care fuseseră îndrumaţi la Câmpeni pen­tru menţinerea ordinei, dar câmpenarii i-au somat că cu trenul să-i părăsească că de nu, ei vor vedea! şi deci Garda Naţio­nală nu răspunde de pielea lor. Şi duşi au fost!
În scurtă vreme s-a făcut ordine în comună, căci a venit şi subnotariul Hăţegan din front şi-acum era notar. Căci şi fostul notar, Bihary Zsoltan, într-o noapte ploioasă a scăpat cu întreaga familie, fugind la Turda şi de acolo mai departe, deoarece i s-a tri­mis vorbă că la Lupşa nu mai are ce căuta. Adică Hăţegan îşi formează o primărie interimară şi astfel lumea s-a liniştit.
Aici trebuie să amintesc şi naţio­nalismul femei­lor, căci îndată ce au aflat că au scăpat de sub stăpâ­nirea ungureas­că, au adunat lână, au tors-o, au ţesut-o, au colorat-o cu roşu, galben şi vânăt. Apoi după ce s-a uscat, l-au cusut şi a fost ridicat drapelul în tur­nul bisericii, lângă drum. Acest lucru s-a făcut în trei zile! Aşa că pe când a venit Emil Dandea din Tg. Mureş cu un ofiţer român, în­tr-o maşină împodobită cu trico­lor, ca să ne spună că de azi înain­te suntem în România Mare, mare le-a fost mirarea când au văzut drapelul românesc fâlfâind pe bise­rică şi totodată au lăudat hăr­nicia fe­meilor lupşene şi naţio­nalismul lor.
Apoi am mers la Turda unde am primit Batalionul de infanterie 15 din Moldova şi cu ei am horit şi ne-am bu­curat de eliberare. La sfârşit, un popoiu cât un munte zice: Fraţilor ţărani! Şi cineva îi reproşează că nu suntem ţărani. Părintele batalio­nului, văzând, ne întreabă Care dintre voi este grof? Sau baremi cel puţin nemeş? Niciunul nu răspunse. Vedeţi dar, dragii mei, că sunteţi toţi ţărani, dar cu carte!
Să fi văzut apoi bucuria lupşenilor când a venit armata română! Învăţământul încă a început cu mari greutăţi şi întârzieri, căci nu erau curăţite şco­lile, ba nici lemne nu erau, aşa că abia după ce a că­zut zăpada s-a putut face şcoală în regulă. Văzând însă că acum învaţă numai în limba lor, în limba română, copiii se îndemnau unii pe alţii să vină la şcoală, căci oamenii îşi adunaseră de pe câmp.

Adunarea de la Alba Iulia

51 de lupşeni am fost la Alba Iulia. Pentru a prăznui şi noi, lupşenii, am plecat unii pe jos peste munte şi alţii cu trei că­ruţe, în 29 noiembrie, într-o vreme destul de grea, că era o ploaie amestecată cu ză­padă şi un noroiu mare. Următorii au luat drapelul şi au mers cu căruţele: Vasile Ipan, preot ortodox în Lupşa sat, George Giur­giu - învăţător greco-catolic, Octavian Hăţegan - notar, Aurel Goşa - student în drept, Octavian Goşa - scriitor în can­ce­la­ria notarială, Nicolae Sabău - comerciant, Nicolae Goşa-curţ - ţăran fruntaş, Vasile Cuc - ţăran fruntaş, Nicolae Ciapa Popo­nea, Victor Bîrsan - învăţător greco-catolic în Sasa, Emil Petruţa - sublocotenent din Muş­ca şi Sebastian Ciapa - învăţător preot ortodox.
Ajungând în seara de 30 noiembrie la Am­poiţa, peste noapte am poposit aici. Bol­năvindu-se de gripă, care bântuia în vremea aceea, a plecat înapoi cu o căruţă dim­preună cu Nicolae Ciapa şi, ajunşi aca­să, părintele Span, aproape mort, a zăcut în pat câteva săptămâni. Ceilalţi zece, în di­mineaţa zilei de 1 decembrie am fost la Alba Iulia cu cele două căruţe. Cînd ne-am apropiat de oraş ţi-era mai mare dragul văzând cum flutură stindardele naţionale pe toate edificiile! Printre cordoane de ţărani înarmaţi, am ajuns pe platoul care se întinde din sus de cetate, unde am aşteptat sosirea Comitetului Naţional printre sute şi sute de drapele. Pe la amiazi, iată-i că sosesc! Cel dintâi a vorbit Miron Cristea, Epis­copul Caransebeşului, care avea pe camilafcă un tricolor în cruce, zicând: Fraţilor, se apro­pie 2000 de ani de când Îm­păratul Traian ne-a lăsat pe aceste meleaguri ca stăpâni, nu ca robi cum am fost mai ieri-alaltăieri! Ori azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem stăpâni liberi, în ţara liberă pe care o numim România Mare! Urale nesfârşite!
A urmat episcopul Hossu de la Gherla, care a citit actul de alipire pe vecie cu patria ma­mă, Ro­mâ­nia ve­che. Ne-am întors, după cum spu­nea Episcopul Hossu, cu 7 vieţi în pieptul de aramă, ca să ne facem fiecare datoria pentru formarea mult iubitei noastre patrii mamă.
Ajunşi acasă am spus mulţimei adunate, şi erau mulţi, cele văzute şi auzite la adunare. După ce s-au isprăvit şi acestea am intonat câteva cântece naţio­nale, urmând hora şi mai ales învârtita ca la Lupşa.
La Alba am cerut toţi ca, precum ne-a ajutat Dumnezeu de ne-am împreunat toţi românii laolal­tă, să ne împreunăm şi ca biserică. Dar despre aceasta nu s-a vorbit..."
Închid caietul acela gros, cu co­perte roase de timp. I-l întind doam­nei Monica, iar ea îl ia şi îl strânge la piept ca pe un copil. Trecutul zbu­ciu­mat, lupta pentru unire, spe­ran­ţele şi bucuriile moţilor de aici sunt risipite acolo, printre literele ace­lea caligrafice şi frumos înclinate.

