- Recapitulare finală -
A făcut parte din prima generaţie de după Marea Unire. A fost contemporan cu Constituţia din '23, care făcea din România un stat modern şi european. Iese de pe scena istoriei cu un an înaintea aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, discret şi demn, detaşat de stricăciunea societăţii româneşti de azi. Copil fiind, a prins entuziasmul construcţiei României Mari, sub sceptrul bunicului său, Ferdinand Întregitorul, a prins, ca adolescent, fascinantul tumult interbelic, a trebuit să lupte, ca rege-copil, cu "moştenirea" reputaţiei îndoielnice a tatălui său, Carol al II-lea, dar şi cu carisma acestuia, faţă de care el, Mihai, avea să pară mereu un personaj închis, taciturn. A fost Regele românilor în anii infernali ai celui de-Al Doilea Război Mondial, a reprezentat ultima speranţă a ţării în faţa tăvălugului comunist, care avea să-l condamne, în cele din urmă, la un lung şi chinuitor exil. După 1989, a redevenit speranţa schimbării la vârf de care era nevoie în România. A trecut peste disputele cu liderii neo-comunişti de după Revoluţie şi a pus umărul, ca un veritabil ambasador la curţile marilor puteri monarhice ale Europei, la eforturile de integrare a României în NATO şi Uniunea Europeană, şi a sfârşit prin a fi unul dintre puţinele repere morale ale societăţii noastre în vertijul primilor ani ai noului mileniu. A trăit aproape 100 de ani, fiind martorul, iar uneori chiar eroul principal al marilor momente care au marcat ultimul secol românesc şi mondial, ultimul şef de stat rămas în viaţă, dintre cei care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Un om cât veacul: un monarh care, la 26 de ani, când a părăsit ţara, în 1947, avea deja 10 ani de domnie peste regatul român, pentru ca apoi, să ajungă să trăiască, în deceniile de exil post-belic, ca un simplu muritor de rând: fermier, broker financiar sau pilot de încercare pe avioane. Sobră, echilibrată şi reconciliantă, fără a fi lipsită de controverse, viaţa Regelui Mihai spune, singură, povestea României ultimului secol. O poveste tumultuoasă, frântă dramatic, în plin elan, şi reînnodată greu, chinuitor, după multe decenii, pentru a ne lăsa nouă, azi, loc de speranţă.
Un tată parfumat"Desigur, ştii cine sunt eu, nu?", îl întâmpină bărbatul în uniformă, spilcuit, cu părul lins, aranjat într-o parte, în timp ce îngenunchează în faţa sa. Are ochi strălucitori şi miroase a parfum tare, copilul îl priveşte tăcut, în ochi, fără să spună vreun cuvânt. "Ştiam că el există, îl văzusem în fotografii, dar nu puteam să fac nicio legătură între persoana lui şi ceea ce ştiam eu despre el. Aş fi vrut să mă ascund undeva, dacă aş fi fost un melc, m-aş fi ghemuit cu totul în cochilia mea. Mama se retrăsese lângă o fereastră şi plângea... Asta este prima amintire despre tatăl meu. Mi s-a părut că e vesel, şi că e vesel din cauza mea", avea să îşi amintească mai târziu Regele Mihai, despre tatăl său, Carol al II-lea.
Mihai are 9 ani şi trei ani de domnie deja, când, în 1930, contrar angajamentului de a nu avea nicio pretenţie asupra tronului, Carol al II-lea revine în ţară, proclamându-se rege, la capătul unei scandaloase aventuri prin Occident cu Elena Lupescu. Revenirea tatălui înseamnă, însă, pentru Mihai, despărţirea de mama sa, Elena, pe care, contrar promisiunilor sale, Carol al II-lea o îndepărtează brutal de ţară şi de fiul ei. Carol se ocupă personal de educaţia lui Mihai, iar pentru asta înfiinţează o şcoală specială la Palat, unde Mihai învaţă, alături de copii modeşti, ce proveneau din toate colţurile ţării şi din toate categoriile sociale.
