"Nu trebuie să se vadă că biserica o pictăm noi, ci îngerii" - de vorbă cu marele pictor de biserici Grigore Popescu-Muscel

- Maestrul Grigore Popescu-Muscel este azi unul dintre cei mai mari pictori de biserici ai lumii. Când ne-am întâlnit, venea din Câmpulung Muscel, oraşul drag lui, unde inaugurase de sărbători o splendidă expoziţie de icoane. Era plin de bucuria succesului şi a întâlnirii cu "ai lui". Expoziţia avusese un răsunet neaşteptat -

"Când ajung în Câmpulung, după ce lipsesc un timp, îmi dau lacrimile"

- Domnule Grigore Popescu-Muscel, aş vrea să ne începem interviul chiar cu numele dvs. De ce aţi ţinut să adăugaţi şi "Muscel"? Sunteţi aşa de legat de zona asta veche românească, încât aţi dorit să-i purtaţi numele ca pe un semn de no­bleţe?

- A venit de la sine. Pentru că iubesc oraşul ăsta şi mi-am zis să-l cinstesc şi să-l pun la numele meu. Tatăl meu, profesor de latină, greacă şi română a venit de la Calafat, unde a fost profesor, pe urmă a fost la Liceul "Carol" din Craiova, după care, prin repartiţie, a putut să aleagă între mai multe oraşe. Şi dintre toate, a ales Câmpulung. Este, cu adevărat, un oraş extraordinar. Un oraş plin de monumente şi cu foarte multe case cu o arhitectură frumoasă, care se susţin şi se leagă între ele într-un concert elegant şi armonios. Şi mai sunt munţii. Venind ieri de acolo, i-am văzut cum stăteau acoperiţi, cu căciulile lor albe de zăpadă, până la cer. Iar cerul Câmpulun­gului e neasemuit de albastru. Ca pe Acropole. Râul Târgului, care-l străbate, are o apă curată şi lim­pe­de, iar deasupra oraşului veghează dealurile, cu casele lor ţărăneşti vechi şi atâta de frumoase. Mie, când ajung în Câmpulung după ce am lipsit un timp, îmi dau lacrimile.

- Atracţia pentru pictura bisericească aţi descoperit-o în anii copilăriei, în străvechiul oraş cu monumentele lui extraordinare?

- Lista bijuteriilor vechi din Câmpulung e lun­gă. Acolo este şi Biserica Sf. Marina, cea mai veche din Câmpulung, după Mânăstirea Negru Vodă, Biserica Sf. Gheorghe, toate monumente istorice. Ca să nu mai zicem de Turnul Bărăţiei, unde-i pia­tra de mor­mânt a comitelui sas Laurenţiu din Câm­pulung. Toate se înşiruie aşa bine şi frumos pe dealuri şi prin oraş, încât, deşi nu făceam religie la şcoală, eu am trăit acolo, în plină religie. Iar cine merge la Câm­pulung Muscel simte că nu găseşte în toată ţara asta atâta frumuseţe şi bucurie. Cât despre pictură, când eram eu copil, vedeam vara tot timpul pictori veniţi din Bucureşti, care lucrau pe malul gârlei, pe deal, printr-un colţ de străduţă. Şi stăteam lângă ei şi mă uitam uimit. Dar nu am crezut că voi face pic­tură decât în clipa în care am înţeles că nu am să pot să fac altceva. A fost o chemare.

- Când v-aţi descoperit-o?

- Când am terminat liceul. Dorinţa celor de acasă a fost să fac latină, dar nu s-a prins de mine. Tata făcuse şi teologia, a scos cărţi, a făcut traduceri din greacă, a avut o activitate intensă. Chiar acuma am găsit un album despre Colegiul "Carol I" din Câmpulung, unde a predat tata. Acest colegiu, ridicat în timpul lui Carol I, a scos şi a pregătit gene­raţii după generaţii de învăţători, la nivel naţional. Şi tata îmi spunea: "Uite, le ai pe toate aici. Tu trebuie să continui munca mea". Păi ce, a fost po­sibil? Că aşa suntem noi, facem ce vrem. Şi atunci, am plecat şi în armată, am desenat pe rupte ca să dau la facultate la Belle Arte. Dacă intram, ştiam că se vor bucura şi ai mei, pentru că voi face ceva în viaţă. Am dat la facultate la Timi­şoara, am in­trat, şi abia atunci începe dru­mul lung al vieţii mele de pic­tor.


