Călătorie în Ţara Moţilor - Poveşti la gura sobei

- Iarna încă nu a venit cu adevărat, dar în Apuseni, moţii o ademenesc cu poveşti spuse la gura sobei. Ca într-un descântec menit să cheme zăpezile, bătrâ­nele povestesc lumea veche în care au trăit, când iarna venea în sunetul colindelor cântate la şezători şi-al glasurilor de prunci, ce se pregăteau să înalţe "steaua" -

Cântecul dintre anotimpuri

"Era o vecină la părinţii mei şi acolo era un teren, îi zice Feţe. Şi spunea tata către mama: Roza me, hai să stăm jos, să auzim pe Veta cum cântă! Trăgănat (doinit) de-ăla de-ţi venea lacrimi în ochi! Te durea sufletul, aşa frumos cânta! Şi stăteam aşe, pe-un lemn, şi o ascultam pe Veta cum cântă pe vârful Feţelor. Ea cânta când era gata tăt lucrul la pământ. Era sem­nul că până şi toamna îi ga­ta şi de-amu poa să vie iar­na păstă noi. Azi, după cum videţi, căldurile îs ieşite afară din răvaş şi iarna vine greu...".
Lucreţia Flu­tur trăieşte în Chiş­cani, un sat aflat la marginea Apusenilor. Stă în bucătărioara ei mică şi, din când în când, se ridică cu greu. Merge nesigur pe pi­cioa­rele slăbite de ani şi de mun­că şi mai pune un lemn în focul care trosneşte încetişor. Apoi se aşează din nou. În satul acesta necunoscut de la poalele Apusenilor, pare că tot ce mai face nana Lucreţia este să aştepte să vină din nou iarna aceea, pe care o ştie din copilărie. Câteodată dă perdeaua la o parte şi priveşte ce­rul. Nori cenuşii se-adună, se îngrămădesc şi se rostogolesc dinspre munţi. Lumina e şi ea gri. Frigul îşi amestecă mirosul de iarnă cu cel al fumului de lemne din coşurile caselor. E linişte în cămăruţa Lucreţiei, şi doar focul sobei se aude, din când în când, ca un descântec ciudat, ce cheamă şi el iarna şi zăpada.
Curtea Lucreţiei Flutur e plină de obiecte vechi, adunate împreună cu soţul ei, un adevărat muzeu al Apusenilor dinspre Beiuş: de la oale de lut, căruţe, cruci de lemn cu însemne vechi, cămeşoaie de cânepă, unelte ale moţilor, răz­boaie de ţesut şi meliţe, până la pietre de moară şi lăzi de zestre, încrustate cu simboluri primi­tive. Toate sunt atât de vechi, încât astăzi nimeni nu mai ştie cum se foloseau unele dintre ele. Rostul lor s-a pierdut. Într-o şură enor­mă şi sub cerul liber, exponatele stau nemişcate în aerul rece al iernii, ce se lasă aşteptată. Poate e doar praful aşternut în strat gros peste ele, poate este doar amestecul acesta de obiecte, ca nişte frânturi de poveşti rătăcite, ce dau aerul de resemnare şi de nostalgie. Iarna e timpul poveştilor la gura so­bei, e timpul acestor obiecte adu­nate de pe munţi şi din ogră­­zile moţilor, pentru că tot ce a mai rămas din ele este povestea lor: nimeni nu mai are nevoie, în lumea internetului, nici de ulciorul făcut de mâinile vreunui olar şi nici de fusul sau bâta ciobănească, cu sori în­crus­taţi pe ea. Pare că toate aces­te obiecte stau şi aşteaptă ca satul să fie aco­pe­rit de zăpezi şi să vină timpul poveş­tilor, singurul timp în care ele mai în­seam­nă ceva.