"La şcoală aveam relaţii de prietenie cu toţii, ne amuzam. Dar, când mă întorceam acasă, totul era gri, aşteptam să vină seara cu un soi de nelinişte, pentru că odată cu seara apărea şi Magda Lupescu. Vrând, nevrând, o vedeam. Abia aşteptam să plec la mama, la Florenţa. Acolo se isprăvea singurătatea. Până atunci, parcă mi se întrerupeau legăturile cu realitatea, cu viaţa. Puteam să-mi vărs necazul. A fost o confidentă extraordinară. Ştia să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte", mărturisea Regele.
Relaţia dintre Carol şi Elena, mama copilului său, se deteriorează an de an, până într-acolo încât asta era să-l coste viaţa pe adolescent. Aflat în Italia, la mama sa, Mihai e diagnosticat cu apendicită. Operaţia trebuia să aibă loc numaidecât, însă, de la Bucureşti, Carol al II-lea se opune neînduplecat, suspectând o stratagemă a Elenei, pentru a sta mai mult cu băiatul. Dar amânarea intervenţiei devine periculoasă pentru Mihai: aghiotanţii săi sunt disperaţi şi se lasă cu plânsete, aproape, la capătul unor lungi discuţii telefonice, pentru ca medicii să obţină acordul Regelui. Când se intră în sala de operaţie, nici nu mai e timp pentru anestezia generală, iar chirurgul începe să opereze pe viu...
Regele "Mihăiţă"În iunie 1940, Mihai e în plin Bacalaureat când află, în anticamera Consiliului de Coroană, despre cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Fostul său profesor, Nicolae Iorga, îi dă şocanta veste. "Sunt toţi nişte trădători!", tună marele istoric. După o domnie controversată, Carol al II-lea e nevoit să cedeze puterea lui Ion Antonescu, iar la 6 septembrie 1940, îi transmite prerogativele regale lui Mihai. Băiatul se opune abdicării tatălui său, care, în loc de sfaturi, îi dă încurajări teatrale şi-l conjură "să ţie fâlfâind stindardul dinastiei şi al României". "În toată această dramă, figura cea mai patetică este Mihăiţă. El rămâne singur, victimă a împrejurărilor, neputincios, fără experienţă, în mijlocul acestei haite de lupi şi hiene", recunoaşte chiar Carol al II-lea. Mihai primeşte de la tatăl său o ţară sfâşiată, cu Ardealul ocupat, şi puteri foarte slăbite în faţa "Conducătorului" de facto, mareşalul Antonescu. Când balanţa războiului se întoarce împotriva României şi a deciziilor lui Antonescu, iar forţele sovietice pătrund pe teritoriul României, Regele Mihai - "copilul", cum îl trata mareşalul în negocierile directe - decide să salveze ce se mai putea salva şi pune la cale lovitura de stat de la 23 august 1944: urmează arestarea lui Antonescu şi restaurarea Constituţiei din 1923. Lipsit însă de sprijinul Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, cu situaţia Transilvaniei ca mijloc de şantaj al ruşilor, regele e obligat să îl numească premier pe comunistul Petru Groza. În semn de protest faţă de abuzurile noului guvern, Mihai intră în aşa-numita "grevă regală", refuzând să semneze decretele. În toţi aceşti ani, suveranul se profilează ca simbol al rezistenţei anti-comuniste. "E singura personalitate care pare capabilă să menţină ţara pe linia de plutire şi să o salveze de anarhie sau comunism.
Are o foarte bună înţelegere a situaţiei interne şi internaţionale a României", îi scria ministrul britanic de Externe premierului Winston Churchill. Anii grei de domnie, într-un climat cum nu se poate mai complicat, îl maturizaseră pe tânărul de-abia major, căruia Carol al II-lea îi pasase soarta "stindardului României".
Singur, izolat, regele nu poate face nimic să oprească fraudarea alegerilor generale din 1946: comuniştii trec la guvernare, interzic şi decapitează Partidul Naţional Ţărănesc. Invitat la Londra, la Palatul Buckingham, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Regele află, chiar înainte să ia avionul spre Londra, că Iuliu Maniu e condamnat de justiţia comunistă la închisoare pe viaţă. Înţelege, atunci, că prezenţa sa e, de fapt, ultimul obstacol înainte de instaurarea deplină a comunismului. În ciuda sfaturilor primite din Occident de la cel mai înalt nivel pentru a nu reveni în România, decide să se întoarcă.