"M-am format cu lumina în suflet"

- Din "neaoşa" provincie musceleană, aţi ajuns în lar­gul Timişoarei imperiale. Cum au fost anii de studiu pe malul Begăi?

- Am avut nişte profesori extraordinari! Aveam un profe­sor de psihologie care îşi făcu­se studiile şi doctoratul la Ox­ford. Scosese nişte lucrări ex­cep­­ţionale. Aveam un profesor de istoria artei, pe Deliu Pietroiu, cu trei licenţe. La fel ca ei, toţi ceilalţi pro­fe­sori erau tineri şi teme­rari. Ei ne-au dat libertatea şi ne-au instruit cu deschidere şi tărie în arta euro­peană. Pentru mine, a fost un teribil balon de oxi­gen. Îndrumat de ei, am înţeles că dacă vreau să fac artă, trebuie să o iau foarte în serios.

- De obicei, argeşenii şi muscelenii dădeau la facultate la Bucureşti. Dumneavoastră cum de v-aţi oprit tocmai la Timişoara?

- Poveste... Vedeţi cum se leagă? Eu, când am terminat liceul, nu le-am spus alor mei că plec în armată, şi am fugit. Ca să scap de latină. Am plecat la Timişoara, şi cât am fost în armată, eram curier. Aşa că am putut să um­blu prin muzee. Mă mai fermecau şi clă­dirile ace­lea vechi din Ti­mi­şoara. Paleta lor de cu­lori, acoperişurile, lu­netele, donjonurile, toa­te mi se păreau ex­tra­ordinare. La Timi­şoara erau şi legăturile cu Oc­cidentul foarte puternice. În anticariate găseam cărţi de artă pe care nicăieri în ţară nu le-aş fi putut găsi pe atunci. Mă pu­neam la rând de sâmbătă seara, ca să prind dimineaţa când des­chid anticaria­tele. Şi găseam în anti­cariate şi în librării toţi ma­rii pictori şi sculptori ai lumii, Degas, Rodin, nişte cărţulii cu coperte fascinante. Şi mai era la Timişoara şi un consulat francez, unde se dădeau filme despre marii artişti ai Franţei. Şi să vezi un film despre Toulouse-Lautrec, să vezi "Brâncuşi" fă­cut de francezi, nu de ai noştri, că pe atunci nu in­trase încă în obişnuinţă ca Brâncuşi să fie un artist de mândrie naţională... Toate m-au format cu lu­mina în suflet.

- Când v-aţi apropiat de pictura bisericească?

- Eram între doi ani de facultate când un coleg de-al meu a aflat de şcoala de pictură bisericească de la Patriarhie. Şi mi-a dat ideea. Şi m-am dus acolo, am reuşit şi am început să lucrez. Că aşa era pe atunci, te repartizau unui maestru. Am lucrat cu Aretinu Avakian, pictor armean, şi cu Dumitru Bâşcu, fratele lui Enescu după mamă. Oameni um­blaţi şi care ştiau să vorbească despre artă. Şi, trep­tat, am început să descopăr şi metode de restau­rare şi de pictură murală. Mai târziu, când am înce­put să pictez biserici - iar pe atunci, poate dvs. nu ştiţi, dar bisericile erau mai toate întunecate, afu­mate şi uneori deteriorate - mi s-a părut că intri aco­lo ca într-o catacombă, nu ca într-o biserică. Iar eu ştiam deja de la pictorii impresionişti cum tre­buie să fie lumina adevărată. Cu totul altfel. Solară şi curată. O lumină sacră. Am înţeles asta şi mai bine când am fost în Italia şi am văzut Ravenna, am văzut Ve­ne­ţia, am văzut la Palermo Cattedrale di Monreale, am văzut mozaicurile frumoase din Roma, făcute în plin Bizanţ. Şi toate astea s-au le­gat, pentru că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Nu am forţat. Am adu­­nat ce mi s-a oferit. Şi mi-am format o idee pen­tru că eram tânăr.

- Când aţi început să lucraţi la biserici?

