Povestea unui steag tricolor

Culorile drapelului sunt pe orizontală.

Sus este un albastru-vinețiu, de cer în­volburat care nu prevestește nimic bun. A fost pro­babil cerul sub care au trăit acei oameni sute de ani. Timp de secole nu au cunoscut alt cer - iobagi, fără drepturi, fără limba lor. Astăzi, în drapel este un al­bastru deschis și senin, mai degrabă un ideal, îmi spun. La mijloc este un brun-auriu, o cu­loare mult mai apropiată de cea a grâu­lui. Iar jos de tot, este o fâșie roșie-sânge­rie, dar iarăși ni­mic din roșul limpede, stilizat, al steagului de astăzi, ci un roșu profund, mai de­grabă spre cărămiziu, pentru că oa­menii știau pe atunci ade­vă­rata culoare a sângelui văr­sat. Fiecare fâșie de culoa­re are în ca­păt câte un ciu­cure. Asta îi dă o notă de opti­mism și, proba­bil, a­tunci când era fluturat, și de libertate. Bățul pe care e prins acest drapel pare o bâtă de cio­ban. Nu e finisat și are acea măciu­lie în care să te sprijini. Este ce au avut la înde­mâ­nă și ceea ce îi re­prezenta, până la urmă. Sub acest drapel țesut, la muzeul de istorie a Ro­mâniei, scrie simplu: Steagul delegației comunei Lupșa la adu­narea de la Alba-Iulia 1 decembrie 1918. Un drapel vechi de o sută de ani! Un dra­pel pre­zent la Unirea din 1918! Oare mai știe cineva, după o sută de ani, povestea acestui steag? Cum a ajuns să fie expus? A mai păstrat ci­neva amintirea lui și a zilelor în care el a fluturat la Alba Iulia? Avan­tajul de a fi reporter este că atunci când ai astfel de întrebări în sala unui muzeu, ești imediat cu­prins de bucuria că asta ți-e me­seria: să scormo­nești după povești vechi, să îți iei rucsacul și să pornești în căutarea oamenilor și mărturiilor care îți desfac până și istoria în fuioare de vieți și des­­tine, cu toate secretele și întâmplările lor ne­știute. Realitatea se transformă, și o simplă pa­gină de istorie poate să devină o bucată de viață concretă, palpabilă. Două zile mai târziu mergeam la pas pe strada principală a satului Lupșa, din Mun­ții Apu­seni.

Începutul

Moții. Îi vezi că sunt coborâți din munți "la șo­sea" de nevoie. Au venit cu treabă, să cumpere sau să vândă, să rezolve hârtii la primărie sau să stea de vorbă șoptit, unii cu alții, la măsuța câte unei cârciu­mioare. Sunt veniți din cătunele risipite prin munți și, până să intri în vorbă cu ei, îți aruncă priviri pie­zișe, iscoditoare, în care ghicești asprimea muncii și a traiului lor, dar și o neîncredere moștenită. Intru în vorbă cu un bătrân care stă la masa unei cafenele. Pare că și-a terminat treaba și savurează liniștit un păhărel de țuică. Îi spun cine sunt și ce vreau. După răceala de la început, când aude că vreau să aflu povestea drapelului din Lupșa, se mai înmoaie: sunt tot un străin, dar măcar sunt interesat de povestea lor, a lupșenilor. "Domnule dra­gă, povestea pe care vrei dumneata să o afli, eu nu o știu toată. Eu pot să îți spun numai cum a început. Vezi acolo Muntele Mare? Pe acolo trebuia să treacă în 1849 armata lui Hatvani Imre dinspre Cluj spre Abrud. Armata ungu­rească trebuia să meargă și să îl ter­mine pe Crăișorul nostru, pe Avram Ian­cu. El avusese aici doi oameni de încredere: pe Ciobu de la Hădărau și pe Băbuțiu de la Măr­gaia. Se întâlnea cu ei în casa bătrânului Mihăilă a Olii. No, bun. Și când Hatvani s-a pornit către Abrud, lupșenii au hotărât să iasă înaintea lui, să-i ațină calea. Au pus mâna pe topoare, pe furci, pe coase și au pornit spre Muntele Mare, pe unde treceau soldații. Soldații erau înarmați și de zece ori mai mulți. Lupșenii știau însă unde se duc și mai ales știau pentru ce. Cu­vinte mari azi, domnu mieu: libertate, demnitate, lim­ba română... S-au dus pe vale, în sus, și înainte să urce mun­tele s-au oprit tăți. S-au pus în ge­nunchi și au zis Tatăl Nostru. După aceea au urcat. Știau la ce se duceau, că doară erau înar­mați cu unelte țărănești și aceia erau armată. Niciunul nu s-a mai întors. Și de-atunci i se spu­ne locului La Mor­minte. Armata a mers mai departe, dar mă­car i-au ținut în loc cât­va, și Crăi­șorul a putut să eli­bereze pentru a doua oară Abru­dul. Așe în­cepe povestea steagului ce ai văzut dumneata. Eu mai departe nu știu, dar caută pe doamna Monica de la muzeu. O să îți spună mai multe, poate." Și bătrânul, mirosind a oaie și a brânză, a dat peste cap păhăruțul și a plecat.
Muzeul din Lupșa l-am găsit închis și, în mod ciu­dat, sigilat de primărie. Din om în om, am ajuns să aflu unde aș putea să o găsesc pe "doam­na Mo­nica": "Vedeți la farmacie. Acolo stă de obicei la po­vești cu farmacista, că e la pensie și nu are ce face", m-a îndrumat cineva. Într-adevăr, la farmacia satului, așezată pe un scăunel lângă intrare, am gă­sit-o pe doamna Monica, stând la povești cu farma­cista.