Iarna, când se încuie pământul

Lucreţia a păstrat aceste obiecte în curtea sa, ca pe nişte martori ai lumii vechi, frânturi întrupate ale memoriei şi ale amintirilor, din timpuri ce dis­par odată cu ultimii bătrâni din satele Apu­se­nilor.
"La ora asta, erau toate culese. Fânul pen­tru animale, lem­ne­le de foc şi bucatele, câte erau. Noi um­blam cu opinci şi şo­sete de lână. Luam două-trei rânduri de rochiţe, că să nu intre vântul să ieie picioa­rele frig. Şi sfeter de lână, şi cojoc de lână, şi în cap cârpe de lână. Mergeam la şcoală şi aveam în straiţă o felie de pâine cu untură şi una de pâine cu dulceaţă. Pâinea o făcea mama, cu dos­peală de se cheamă crumău, aluat dospit de seara până dimineaţa, făcut din făină cu resturi de pâine de pe albie, că numa în albie de lemn se făcea. Beam ceai făcut cu zahăr ars sau cu coji arse de pâine, sau cu lemn de zmeur, că punea tulpină de zmeur la fiert, şi era bun. Ne bucuram că ăi bătrâni nu mai plecau de-acasă, stăteau mai mult cu noi. Că odată ce veneau iarna şi frigu şi pământu se încuia, ei erau tăt pe lângă casă. Bărbaţii se apucau şi reparau şi ascuţeau tăt, de la cuţite la foarfece, meştereau în lemn, pregăteau firezul (fierăstrăul) şi joagă­rul. Femeile lucrau de mână în casă, făceau lucruri din cânepă sau din lână, şi noi ne bucu­ram să stăm pe lângă muieri, la căldură. Era o minune să vezi cum ieşeau din mâinile lor că­meşi, şosete, sfetere, toate lucruri noi-nouţe de îmbrăcat pentru noi. Da nu le primeam decât în Ajun de Crăciun. Până atunci, trebuia să fie toate gata".