- În studenţie, toate vacanţele mi le-am făcut la biserici, pe şantiere. Mai târziu, am fost la Săraca, o mânăstire din Banat. Am hălăduit pe la fel de fel de biserici uitate pe coclauri, unele fără drumuri. Dar am fost şi la Potlogi şi la Horezu. În acei ani nu prea erau în atenţia publică, pentru că nu se dorea asta. Aveam combinate chimice, aveam alte direcţii. După aceea, a venit şi timpul luminii.

"Eu cred că pictura bisericească este cea mai frumoasă pictură"

- Aţi continuat să lucraţi cu un maestru sau aţi des­coperit meseria şi singur?

- Treptat. Îmi amintesc o întâm­plare mai aparte. Lu­cram la biserica Părintelui Galeriu din Ploieşti, la Sf. Vasile, şi cum dom­nul Avakian plecase să facă o recepţie, m-a lăsat să răspund de tot ce-i acolo. Aveam 11 ucenici. Cu unul am păţit ceva. Eu îi fă­ceam culoarea. I-o dădeam după ce-i făceam şi pro­be, erau nişte spaţii care trebuiau inte­gra­te cu un ton neu­tru. Şi ce crezi că făcea el? Îmi schimba culoa­rea. Când a venit, pro­fesorul a întrebat: "Ce ai făcut aici? Nu eşti în stare de nimic!". Nu mai înţele­geam. A doua zi, i-am refăcut cu­loa­rea şi uce­nicul a schimbat-o iar. Profesorul s-a supărat şi mai rău. A treia oară, l-am urmărit. Şi am înţeles că era dalto­nist. Nu vedea bine culorile, nu le înţelegea. Nu era apt pentru restaurare. Pe când un portret îl putea face bine şi frumos.

"Dumnezeu nu este pitic, e imens!"

- Aţi fost foarte hotărât. V-aţi îndreptat spre pictura bisericească încă din facultate. Ce v-a atras către această pictură nobilă?

- Frumuseţea şi dăruirea la care te cheamă! Ope­ra trebuie să-ţi aducă un mesaj. Şi mesajul teo­logic al picturii bisericeşti împreună cu partea teh­nică lucrează atât de bine împreună, încât te soli­cită la maximum dacă vrei să le faci bine. Şi atunci arta asta m-a îmbrăţişat şi mi-a luminat tinereţea (eram foarte tânăr pe atunci, aveam 21-22 de ani). Mi-a dat linişte şi bucurie. Şi toate le făceam fără cel mai mic efort. Dacă profesorul pleca, îl rugam să mă mai lase să lucrez. Iar dacă nu era de lucru - mă du­ceam la chilie şi desenam şi încercam să fac o iconiţă, fără niciun fel de explicaţii, în secret. Totul pornea din mine.

- Pictura religioasă nu atrăgea aşa de mulţi amatori, pe atunci...

- Nu erau amatori pentru că era şi o exigenţă mare. Trebuia să fii cuviincios, să respecţi regulile Bisericii ca să nu ieşi în evidenţă şi chiar aveam intenţia să nu se vadă. Eu şi acuma le spun elevilor mei. Nu trebuie să se vadă că noi pictăm, să se crea­­dă că pictura o fac îngerii. Şi să ne ridicăm deasupra ideii că suntem mari artişti. Nu are valoa­re gândul că eşti mare artist faţă de nesfârşirea şi frumuseţea Creaţiei.

- Arta murală nu este aşa de expusă interesu­lui public, artistul se păstrează mai mult în ano­nimat. Aţi simţit că din cauza asta aţi intrat în­tr-o zonă de umbră?