Doamna Monica de la muzeu

"Bunicul meu, preot, a fost par­ticipant la Unire", mi-a spus scurt doamna Monica, după ce a aflat ce caut. Am crezut la început că este doar o bătrână pensionară, dispusă să poves­tească orice la o cafea, câtă vreme i se acordă atenție și scapă de singurătatea vârstei. Pe mă­sură ce vorbeam cu ea însă, mi-am dat seama că lucrurile stau cu totul alt­fel. "Pe bunicul meu îl chema Se­bas­tian Ciapa și era preot, un om extraordinar de citit. El a adunat obiecte vechi din satele din împre­jurimi, apoi colecția aceea a dus-o mai departe și a completat-o tatăl meu, Panfil Albu. Eu am preluat de la tata această colecție sub forma muzeului din Lupșa. Eu am ieșit la pensie ca mu­zeo­grafă a acestei colecții. Steagul pe care l-ați vă­zut la muzeul din București a fost păstrat mult timp chiar la noi în casă. Bunicul îl ținea ascuns și îl scotea, din când în când, pentru câte un moț care venea să îl atingă și să îl sărute ca pe ceva sfânt. Cred că bunicul meu a scris, într-unul dintre caie­tele lui, ceea ce s-a întâmplat aici la 1918", mi-a spus doamna Monica, și iată-ne porniți către casa ei. E o casă veche, țărănească, cu târnaț. Acum e acoperită cu țiglă, dar altădată a fost acoperită cu șindrilă și era probabil o casă tipic moțească. Mobi­lele din interior sunt puține, vechi și ma­sive. Se vede că sunt "domnești", și în ciuda aeru­lui bătrâ­nesc, casa încă păstrează o atmo­sferă poate nu de boierie, dar cu siguranță de inte­lectuali de la țară. Ne așezăm la măsuța din sufragerie și doamna Mo­nica începe să răsco­lească prin sertarele cu docu­mente. În cele din urmă vine victorioasă cu un ca­tastif. Are coper­tele roase de timp și paginile îngăl­benite. Este un fel de jurnal sau poate un caiet de memorii, cu un scris îngrijit de mână. Literele sunt rotunde și caligrafic înclinate. Ajung la o pagină unde este notat cu cerneală îngroșată 1918. Știu că o să îmi tremure vocea, dar încep să citesc cu glas tare notițele vechi de o sută de ani, ale preotului Ciapa.

