Părintele Paisie Plic - Mânăstirea Crucea Iancului - "Pentru noi, moţii, Iancu este un adevărat voievod"

Călătorie în Ţara Moţilor

Mesagerul

S-a născut din­tr-un vis. Se făcea că un bătrân îmbrăcat în straie moţeşti şi pur­tând o cruce în mână mergea printr-o poia­nă cu brazi. Ajuns în mijlocul acelui loc ne­pământesc de fru­mos şi cu totul necu­noscut, a înfipt cru­cea în pământ şi a spus: "Aici să faci mânăstire, părinte!". Bătrânul din vis era chiar tatăl părintelui, şi trecuse la Domnul de mult. Pe părinte îl cheamă Paisie Plic, şi când a visat era duhovnic la Mânăstirea Rimetea, din judeţul Alba. Îşi dorise dintotdeauna să fie ctitor de mânăstire, atât pentru sine, cât şi pentru a împlini dorinţa tată­lui său şi a mamei sale - ţărani cu cre­dinţă tare, care îi sădiseră în inimă dragostea pentru Hristos. Încer­case deja să facă o mânăstire la Bu­cium, pe lângă Abrud. N-a izbutit. Pare-se că alta era voia Dom­nului. După multă rugăciune, împle­tită cu lacrimi, pentru a i se descoperi dacă are menirea de a ridica o mânăstire, la ceasul cuvenit, Dumnezeu i-a trimis visul acela şi, nu peste mult timp, şi un om care l-a condus în acea poiană, dea­supra satului Mărişel, la o altitudine de 1.300 de metri, în Apusenii Clujului. Şi visul s-a împlinit. În numai doi ani, părintele Paisie, maica stareţă Ca­siana Lup şi alte patru mo­na­hii, între care şi mama preotului, au reuşit să ridice o mânăstire în toată puterea cuvântului. Afla­tă la o distanţă aproape egală, între Albac şi Cluj Napoca, Mânăstirea Cru­cea Iancului a devenit deja un reper pentru pelerinii ortodocşi.

Prin neguri

Pornesc spre Crucea Iancului, dinspre Albac, într-o dimineaţă de sfârşit de Noiembrie, cu ploaie măruntă, rece şi sâcâitoare. Pe măsură ce las satele în urmă, drumul urcă tot mai mult, şerpeşte, afun­dându-se în pădure. Pe cale, nici ţipenie de om. Kilometru după kilometru, iarba încă verde se aco­peră cu petece de zăpadă, mestecenii lasă loc bra­zilor, iar lumina zilei, unor ceţuri groase şi strălu­citoare, ca vata de zahăr, care mă împiedică să văd la mai mult de un pas înaintea mea. Înaintez ca legat la ochi şi cu toate simţurile încordate. Parcă sunt pur­tat de mână precum un copil spre un tărâm plin de promisiuni. Şi nu mă tem de nimic, deşi aş avea atâtea motive să o fac. Dru­mul n-are nici un fel de indicatoare. De la o vreme, îmi pare că plutesc. Şi iată că, brusc, în faţa mea se deschide o pri­velişte cu case presă­rate pe vârfuri de munte. Ce­rul s-a făcut senin, iar dru­mul este străjuit de două cruci înalte, una de piatră, alta de marmură - la baza căreia e gravat portretul eroului legen­dar al moţilor, Avram Iancu. Înaintea mea, drumeagul de pă­mânt şi pietre mari devine din ce în ce mai îngust şi anevoios, ca o albie de pârâu secat. De o parte şi de alta, pădurile au căzut sub furia unei fur­tuni teribile. Sute de copaci cu trunchiurile frânte alcătuiesc o privelişte dramatică.
Şi iată că, după aproape două ore de mers, mi se deschide, în faţă, în sfârşit, poiana din vis. La o margine, un clopot mare, cu un drapel tricolor. În cealaltă parte, chiliile şi biserica mânăstirii.
Maica stareţă Casiana parcă mă aşteaptă, deşi nu mi-am anunţat ve­nirea. Îmbrăcată mo­dest, ca de lucru, cu mâinile adunate dina­inte şi ochii plecaţi, mă întâmpină cu "Doamne-ajută!". Şi mai mult nu scot de la ea. "Vă conduc la părintele nostru, sfinţia sa vă poate fi mai de folos".
Părintele Paisie are chip de icoană. Barba uriaşă îi aco­peră pieptul, în ochii blânzi se oglindeşte o altă lume, iar vorba domoală şi scurtă, pe ton jos, este a unui înţelept.