- Eu cred că pictura murală şi bisericească este cea mai frumoasă pictură. Şi vă spun de ce. În com­paraţie cu un artist plastic care are trăirile lui, greu­tăţile lui în atelier, pictorul muralist nu face un ta­blou. El pictează un spaţiu uriaş şi extraordinar de variabil şi de contorsionat. Şi atunci, solicitările sunt mult mai mari. Când pictez o biserică, eu trebuie să urmăresc toate colţurile şi toate arcadele - ca într-o orchestră unde cântă nu 86 de instru­mente, ci cântă 200 de elemente de arhitectură ce intră în concurenţă şi tre­buiesc armonizate. Pictura monumentală este solicitantă, este energică şi îţi dă posibilitatea să te desfăşori cu cea mai mare for­ţă. Dum­nezeu nu este pitic. E imens. Biserica e ni­mica, dar îl cuprinde şi pe Dum­nezeu. Şi cu El, tot uni­ver­sul. Iar mesajul pe care trebuie să-l aducă pictu­ra unei biserici nu este sim­plu. "Lucrurile sim­ple sunt în mo­mentul în care ai înţeles comple­xitatea". Asta a zis-o Brâncuşi. De aia a ajuns la fineţea sa. Oricât de frumoasă a fost sculptura de dinaintea lui, arta lui Brâncuşi este un cântec suav. Nu îţi tre­buie decât să te aşezi în iarbă şi să-i pri­veşti Co­loana. La fel e şi pictura unei bi­serici. Nu con­tea­ză înghe­suia­la imaginilor ei. Tre­buie să ştii unde dai intensitate, pentru ca in­stru­mentele acelea dintr-o orchestră să în­ceapă să cânte. Unele intră în mişcare un timp foarte scurt. Pe toate, compozitorul, ca şi pictorul, le pune în partitură.

"Când faci o icoană, trebuie să-ţi descoperi neputinţa ca să poţi s-o pictezi"

- E nevoie de credinţă pentru a picta biserici sau te poţi rezuma doar la tehnică?

- Pictura bisericească te duce ea la credinţă. Dar eu cred că fiecare lucrare pe care o faci îţi întăreşte credinţa. Dacă pui şi pasiune. Am pictat odată o icoa­nă. Nu ştiam cum să o fac, şi am început să stu­diez, să găsesc, teologic, ce personalităţi au fost contemporane cu persona­jul. Şi citeşte şi găseşte şi fă schiţe şi tot aşa. Mi-a luat două luni jumătate până am făcut-o. Şi acum, când mai caut câte ceva, dau peste schiţele alea micuţe. Totuşi, fără desene nu te poţi avânta. Nu iei lemnul şi te apuci de lucru. În cât timp faci o icoană nu contează. Cel mai bine e să te gân­deşti că n-o faci pentru tine. Şi nu ştii unde ajunge peste o sută de ani, pentru că icoana nu e un obiect trecă­tor. Şi cât va exista, trebuie să aibă puterea credinţei, trebuie să aibă o forţă şi o energie aparte. Ca să-l ajute pe cel ce o priveşte. Şi tre­buie să te fereşti ca icoana să fie prea atră­gătoare, ea trebuie să aibă privirea şi faţa bine fă­cute, pentru că acestea sunt cele mai im­portante. Iar în icoană tre­buie să existe şi o trimitere către Sfântul Duh. Iar când ai pictat-o, te simţi extra­ordinar. Dar dacă nu ai credinţă, n-o pictezi bine.

"Icoana trebuie să-l scoată pe om din prezenţa imediată"

- Nu toate bisericile sunt o orchestră a înge­ri­lor. Nu toate-s pictate bine.

- Am întâlnit biserici vechi, făcute de zugravi, extraordinar de frumoase şi trăibile. Deci ei erau extraordinar de credincioşi. Trebuie să faci o pic­tură foarte bună. Nu trebuie să cazi în manie­rism, nu să cazi în forme din astea, ca cel care priveşte şi urmăreşte detaliile, să zică: "Uite, măi, ce frumos a făcut stelele acestea! Parcă le vezi volumul". Icoana are alt caracter. Este imagine plată. Orice a treia dimensiune pe care i-o dai îl fură pe om de la rugăciunea lui şi-l aduce în realitate. Icoana trebuie să-l scoată din prezenţa imediată. Lucrurile astea nu se învaţă. Ţi se sugerează. Priveam icoanele vechi şi mă întrebam ce au aşa deosebit, că mă uit la ele şi sunt cutremurat. Eu de ce nu pot să fac? Când faci o icoană, trebuie să-ţi descoperi propria nepu­tinţă. Ca să poţi mai departe s-o pictezi. "Lu­minează-mi, Doam­ne, întunericul!", zice Sf. Gri­gore Palama.

- Înainte, în Evul Me­diu, maeştrii iconari şi zugravii de bise­rici făceau o pre­gătire spirituală înainte de a se apuca de lucru. Dvs. mai faceţi?