Muma pădurii de lângă sat

Într-un alt timp şi într-o altă lume, la vremea aceasta, la care Lucreţia se uită pe fereastră, aşteptând iarna ca pe cineva drag, ce se întoarce de la mari depărtări, copiii satului erau deja pe dealul dinspre biserică, numit La Fântână, şi de acolo îşi dădeau drumul cu săniile de lemn, pe valurile de zăpadă, plutind pe oceanul alb. Cei mai fricoşi se aruncau pe la jumătatea drumului "butuc" şi ceilalţi copii râdeau şi chiuiau spu­nând că "a căzut cloşca". Şi seara, când intrau în casă, îmbujoraţi, se adunau în jurul câte unei bunici, la lumina slabă a lămpii cu gaz, cu um­brele ciudate ale focului mişcându-se pe tavan. Iarna nu venea doar cu zăpezi nesfârşite şi stră­lucitoare, ci şi cu poveşti vechi, trăite de cei ce le povesteau. "Şi zicea bunica încetuc, că niciunul nu mai mişcam, ca să auzim: «Muma pădurii l-o prins pe feciorul plecat după lemne». Şi el a zis Hai să facem foc, să ne uscăm hainele şi să ne încălzim! Dunciu îl chema. Şi tăt poves­tind Dunciu, Muma pădurii a adormit. Şi el numa în fugă a pornit. Când ajunse pe vârful muntelui ce se vede colo, mai în sus de biserica noastră, numa ce auzi glas puternic: «Dunciu meu, mândru fusăşi şi cum te dusăşi! Da cum mi-ai pus păcăleală în cap, aşe te-am iertat!». Şi zicea Muma pădurii cu glas maaaaare, că aşe mereau lemnele în pădure şi se mişcau".
Soţul Lucreţiei a murit de câţiva ani. Băiatul lor şi-a luat serviciu la oraş. Din când în când, turişti veniţi să vadă Apusenii se opresc şi intră în curtea-muzeu. Se plimbă printre frânturile acelea de trecut. Unii stau şi încearcă să desluşească viaţa de altădată din ele, acea viaţă simplă, ce nu trecea mai departe de ograda omului sau de hotarul satului. Alţii trec repede şi se întorc la maşinile lă­sate în drum, cu motorul pornit, pre­gătite să îi ducă în centrul vreunui mare oraş, unde strălucesc instalaţii de lumini. Din cau­za picioarelor slăbite, Lucreţia nu mai poate să îi conducă printre expo­nate şi să le spună po­vestea lor. Îi salută numai din pragul casei. Se în­toarce apoi cu paşi mărunţi până la sobă şi mai pune un lemn în foc. Se aşează. Ar mai povesti ceva. Măcar dacă ar şuiera vântul afară! Măcar dacă ar fi un ger năprasnic, să înflo­rească ferestrele! Măcar dacă s-ar mai auzi pe drum o sanie cu clo­poţei, trasă de un cal, încât să îi ghiceşti alune­carea lină prin zăpada proaspătă!
"Să mai povestim, că după cum zicea buna, şi iernii îi place să asculte şi aşe o chemăm. Ea, oricum îi aproa­pe, că mi-a zis nana din deal că o văzut zăpadă amestecată cu iarbă pe creastă. Vine, da se înduplecă mai greu, că poate şi poveşti îs mai pu­ţine... Văzurăţi ciubărul ăla de la intrare? Ciubăr de-ăla nu mai ştie nimeni face! Şi noi îl foloseam să punem mâncarea fiartă pentru porci în el. Într-o iarnă, am mers cu fetele la jocuri şi petrecere de după clacă. Şi tata a zis că Nicu, fratele meu, poate sta cât vre, da noi, fetele, să fim acasă până la 12. Mama a fiert car­tofi pentru porci şi i-a lăsat după uşă, în ciubăr. Acuma, io am întârziat şi nu am venit la ora la care trebuia. Tata mă aştepta cu o nuieluţă. Eu tăt mă dădeam înapoi şi ziceam, ba că nu m-or lăsat pruncii (băieţii) să plec, ba că fetele or zis să mai stăm... şi m-am dat înapoie până am picat în lătura de la porci. Şi-atunci a sărit ma­ma, săraca: «Prăpă­di-tu-va Dumniezău pe-amândoi, că şi tu omule eşti mai rău ca fata! Uite ce fă­curăţi, i-ai stricat poalele!». Că erau poale anume, colo­rate, şi la apă se stricau. M-am dus şi am plâns lângă cup­tior. Şi în anul acela, m-am mai văzut cu pruncii numa când or venit cu colindă şi eu i-am aşteptat cu ia cea mai faină şi cu masa pusă".
Astăzi, în satul Chişcani, poveştile sunt tot mai puţine. Poate de-asta şi iarna se lasă mai greu chemată. Pruncii sunt plecaţi la muncă prin alte ţări, fetele la fel. Clăci nu se mai fac, şezători nu mai există. Doar câte o bunicuţă, precum Lucreţia, stă şi ademeneşte iarna pe lângă focul din so­bă, cu poveşti din­tr-o altă lume, când oamenii se încălţau cu opinci şi o au­zeau pe Muma Pă­durii hohotind prin pădure.