Fata din jurnalul de ştiriDar vizita la Londra avea să-i facă încă şi mai grea decizia Regelui Mihai. Acolo, în anturajul sofisticat al nunţii regale, avea să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise deja "la prima vedere", pe când a remarcat-o într-un jurnal de ştiri, la Sinaia. Atât de tare e impresionat de prezenţa ei, încât îi cere operatorului să deruleze filmul înapoi şi să-i facă un stop-cadru cu chipul tinerei. Ana de Bourbon-Parma era numele fetei pe care Mihai o întâlneşte apoi la Buckingham, la nunta Elisabetei. Regele Mihai venise la nuntă îmbrăcat în uniforma sa de ofiţer de aviaţie al Armatei Române, iar Ana se fâstâceşte la vederea impozantului monarh. "După ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverenţa în faţa lui, cum ar fi trebuit, am luat poziţie de drepţi, lovind cu străşnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginaţi rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie şi cu capul descoperit". Regina-mamă prezentă şi ea la nuntă, nu-l mai văzuse niciodată atât de relaxat şi fericit. Şi mai ştia, în adâncul sufletului ei de mamă, că dacă Ana accepta să se căsătorească cu Mihai, o va face în deplină cunoştinţă de cauză, gata să înfrunte cu el riscurile întoarcerii în România, perspectiva exilului, sau - Doamne, fereşte! - ceva şi mai rău decât atât. Ajunşi în Elveţia, Regele şi principesa Ana fac lungi plimbări cu maşina, iar presa daneză, din a cărei ramură se trăgea Ana, publică primele fotografii ale cuplului. Potrivit "Associated Press", logodna urma să fie anunţată până la finele lui 1947.
Un şantaj ordinar
La sfârşitul anului, pe 30 decembrie 1947, Regele e constrâns să semneze decretul de abdicare. "A fost şantaj. Mi-au spus: «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi» - de ce obligaţi, nu ştiu - «să ucidem peste 1.000 de studenţi, pe care-i avem în puşcărie»", povestea, acum 10 ani, Regele Mihai. Tot suveranul îşi amintea scena sfâşietoare a plecării din ţară, în gara din Sinaia. "Pe peron, în loc să fie public, am văzut nişte ofiţeri, înşiruiţi pe două rânduri, de la ieşirea din gară, la uşa vagonului. Ofiţerii erau întorşi cu spatele la noi. Formau un culoar pe care l-am străbătut destul de nedumerit. Când ne-am urcat în tren, unul din ofiţeri a întors puţin capul către noi. Şi am văzut că îi curgeau lacrimi pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte".
Nunta, în rit ortodoxLa 26 de ani, pentru fostul rege al României începe o nouă viaţă. În refugiul elveţian de la Saint Moritz, Mihai îşi găseşte sprijin în dragostea Anei. "Dacă ai fi avut şansa, ai fi fost un rege foarte bun. Dar la fel de bine ai putea fi un bun inginer, mecanic, pilot sau fotograf. Dacă prima opţiune nu e posibilă, atunci vom încerca una din celelalte", îl consolează Ana. Dragostea Anei pentru Mihai e pusă la încercare din primul moment, căci, pentru a se căsători cu fostul Rege al României trebuia să treacă la ritul ortodox, fapt neagreat de familia sa catolică. Cum nici Mihai, nici Ana, nu concepeau o căsătorie în afara Bisericii, tânăra principesă alege să se sacrifice. "Am primit căsătoria în rit ortodox cu toată credinţa şi cu toată fiinţa mea şi nu cred că astfel mi-am trădat religia". Ceremonia are loc la Palatul Regal din Atena şi e oficiată de arhiepiscopul Damaskinos. Regele Paul al Greciei e "kumbaros" - un fel de naş şi cavaler de onoare, simultan, în tradiţia grecească - iar principesa Ana e condusă la altar de unchiul ei, prinţul Erik al Danemarcei.