- Păi, se face asta con­secvent. Şi în cursurile de la Patriarhie sunt ore destinate sluj­belor bisericeşti, pe lângă pregă­ti­rea practică pe şantier. La treabă nu vine decât cel care are chemare. Şi el trebuie să stea la predică, la Liturghie, chiar da­că se uită la pictură şi acolo, în atmosfera aceea el descoperă lu­mea sfinţilor. Fă­ră pregătirea asta, nu poţi picta.

- La rândul dvs., urmaţi ca­no­nul acesta? Mer­­geţi la sluj­be?

- Păi, cum să nu? Dar ce plă­cută e o slujbă de noapte! Ce plăcut este, la un mo­ment dat, să ai o sărbătoare mare şi să vezi acolo ce-ai lucrat, cum se simt oamenii în universul creat de tine! Deci, trebuie să te pui în locul lor şi să vezi cum cade slujba şi Liturghia aceea la pictura pe care o faci. Cum îmi spunea un Părinte: "Domnule, când des­chid uşile la altar şi încep să slujesc, eu mă trans­pun. Şi, când vin la biserică, nu am atâta energie câtă am atunci când slujesc, cu imaginea reli­gioasă în faţa ochilor. Aşa de bine mă provoacă, aşa de bine mă construieşte, încât simt că fac parte din biserică". Asta înseamnă că, pe undeva, noi, pic­torii de biserici, chiar reuşim. Şi tot chinul nos­tru e ca să ne înnobilăm pictura, ca să îi dăm omului linişte şi odihnă când intră în biserică. Pentru că omul, atunci când e în biserică - nu mai aparţine acestei lumi. Nu se mai gândeşte acasă. Şi când pleacă, pleacă liniştit şi îngândurat, mergând la pas cu ritm plăcut. La fel e şi când te apropii de bise­rică. Ai intrat, şi imediat îţi faci cruce. Nu din obligaţie. De la sine. Aşa e şi rugăciunea. Nu faci caz de ea. Trece drept prin sufletul tău. Cum coboa­ră Duhul Sfânt, aşa coboară şi se înalţă rugăciunea.

"Biserica e bine să aibă culori luminoase, căci în Rai nu e nimic încruntat"

- Care sunt cele mai frumoase momente în activitatea dvs. de pictor de biserici? La început, când biserica e goală şi vă gândiţi ce vă aşteaptă, când e pictată pe jumătate şi vă gândiţi că Dum­nezeu vă mai dă alte idei, sau la sfârşit?

- Eu cred că darul cel mai mare îl ai în clipa în care te uiţi la arhitectura aceea goală şi ai mo­mentul când zici: "Aici am o sarcină mare". Şi o iei pe deta­liu şi permanent construieşti. Dar ce frumos este şi când ai nişte spaţii şi nu le poţi lucra cu săptămânile! Şi te învârţi şi pictezi acolo şi te gân­deşti: "Doamne, ce-oi putea să pictez eu aco­lo?". Şi când începi să pictezi şi nici nu faci tot ce ţi-a trecut prin minte. Faci deodată altceva. Minu­nile nu se fac în timp, ci în fracţiuni de secundă. De aceea sunt minuni.

- Aveţi întâmplări speciale din şantierele de pictură?

- Un singur lucru mi-ar strica mie forţa: să nu mai pot urca pe schele. În rest, totul este miraculos. Dacă Borges îşi imagina Raiul ca o bibliotecă, pentru mine, schela mea de pictor de biserici este grădina Raiului pe pământ.

- Care vă sunt cele mai dragi bi­serici la care aţi lu­crat?