 Măicuţa

De la Chişcani, am luat-o în sus, către Beiuş, şi de acolo am cotit din nou către munte, că­­tre Apuseni. La poalele lor, căţărat pe coaste de deal, am găsit un sat de poveste, în care pare că timpul înaintează mai greu decât în restul lumii. Roşia. Nici aici nu a venit încă iarna, dar de pe coborâşurile cu clăi de fân cât casa, se văd vârfurile albe ale munţilor. Aerul e mai rece şi noaptea simţi cum vine gerul, pe nevăzute, ador­mind iarba şi pomii, scufun­dân­du-le în liniştea peste care ar trebui să se aştearnă, încet, zăpezile.
La drum este o casă mare. Doar o fereastră este luminată. În cea mai mică încăpere a acestei case, locuieşte Varvara Tudurean. Pentru că are 90 de ani, toată lumea îi spune Măicuţa. Toate lucrurile din cameră sunt făcute de mâinile ei. Cele mai multe iarna, la lumina lămpii. Acum, Măicuţa stă pe marginea patului, cu mâinile în poală şi mă priveşte fix. Este înconjurată de toată munca tinereţii ei: covoare, pă­turi, ştergare, perne şi o ladă plină cu zestrea pentru nepoţi. Mă lasă un timp să o privesc aşa, în mijlocul frumuse­ţilor de altădată, ca pe un tablou stra­niu al unei lumi dispărute. Apoi înce­pe să îmi vorbească în limba veche a acestui sat pierdut. "Să vină iarna, că mie îmi plăcu. Nu-i vorba doar că fă­ceam habără (clacă) cu tăche muie­rile laolaltă, şi când mergeam sâm­bătă, cu ghemu de cânepă, erau fi­ciori de ziceau la hedede (orchestre) cu tolcer (vioară cu goarnă) şi la fluieră. Da îmi plăcu, pentru că eu iarna m-am măritat. Când am ieşit din beserică cu omu mieu, era tătu alb şi ninjea liniştitu. Atuncia grăitoriu (vornicul) şi oamenii tăţi din sat, adu­naţi, or început să zâcă o trăgănată (doină) de-aceea faină, cum se zice la nuntă, la noi. Zicea aşe: «Noi mire te-am slobozit în grădina cea cu flori, Şi tu mire ţi-ai ales floarea ceia mai roşie, că aceia ţi-o fo dragă ţie. Şi ai rupt pângă pământ, să o pui lângă suflet. Şi ai rupt pângă (pe lângă) tulpină să o pui şi la inimă».Cântau de ţi se rupea sufletu şi tăt într-un cântec am mers până la casa mirelui, prin neauă, unde ne aştepta mama lui, în faţa unei mese pe care era pus un colăcel. De trei ori m-a întrebat mama lui: «Ce-mi aduci, puiul meu?». Şi eu am răspuns prima oară: «Pită şi unt şi câte-s pe pământ». A două oară m-a în­tre­bat şi i-am zis: «Pită şi sare şi câte-s sub soare». Şi numa a treia oară a fost mulţumită, când i-am zis: «Pită şi miere de roi, să trăiesc şi eu cu voi». Atunci a rupt colăcuţul, l-a arun­cat către nuntaşi, iară eu am putut intra în casă. Eram mândră! Aveam un suman cum nu se mai face azi nicări! Şi-aveam cojocel, de-l păstrez şi-amu, or venit din Franţa să îl cumpere, da nu l-am dat...".
Aveam să înţeleg mai târziu de la nepoata Măicuţei că, într-adevăr, francezii de la casa de modă Dior au aflat, nu se ştie cum, de cojocel, şi au venit să îl cumpe­re. Câteva mii de euro au încercat să îi dea bă­trânei pentru el, dar ea nu s-a lăsat înduplecată. Au mai adăugat alte mii de euro la preţ, dar de­gea­ba. Pentru ei ar fi fost o haină rară doar. Pentru ea, era cojocelul de nun­tă şi cel în care în fiecare an se gătea ca să pri­mească corinda. Era hai­na de sărbătoare, lu­crată cu ciucuri coloraţi şi fâ­şii de piele fină îm­ple­tită, pe care o îmbră­ca anume când pruncii ve­neau să o anunţe naş­te­rea Domnului. "Co­lo-n sus pe răsăritu/ Este-un pom mândru înfloritu/ Corinde-mi Doam­ne/ Cu frunzele de argintu/ Cu florile de aur sfântu/ Dar în vârful ce avându?/ Lumina din trei fă­clii!/ Acele nu-s trei făclii/ Acelea-s trei zile sfinte!/ Una-i sfânta Dumi­nică,/ Una-i ziua Paştilor,/Una-i ziua lui Cră­ciun./ Noi um­blăm şi corindăm/ După Fiul Sfânt cercăm/ Cine ni l-a pomeni/ Cu bun dar l-am dărui/ Cu lumina Raiului/ Cu Împărăţia Ceriu­lui". Şi-atunci le dădea colăcuţul şi ei încă mul­ţu­meau şi ziceau alduitu colacului: "Brob­da! Brobda! Dum­nezeu primească pe gazdă, la mulţi ani trăias­că! Cu bucurie, cu veselie! Şi v-ajungă multe prasnice ca astăzi, sănătoşi şi vigani!".
"Cam cum ar fi pe vremea asta, pruncii începeau să se adune să înveţe corinda. Unii de pe-acu începeau să îşi facă costume de turci, tăt din zdrenţe, că cine era mai urât era hăl mai frumos! Şi umblau după anul nou să sparie lu­mea pin sat. Şi-amu se întâlnesc şi se pre­gătesc, că la noi încă se ţin obiceiurile, numai că ceva s-o schimbat... nici prunci nu mai sunt câţi erau şi nici iarna nu mai vine ca altădată. Iacătă, o tot aşteptăm...".