"Revoluția din Lupșa

În toamna anului 1918 Puterile Centrale au fost înfrânte. Au cerut pace, care a fost dezastruoasă pen­tru ele - Germania și Austro-Ungaria. Soldații, întorși de pe diferitele fronturi, și-au adus echipa­men­tul, îndeosebi armele, cartușele, grenadele etc., cu care înspăimântau lumea. Și fiindcă după rupe­rea frontului jandarmii primiseră ordin ca pe calea cea mai scurtă să se prezinte la Legiunea din Cluj, deci și jandarmii noștri, într-o noapte au fugit peste Muntele Mare spre Cluj. Aceștia au făcut-o și în nădejdea că, rămânând satele fără paznici, mai ușor se va face dezordine. Și așa a fost, căci după cum în pădure sunt și uscături, așa și între oameni sunt mulți certați cu morala și nu au frică de Dumnezeu și rușine față de oamenii de omenie. S-au aflat 5-6 derbedei care după ce au spart Cancelaria Notarială din Lupșa au aflat un butoi cu spirt, și după ce s-au îmbătat au pornit prin sat, la devastări. Cea dintâi a fost Casa Comunală, care era la colectorul Ion Pas­cu, unde au aflat atât banii comunei, cât și pe cei ai bisericii greco-catolice. S-au dus deci într-un local de cârciumă și acolo au aruncat cu bani. Știu că unul dintre destrăbălați și-a ascuns partea de bani în cămara morii din sat - o grămadă de bancnote! Dar când să își numere iar bogăția, a găsit numai zdrențe, căci șobolanii i-au aflat și i-au făcut mă­runți. Auzeau povestea oamenii și râdeau: brânză câinească, câinii o mănâncă! Au plecat de la cârciu­mă direct la părintele V., se pare ca să îl jefuiască și pe el de bani. Dar adunându-se oamenii, i-au scos cam fără voia lor din curte și văzând că se îngroașă lumea pașnică în jurul lor, au luat-o la fugă. În ziua următoare, venind părintele Sabău din Hădărau cu 20 de oameni a mers pe vale la părintele Nicolae și i-au prins, aducându-i înaintea primăriei, lângă cruce, unde au fost judecați formal și condamnați la moarte. Dar părintele Span, pornind de la porun­cile Sfintei Scripturi, de a ierta de 70 de ori câte 7 celor care se întorc spre bine, de astă dată au fost ier­tați după ce s-au obligat că de azi înainte să fie oameni de omenie. Și pentru ca să se înspăimânte lumea s-au ridicat furci, ca îndată ce s-ar întâmpla ca cineva să facă neorînduială să fie spânzurat, dar nu s-a întâmplat. Totuși, cei care se simțeau vinovați de ceva se temeau. După acestea, îndată s-a format o Gardă Națională pentru menținerea ordinei. Ei făceau și pe șeful de gară, căci cel ce fusese a fugit în secuime cu cel dintâi tren și astfel trebuia ca gar­diștii să primească trenurile, să ieie și să predea poș­ta. Cu această ocaziune s-au întâmplat și ciocniri cu jandarmii care fuseseră îndrumați la Câmpeni pen­tru menținerea ordinei, dar câmpenarii i-au somat că cu trenul să-i părăsească că de nu, ei vor vedea! și deci Garda Națio­nală nu răspunde de pielea lor. Și duși au fost!
În scurtă vreme s-a făcut ordine în comună, căci a venit și subnotariul Hățegan din front și-acum era notar. Căci și fostul notar, Bihary Zsoltan, într-o noapte ploioasă a scăpat cu întreaga familie, fugind la Turda și de acolo mai departe, deoarece i s-a tri­mis vorbă că la Lupșa nu mai are ce căuta. Adică Hățegan își formează o primărie interimară și astfel lumea s-a liniștit.
Aici trebuie să amintesc și națio­nalismul femei­lor, căci îndată ce au aflat că au scăpat de sub stăpâ­nirea ungureas­că, au adunat lână, au tors-o, au țesut-o, au colorat-o cu roșu, galben și vânăt. Apoi după ce s-a uscat, l-au cusut și a fost ridicat drapelul în tur­nul bisericii, lângă drum. Acest lucru s-a făcut în trei zile! Așa că pe când a venit Emil Dandea din Tg. Mureș cu un ofițer român, în­tr-o mașină împodobită cu trico­lor, ca să ne spună că de azi înain­te suntem în România Mare, mare le-a fost mirarea când au văzut drapelul românesc fâlfâind pe bise­rică și totodată au lăudat hăr­nicia fe­meilor lupșene și națio­nalismul lor.
Apoi am mers la Turda unde am primit Batalionul de infanterie 15 din Moldova și cu ei am horit și ne-am bu­curat de eliberare. La sfârșit, un popoiu cât un munte zice: Fraților țărani! Și cineva îi reproșează că nu suntem țărani. Părintele batalio­nului, văzând, ne întreabă Care dintre voi este grof? Sau baremi cel puțin nemeș? Niciunul nu răspunse. Vedeți dar, dragii mei, că sunteți toți țărani, dar cu carte!
Să fi văzut apoi bucuria lupșenilor când a venit armata română! Învățământul încă a început cu mari greutăți și întârzieri, căci nu erau curățite șco­lile, ba nici lemne nu erau, așa că abia după ce a că­zut zăpada s-a putut face școală în regulă. Văzând însă că acum învață numai în limba lor, în limba română, copiii se îndemnau unii pe alții să vină la școală, căci oamenii își adunaseră de pe câmp.