- Catedrala Mi­tropoliei din Nürn­berg şi biserica aceea mică şi veche de la Niculiţel - Sf. Atanasie. Este o bi­sericuţă izolată la marginea oraşului, dar este mai veche decât biserica dom­nească a Basara­bilor, de la Curtea de Ar­geş. A supra­vieţuit şi a rămas necunoscută, pen­tru că a fost mult timp acoperită de pământ. Ei, şi toc­mai acolo am găsit pic­tură făcută la 1295! Era ascunsă într-o ogivă de pe bolta de vest a naosului, sub şapte straturi de ten­cuia­lă. Chiar şi în tim­pul lui Matei Ba­sa­rab, se mai pusese un rând de tencu­ială peste ea. Şi du­pă al şaptelea strat dat jos, am găsit o pată neagră. Era o pictură în frescă, pusă pe cărămidă romană. Arăta impeca­bil. Pe urmă, am chemat specialiştii acolo, şi nu le venea să creadă. Dar să ştiţi că în Dobrogea sunt fresce şi mai vechi. Sunt cele paleocreştine de la Tomis. Chiar şi la Niculiţel există o biserică şi mai veche decât cea de care m-am ocupat eu. O bazilică paleocreştină, cu o criptă de martiri. Unde stă scris numele lor: Zoticos, Attalos, Kamasis, şi Filippos, şi deasupra e o cruce în monogramă. Cu ei au fost găsiţi alţi martiri. Pătimiseră toţi într-o localitate romană din apropiere, unde este astăzi Isaccea, prin anul 303. "Aici e sângele martirilor", stă scris. Iar înscrisul şi crucea din străvechea bazilică sunt tot pictură. Pentru că unde e culoarea e şi pictura. Iar numele lor şi inscripţia, sunt scrise cu roşu. Semnul suferinţei. De asta şi picturile unei biserici e bine să aibă culori luminoase - nu putrede ca frunzele de toamnă. Aşa cum trebuie să mergi şi la Rai, se­nin. Căci în Rai nu e nimic încruntat. În Rai nu există putrefacţie. Iar noi trebuie să pregătim oa­menii, să le arătăm că dacă într-o biserică există armonie şi culoare, înseamnă că în Rai e şi mai fru­mos. Şi ce face un pictor de biserici? El creşte în harul Dumnezeirii. Căci erminia şi canoanele nu te îngrădesc, îţi dau libertatea să poţi face com­poziţii. Încât, dacă ştii cum s-o faci, arta asta te lasă să fii tu însuţi bucuros de lucrarea ta.

"De Crăciun, Raiul înseamnă liniştea de acasă, cu miros de cozonac şi un abur blând şi sfânt"

- Să vorbim şi despre pictura dumneavoastră de şevalet. Mie îmi place foarte mult. Consideraţi că e pusă în umbră de munca de muralist?

- Ştiţi cum e? Nu ai timp să te organizezi ca să le poţi face pe toate. Şi atunci, dai prioritate unei arte, în detrimentul celei­lalte. Iar cum pictura unei biserici poate dura şi 5-10 ani şi iei în lucru două-trei în paralel - atunci ai mai puţin timp să faci expo­ziţii.

- Munca dvs. de pictor de raiuri vă fereşte de urâţenia lumii de azi? Cum vă separaţi de ea?

- Realitatea asta urâtă tinde să te încercuiască. Dar eu cred că tocmai acum, în mediul ăsta mi­zerabil ce pare atotstă­pânitor - buna cuviinţă are şi mai mare tărie şi im­pact. Dar să ştiţi că atunci când nu mai am nici eu răbdare şi mă revolt pe răul din jur care îmi mănâncă timp - atunci sunt temperat de soţia mea. Câteodată cred că e mai matură decât mine. Are mai multă răbdare cu ce-i în jur. Dar eu cred că trebuie să nu uităm şi că multe dintre marile opere ale umanităţii au fost făcute în vremuri grele. Tocmai atunci au apărut artişti cu opere extraor­dinare. Nici ei n-au avut o viaţă prea fericită, dar au trăit foarte intens. Noi, care ştim toate astea, nu trebuie să ne gândim la veşnicie. Noi suntem în veş­nicie prin firea lucrurilor. Totul e ca tu, artistul, să aduci celorlaţi încântarea noutăţii. Şi, odată cu ea, vigoare, bucurie şi-un strop de lumină.

- Să vorbim despre bucuria Crăciunului care vine. Cum o simţiţi, cum o trăiţi?

- Româneşte. Cu colinde în casă şi bucate pe masă. Crăciunul este bucuria creaţiei. Dar noi ne naştem în fiecare clipă. Altădată se serba Crăciunul pe 6 ianuarie, când era Botezul. Crăciunul şi tra­diţiile sale ne dau forţă şi echilibru, pentru că forţa binelui atrage binele. Atunci, şi pictorul de biserici se opreşte câteva zile din trudit. De Crăciun, pentru mine, Raiul înseamnă liniştea de acasă, cu miros de cozonac proaspăt. Şi peste toate pluteşte un abur blând şi sfânt.