O jumătate de secol mai târziu

În 1968 se împlineau 50 de ani de la Unire. Semicentenarul. Deşi co­muniştii erau la putere, în Apuseni moţii au hotărât întâlnire şi sărbă­toa­re mare la Alba Iulia. Panfil Albu s-a gândit că dacă lupşenii tot au steagul tricolor lăsat de către delegaţia lui Sebastian Ciapa, să meargă cu el. "Hai mă, să-l pu­nem pe bât, ne îmbrăcăm tăt ca moşii noştri şi ne du­cem cu el", a propus cineva, şi aşa au făcut. Atunci, la acea întâlnire, a fost singurul steag trico­lor care fusese şi la Unirea din 1918. Du­pă aceea au mai apărut câte­va şi din alte sate, dar practic steagul lupşenilor a fost sin­gurul care a fost prezent şi la Unire şi la aniversarea ei du­pă 50 de ani. Numai că la Alba Iulia întâlnirea a fost alt­fel pentru că şi orânduirea era altfel. Era acolo o tribună ofi­cială de unde Ceauşescu şi conducerea partidului pri­veau peste mulţime. Şi cum lupşe­nii au nimerit chiar în faţa acelei tribune, cei de acolo imediat au văzut că niş­te moţi îmbrăcaţi ţără­neş­te poartă un steag fără stema republicii socialiste. L-au luat la între­bări pe Panfil Albu: "Ce e cu stea­gul ăsta?". Şi el a zis doar "Steagul ăsta şi acu 50 de ani tăt aici o fost!" După câtva timp au venit cei de la Muzeul Naţional de Istorie în sat să-i ceară drapelul. Atât Panfil Albu, cât şi ceilalţi săteni s-au opus: era moştenirea lor, mândria lor, istoria lor. Aşa s-au trezit cu oamenii Securităţii care au înce­put să meargă din casă în casă, căutând drapelul şi ameninţând. În cele din urmă lupşenii au acceptat să îl dea Muzeului de Istorie cu o condiţie: să pri­mească o copie identică. Li s-a dat. Şi drapelul din Lupşa a fost dus la mu­zeul din Bucureşti, împreună cu fotografia ce imor­taliza delegaţia pentru Alba Iulia şi cu tulnicul care îi anunţase pe moţii din munţi că e momentul ple­cării către Unire.

Post scriptum

Doamna Albu s-a întors la scăunelul ei din far­ma­cie. Mai vorbeşte cu farmacista, mai schimbă o vorbă cu oamenii care vin să îşi ia reţetele. Pare o pensionară oarecare, refugiată aici de teama singu­rătăţii apăsătoare de acasă. După o viaţă în care a fost muzeografă a colecţiei adunate de bunicul ei, Sebastian Ciapa, participant la Unire, şi de tatăl ei, Pan­fil Albu, participant la semicentenar, primăria Lupşa îi refuză dreptul de a mai spune povestea obiec­­telor moţeşti din muzeu. Pentru că obiectele sunt ale ei, dar clădirea este a primăriei... Doamnei Monica i-ar plăcea să lucreze şi benevol în muzeul familiei. Primăria, condusă de un primar dat în ju­de­cată pentru conflict de interese căci şi-a angajat propria soţie în aceeaşi instituţie, consideră că odată cu ieşirea la pensie a doamnei Monica, aceasta şi-a pierdut şi orice drepturi asupra rolului de muzeograf şi asupra colecţiei moştenite. Până la clarificarea situaţiei, muzeul din Lupşa şi toată istoria păstrată acolo sunt închise şi ţinute sub lacăt...

Erată - Titlul acestui articol: „Povestea unui steag tricolor” aparţine domnului Ioan Ion Diaconu şi a fost folosit în original drept titlu de carte pe care domnia sa a publicat-o în anul 1981 la editura Ion Creangă. Cartea a fost dedicată domnului Pamfil Albu.