"Eroi cinstiţi la poalele lui Hristos"

- Preacuvioase părinte, mânăstirea Crucea Iancului, al cărei duhovnic sunteţi, este foarte nouă, dar aţi izbutit să terminaţi deja două corpuri de chilii, paraclisul în care ne aflăm, iar biserica mai trebuie doar pictată. Prin ce minune aţi reuşit toate acestea, într-un timp relativ scurt?

- Pe 19 August 2015, am pus piatra de temelie şi am sfinţit lo­cul, în prezenţa şi cu binecuvântarea ÎPS Pă­rintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei. Iar pe 18 Aprilie 2016, s-a sfinţit paraclisul, în ca­re slujim zi de zi. Când crezi cu putere în ceva, ţi se împlineşte. Iar do­rinţa noastră de a ridica această mânăstire a fost foarte mare. ÎPS Andrei ne-a încurajat şi ne-a ajutat prin rugăciune, apoi au venit şi banii. De la sponsori privaţi, oameni credincioşi din zonă. Totuşi, mai avem destul până să fie totul gata: încă un corp de chilii, pentru a închide incinta, un arhondaric, în afara mânăstirii, pentru pelerinii care vor să rămână peste noapte, un sistem performant de produs curent electric, prin panouri voltaice, că suntem prea departe de orice aşezare şi ne-ar costa o avere să tragem linie de electricitate... Nici picta­rea bisericii nu e ieftină... Sunt multe nevoi, dar pe toate le vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu.

- Spuneţi că v-au ajutat oamenii locului. Sunt atât de credincioşi moţii?

- În mare parte moţii sunt dăruiţi lui Hristos şi foarte hotărâţi în a pune umărul atunci când e ne­voie de o jertfă pentru credinţă. La ei, da e da, iar e nu e nu, după Evanghelie. Sunt înclinaţi spre viaţa duhovnicească. În privinţa noastră, fiind şi noi moţi, cu atât mai mult ne-au fost alături. În prima iarnă în care am stat aici, ne-au adus lemne gata tăiate şi mâncare, că eram singuri cu fiarele pădurii.

- De unde aţi venit părinte?

- Eu şi maica stareţă am venit de la Mânăstirea Rimetea, judeţul Alba. Restul maicilor şi-au înce­put viaţa monahală aici. Am venit să facem o mâ­năstire în cinstea eroului naţional Avram Iancu, care merită să aibă un loc de închinăciune, în care să fie pomenit tot anul. Pentru noi, moţii, Avram Iancu este nu doar o mare personalitate a istoriei naţionale, ci un adevărat voievod. Şi, aşa cum Ştefan cel Mare al Moldovei, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab şi atâţia alţi domnitori ro­mâni au sfinte mânăstiri închinate lor, aşa şi noi vrem să avem una pentru Avrămuţ al nostru.

- Deci, nu e întâmplător că mânăstirea se află la doi kilometri de locul numit Crucea Iancului, de unde v-aţi luat şi numele?

- Nu. La Crucea Iancului a avut loc bătălia de la Fântânele, dintre români şi maghiari, din timpul contrarevoluţiei lui Iancu. La o sută de metri de mânăstire se mai află încă urmele unor tranşee şi adăposturi ale punctului de rezistenţă românesc din acele vremuri. De aceea, am pus numele mânăstirii "Crucea Iancului", căci este un reper pentru toţi moţii şi ar trebui să fie şi pentru toţi românii. Iar hramul sfintei biserici este "Sfinţii Martiri Brânco­veni". În acest fel, am unit sub cupola bisericii, la picioarele lui Hristos, în rugăciune neîncetată, două mari conştiinţe româneşti. Constantin Brâncoveanu, cel care, împreună cu aproape toată familia s-a sfinţit prin moarte martirică, dându-şi viaţa pentru credinţă, şi un erou politic şi militar, care n-a prege­tat să-şi rişte viaţa pentru poporul român din Tran­silvania. În plus, puţină lume ştie că Avram Iancu era un om profund credincios, cânta în biserică, la strană, duminica.