Corinda pomilor

Da, ceva din schimbarea lumii a ajuns până în Roşia, dar aici multe din tradiţii şi din traiul curat de altădată s-au păstrat. Iarna în­că nu a venit, dar este undeva după munţi, undeva în cerurile coborâte peste sat, în norii tot mai grei şi întunecaţi, adunându-şi puterile. Astăzi, oamenii nu mai merg cu carul cu boi după lemne, la metări, cum se spunea. Nu se mai merge în "dric de iar­nă" în pădure, să tă­găseşti, adică să cureţi neaua şi să faci ba­şagu - co­liba din beţe cu pământ, pe care să o acoperi cu frunze şi să faci focul dinain­tea ei. Dar încă mai poţi auzi păcurarii (păstorii) hăulind unii la alţii: "Ur­laţi-vă (coborâţi) pe vale, până la izvoare!". Azi nu se mai face ha­băr pentru desfăcare, adică clacă pentru depă­nuşatul porumbului, dar câte o femeie înstărită încă se mai duce la o familie mai săracă şi varsă în mijlocul casei o straiţă plină cu tăche poa­mele - de la mere şi gutui până la prune şi piersici, că să aibă pomii roadă şi la cel ce dă, şi la cel ce primeşte.
Mai e un pic şi pruncii vor porni cu corinda prin Roşia. Îşi vor lua tingălăul (clopotul) şi botuţa pe care să îşi pună colăcuţii şi vor porni din casă în casă. Acum e timpul repetiţiilor, al vizitelor şi al prăjiturilor de post, cu grâu fiert, cu nucă şi cu miere. La Aurelia, nepoata Măi­cuţei, câţiva tineri s-au adunat şi repetă corinda pomilor, Turaleiţa, ce se urează fiecărui copac, în timp ce se face o horă în jurul lui: "Turaleiţă-leiţă după pom, roadă-n pom! Turaleiţă-leiţă pomu să-nflorească, omu să-nveselească!".
Măicuţa îşi pune cu grijă cojocelul în lada de zestre, peste cămăşile ei ca de regină, ţesute în fir subţire de cânepă. Apoi se aşează din nou pe marginea patului, cu mâinile în poală. Mă priveşte fix, cu acea privire care este din altă lume, din lumea în care oamenii şi pomii se corindau deopotrivă, pentru că deopotrivă erau lăsate de Dum­ne­zeu pe pământ.

 *

Trebuie să por­­nesc înapoi, spre lumea ora­şelor îm­podobite cu becu­leţe de Crăciun. E noapte şi aerul e îngheţat şi nemiş­cat. Luna are lu­mină argintie de iarnă. Privesc ce­rul şi mi se pare că stelele încep să se apropie de pă­mânt... Sunt primii fulgi de zăpadă, strălucind în lu­mina lunii! Prima ninsoare în Apu­seni! Casele, clăile de fân, dea­lurile şi munţii capătă con­tururi argintii, stră­lucesc în noapte, ca aprinse de o pu­tere miraculoasă! O ninsoare ca o pro­misiune tăcută şi luminoasă, o nin­soare venită de undeva, din trecut.