Adunarea de la Alba Iulia

51 de lupșeni am fost la Alba Iulia. Pentru a prăznui și noi, lupșenii, am plecat unii pe jos peste munte și alții cu trei că­ruțe, în 29 noiembrie, într-o vreme destul de grea, că era o ploaie amestecată cu ză­padă și un noroiu mare. Următorii au luat drapelul și au mers cu căruțele: Vasile Ipan, preot ortodox în Lupșa sat, George Giur­giu - învățător greco-catolic, Octavian Hățegan - notar, Aurel Goșa - student în drept, Octavian Goșa - scriitor în can­ce­la­ria notarială, Nicolae Sabău - comerciant, Nicolae Goșa-curț - țăran fruntaș, Vasile Cuc - țăran fruntaș, Nicolae Ciapa Popo­nea, Victor Bîrsan - învățător greco-catolic în Sasa, Emil Petruța - sublocotenent din Muș­ca și Sebastian Ciapa - învățător preot ortodox.
Ajungând în seara de 30 noiembrie la Am­poița, peste noapte am poposit aici. Bol­năvindu-se de gripă, care bântuia în vremea aceea, a plecat înapoi cu o căruță dim­preună cu Nicolae Ciapa și, ajunși aca­să, părintele Span, aproape mort, a zăcut în pat câteva săptămâni. Ceilalți zece, în di­mineața zilei de 1 decembrie am fost la Alba Iulia cu cele două căruțe. Cînd ne-am apropiat de oraș ți-era mai mare dragul văzând cum flutură stindardele naționale pe toate edificiile! Printre cordoane de țărani înarmați, am ajuns pe platoul care se întinde din sus de cetate, unde am așteptat sosirea Comitetului Național printre sute și sute de drapele. Pe la amiazi, iată-i că sosesc! Cel dintâi a vorbit Miron Cristea, Epis­copul Caransebeșului, care avea pe camilafcă un tricolor în cruce, zicând: Fraților, se apro­pie 2000 de ani de când Îm­păratul Traian ne-a lăsat pe aceste meleaguri ca stăpâni, nu ca robi cum am fost mai ieri-alaltăieri! Ori azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem stăpâni liberi, în țara liberă pe care o numim România Mare! Urale nesfârșite!
A urmat episcopul Hossu de la Gherla, care a citit actul de alipire pe vecie cu patria ma­mă, Ro­mâ­nia ve­che. Ne-am întors, după cum spu­nea Episcopul Hossu, cu 7 vieți în pieptul de aramă, ca să ne facem fiecare datoria pentru formarea mult iubitei noastre patrii mamă.
Ajunși acasă am spus mulțimei adunate, și erau mulți, cele văzute și auzite la adunare. După ce s-au isprăvit și acestea am intonat câteva cântece națio­nale, urmând hora și mai ales învârtita ca la Lupșa.
La Alba am cerut toți ca, precum ne-a ajutat Dumnezeu de ne-am împreunat toți românii laolal­tă, să ne împreunăm și ca biserică. Dar despre aceasta nu s-a vorbit..."
Închid caietul acela gros, cu co­perte roase de timp. I-l întind doam­nei Monica, iar ea îl ia și îl strânge la piept ca pe un copil. Trecutul zbu­ciu­mat, lupta pentru unire, spe­ran­țele și bucuriile moților de aici sunt risipite acolo, printre literele ace­lea caligrafice și frumos înclinate.