- Cum anume onoraţi memoria lui Avram Iancu?

- Prin pomenirea lui la fiecare Sfântă Liturghie, prin închinarea simbolică a mânăstirii şi prin parti­ciparea noastră, cu toată inima şi evlavia, la parasta­sul lui anual şi la sărbătoarea tradiţională care îi este dedicată în prima duminică din fiecare lună Iulie, care se desfăşoară chiar la Crucea Iancului, în Mă­rişel.

"Rugăciunea are nevoie de linişte"

- Călugării, prin definiţie, vor să se izoleze de lume. Sfinţiile Voastre aţi găsit un loc destul de departe de "lumea dezlănţuită", protejat de ea prin bariere naturale. Un drum inaccesibil iarna, des­tul de dificil şi pe timp uscat, printr-o pădure dea­să, într-o poiană adulmecată deseori de animale sălbatice, o mânăstire în care vă încălziţi cu lemne şi vă rugaţi la lumina opaiţelor, într-o linişte în care se poate auzi respiraţia sfinţilor de pe zidurile bisericii. Îl simţiţi mai puternic pe Dumnezeu aici, sau de ce aţi căutat această "pustie"?

- Rugăciunea, ca să fie lucrătoa­re, are nevoie de linişte. Când eşti asaltat de oameni, când eşti tulburat de tot felul de întâmplări şi de vizite, nu mai ai nici timp, nici forţă pentru o rugăciune adâncă. Noi venim de la o mânăstire care este foarte turistică şi ştim cât de greu ne puteam con­cen­tra la rugăciune. Mai ales că nu toţi cei care se perindă printr-o mâ­năs­tire sau în împrejurimile ei ştiu să se poarte cum se cuvine. Mântui­torul Însuşi avea nevoie de linişte şi de singurătate pentru a se ruga. Aşa s-a retras în pustie, timp de 40 de zile, când a fost ispitit de diavol, aşa s-a urcat pe munte, aşa s-a cufundat în rugăciune, în Grădina Ghetsi­ma­ni. Pe urmele Sale, Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au iubit retragerea din lume, au fost pustnici şi mari ne­voitori şi au ctitorit mânăstiri, din aceeaşi dorinţă de a se putea dedica în întregime dialogului cu Dum­nezeu.

- Pe de altă parte, aproape că n-am văzut mâ­năstire care să fie exclusiv dedicată rugăciunii. În toate mânăstirile se munceşte mult, se munceşte din greu. Mai ales în mânăstirile aflate la început de drum, munca este istovitoare. Cu atâta trudă, mai aveţi putere să vă coborâţi mintea în inimă şi să vă rugaţi cu tot sufletul?

- Cred că şi munca este o binecuvântare. Numai că trebuie şi aici o dreaptă socoteală. Partea Martei, care se îngrijeşte de cele lumeşti, trebuin­cioase şi ele, fără îndoială, să nu biruie partea Mariei, care se ocupă de cele duhovniceşti. Munca nici nu e cu folos prea mare, dacă nu e precedată, însoţită şi urmată de rugăciune. Rugăciunea o poţi face în toată vremea. Şi atunci când munceşti. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: "Rugaţi-vă neîncetat!". Suntem datori să muncim, aşa cum ne spune şi psal­mistul David. Pentru că nu poţi trăi fără muncă, nici măcar atunci când eşti retras în mânăstire sau în pustnicie. Munca este şi ea un fel de a te ruga. Depinde unde îţi ţii mintea în acest timp: la Dumnezeu sau la cele strică­cioase de suflet. Important este să se împle­tească rugăciunea cu munca. Să fie un echili­bru.

"Toate ecourile lumii acesteia, muncite aprig de toate duhurile, ajung până la noi"

- Având în vedere cât de greu se ajunge la sfinţiile voastre, vă vizitează creştinii?