"Domnul Michael King"Din 1949, Mihai şi Ana se stabilesc tot în Elveţia, la Lausanne, unde li se naşte prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, şi Irina, în 1953. În ciuda atmosferei calde de acasă, de care avea parte pentru prima oară în viaţă, tânărul rege nu poate uita de România. Pe 31 decembrie 1948, când citeşte primul mesaj de Anul Nou, din exil, către românii de acasă, de pe treptele bisericii ortodoxe din Nisa, doar câţiva ziarişti relatează evenimentul... Încercările de coagulare a unei rezistenţe româneşti în exil sunt sortite eşecului, Mihai e mereu stresat să aibă o slujbă bine plătită sau o afacere profitabilă, pentru a-şi susţine familia. Se stabileşte în Marea Britanie, unde înfiinţează o fermă de pui şi construieşte un mic atelier de tâmplărie. Până în '58, Regele e pilot de încercare pentru compania Lear, apoi pune bazele unei companii de electronică. În 1963, situaţia financiară a familiei e atât de disperată, încât Mihai şi Ana sunt nevoiţi să refuze participarea la sărbătorirea centenarului dinastiei greceşti. În lipsă de alte soluţii, Regele devine broker la Bursa de pe Wall Street. "Domnul Michael King" îi spuneau, cu umor amestecat cu respect, colegii de "job". Cât locuiesc la New York, Regina Ana lucrează ca vânzătoare la magazinul universal "Bloomingdale's". Ulterior, la Versoix, Regele Mihai şi Regina Ana lucrează împreună în atelierul lor auto, restaurând maşini de teren vechi.
Oprit cu poliţiaŞicanat în timpul domniei de comunişti, şicanat o viaţă întreagă, în exil, de agenţii securităţii, Regele Mihai nu scapă de blestem, nici după 1989. Pe 25 decembrie 1990, Mihai I, însoţit de mai mulţi membri ai familiei regale, soseşte pe aeroportul Otopeni şi intră în ţară cu un paşaport diplomatic danez, pentru a merge la Mânăstirea Curtea de Argeş, să se reculeagă la mormintele strămoşilor săi regali şi să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Dar în drum spre Curtea de Argeş, Regele şi însoţitorii săi sunt opriţi de un baraj al Poliţiei, conduşi din nou la aeroport şi obligaţi să părăsească ţara. În 1992, noul guvern român îi permite Regelui Mihai să revină în ţară, pentru a participa la prăznuirea Sfintelor Paşti. Regele e întâmpinat cu o simpatie uriaşă: la Bucureşti, peste un milion de persoane ies în stradă pentru a-l vedea. Speriaţi de popularitatea fostului suveran, guvernanţii neo-comunişti îi interzic accesul în România, în următorii 5 ani. Abia în 1997, în mandatul preşedintelui Emil Constantinescu, România îi reactivează Regelui Mihai cetăţenia şi îi permite să îşi viziteze ţara.
Testamentul regalInvitat, în 2011, să vorbească în faţa Parlamentului, Regele Mihai ne-a lăsat un testament memorabil. "Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie","Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea" şi "Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri".
Destinul nu l-a lăsat pe Regele Mihai să fie, pe de-a-ntregul, un om al faptelor. Într-o lume a discursurilor fals patriotice, care îl conduc şi zilele acestea pe ultimul drum, Regele Mihai şi-a completat cu modelul personal al vieţii, puţinele cuvinte pe care ni le-a lăsat moştenire. A fost mereu un om al speranţei, pe care a ştiut ca nimeni altul să o ţină vie, prin felul său de a fi şi prin principiile de la care nu a abdicat niciodată, chiar şi în anii de după ce a fost obligat să abdice de la tron.
Text documentat pe baza lucrării "Mihai I al Românei: Regele şi ţara", de Ivor PorterFoto: Agerpres (2), GULIVER/GETTY, Arhiva Academiei Române
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