O jumătate de secol mai târziu

În 1968 se împlineau 50 de ani de la Unire. Semicentenarul. Deși co­muniștii erau la putere, în Apuseni moții au hotărât întâlnire și sărbă­toa­re mare la Alba Iulia. Panfil Albu s-a gândit că dacă lupșenii tot au steagul tricolor lăsat de către delegația lui Sebastian Ciapa, să meargă cu el. "Hai mă, să-l pu­nem pe bât, ne îmbrăcăm tăt ca moșii noștri și ne du­cem cu el", a propus cineva, și așa au făcut. Atunci, la acea întâlnire, a fost singurul steag trico­lor care fusese și la Unirea din 1918. Du­pă aceea au mai apărut câte­va și din alte sate, dar practic steagul lupșenilor a fost sin­gurul care a fost prezent și la Unire și la aniversarea ei du­pă 50 de ani. Numai că la Alba Iulia întâlnirea a fost alt­fel pentru că și orânduirea era altfel. Era acolo o tribună ofi­cială de unde Ceaușescu și conducerea partidului pri­veau peste mulțime. Și cum lupșe­nii au nimerit chiar în fața acelei tribune, cei de acolo imediat au văzut că niș­te moți îmbrăcați țără­neș­te poartă un steag fără stema republicii socialiste. L-au luat la între­bări pe Panfil Albu: "Ce e cu stea­gul ăsta?". Și el a zis doar "Steagul ăsta și acu 50 de ani tăt aici o fost!" După câtva timp au venit cei de la Muzeul Național de Istorie în sat să-i ceară drapelul. Atât Panfil Albu, cât și ceilalți săteni s-au opus: era moștenirea lor, mândria lor, istoria lor. Așa s-au trezit cu oamenii Securității care au înce­put să meargă din casă în casă, căutând drapelul și amenințând. În cele din urmă lupșenii au acceptat să îl dea Muzeului de Istorie cu o condiție: să pri­mească o copie identică. Li s-a dat. Și drapelul din Lupșa a fost dus la mu­zeul din București, împreună cu fotografia ce imor­taliza delegația pentru Alba Iulia și cu tulnicul care îi anunțase pe moții din munți că e momentul ple­cării către Unire.

Post scriptum

Doamna Albu s-a întors la scăunelul ei din far­ma­cie. Mai vorbește cu farmacista, mai schimbă o vorbă cu oamenii care vin să își ia rețetele. Pare o pensionară oarecare, refugiată aici de teama singu­rătății apăsătoare de acasă. După o viață în care a fost muzeografă a colecției adunate de bunicul ei, Sebastian Ciapa, participant la Unire, și de tatăl ei, Pan­fil Albu, participant la semicentenar, primăria Lupșa îi refuză dreptul de a mai spune povestea obiec­­telor moțești din muzeu. Pentru că obiectele sunt ale ei, dar clădirea este a primăriei... Doamnei Monica i-ar plăcea să lucreze și benevol în muzeul familiei. Primăria, condusă de un primar dat în ju­de­cată pentru conflict de interese căci și-a angajat propria soție în aceeași instituție, consideră că odată cu ieșirea la pensie a doamnei Monica, aceasta și-a pierdut și orice drepturi asupra rolului de muzeograf și asupra colecției moștenite. Până la clarificarea situației, muzeul din Lupșa și toată istoria păstrată acolo sunt închise și ținute sub lacăt...

Erată - Titlul acestui articol: „Povestea unui steag tricolor” aparține domnului Ioan Ion Diaconu și a fost folosit în original drept titlu de carte pe care domnia sa a publicat-o în anul 1981 la editura Ion Creangă. Cartea a fost dedicată domnului Pamfil Albu.