- Să ştiţi că da. De altfel, creştinul trebuie să se nevoiască pentru a avea folos duhovnicesc. Dacă ţi-e prea la îndemână o biserică, o icoană făcătoare de minuni, moaş­tele unui sfânt, un duhovnic sau o mânăs­tire, vei găsi mereu mo­tive să amâni să mergi acolo, zicând că ori­când o poţi face. Cu cât e mai greu de obţinut ceva pentru suflet, cu atât este mai tentant şi deo­potrivă mai folositor pentru creştin. La noi, mai mulţi oameni vin vara, când e timp frumos pentru drume­ţie sau pentru cules fructe de pădure şi ciuperci, dar caracterele tari vin la slujbe şi în anotimpurile mai reci, la spovedanie, să ceară un sfat. Aşa se face că toate ecourile lumii acesteia, muncite aprig de toate duhurile, ajung până la noi, iar uneori, chiar am­pli­ficate de experi­en­­ţele personale ale credincioşilor care ne calcă pra­gul. Încercăm să fim şi noi la cu­rent cu marile eve­nimente, ca să avem răspuns bun. Deşi, cel mai bun răspuns îl dă Hristos, dacă ne învrednicim de el. Prin luminarea de Sus a duhov­ni­cu­lui, creştinul este într-o clipă lămu­rit şi îndreptat. Este nevoie însă de rugăciune mul­tă pentru asta, atât din partea noastră, a preoţilor, cât şi a creştinilor care se mărturisesc.

- Părinte, care este sentimentul dominant pe care l-aţi observat la oamenii care vin la sfinţia voastră?

- Dezorientarea. Nu mai ştiu cum să ţină calea dreaptă, sub atâtea ispite, dezamăgiri şi înşelări. Oamenii şi-au pierdut încrederea în aproape tot, mai ales în ocârmuirea politică şi în instituţiile statului. Numai în Biserică mai au încredere. O nădejde firavă îi mai leagă de Hristos. Dar, singură, nădejdea nu e de ajuns, fără credinţă ar­ză­toare şi dragoste nestrămutată - care toate le poate. E bună totuşi şi această slabă speranţă, căci îi aduce în faţa scaunului de spovedanie, deci în faţa Mân­tuitorului, a Doctorului ab­solut, care le vindecă şi spai­mele, şi durerile trupeşti, şi pe cele sufleteşti.

- Cum îi îmbărbătaţi pe creştinii care sunt înneguraţi, munciţi de griji şi de necazuri, când vi se spovedesc?

- Înainte de a primi pe ci­neva, mă rog la Mântuitorul Iisus Hristos şi la Maica Dom­nului, ca să mă lumineze ce să-i spun, să nu plece mâhnit şi tulburat, ci cu sufletul împăcat şi gata de lucrare duhovni­ceas­că. Şi cum îmi dă Dumnezeu în gând, aşa îi spun. Dar, dincolo de necazul fiecăruia, trebuie să conştientizăm cu toţii că în via­ţa asta avem de dus o cruce, că mântuirea se câştigă cu suferinţă şi jertfă, că nu se poate să trăim numai cum ne place, fără cel mai mic efort şi să fim fericiţi şi aici, şi în veşnicie. Cum spune Hristos: "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!". Deci, suferinţa face parte din viaţa noastră, e crucea noastră de zi cu zi.
Hristos Domnul a suferit! Toţi sfinţii care L-au urmat au suferit! Şi noi suntem chemaţi la sufe­rinţă, ca la singura cale de izbăvire. Deci, să nu ne temem de necazuri şi greutăţi, de durere şi de tot felul de alte încercări, ci să le înfruntăm cu bărbăţie duhovnicească. Dacă ne ducem aici fără cârtire suferinţa, care este purificatoare, în lumea de din­colo vom fi la bucurie neîntinată şi veşnică. Asta este răsplata promisă nouă de Dumnezeu!


Cei care doresc să sprijine Mânăstirea Crucea Iancului, din Mărişel, Protopopiatul Huedin, judeţul Cluj, pot face donaţii în contul, deschis la Banca Transilvania, sub numărul: RO86BTRLRONCRT0308723501.