Pr. CONSTANTIN STURZU - "Cred că Dumnezeu a îngăduit acest mare exod al românilor pentru a răsădi credința acolo unde ea a dispărut"

Părintele Constantin Sturzu este una dintre figurile luminoase ale Iașiului. Mereu cu zâmbetul pe buze și cu vorba așezată, s-a făcut prețuit și îndrăgit atât de clerici, cât și de mireni. La parohia Talpalari pe care o păstorește, a reușit să închege o fru­moa­să comunitate de creș­tini, majoritatea tineri inte­lectuali. Poate și pentru că el însuși este un intelectual de rasă, dublu licențiat în Filosofie și Teologie și doctor în Filosofie. De asemenea, este unul dintre fondatorii ziarului "Lumi­na", al Bisericii Ortodoxe Române, și al Editurii Do­xologia, a Mitropoliei Mol­dovei, pe care a și condus-o timp de cinci ani.
Ca purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei, de vreo 15 ani încoace, a construit o foarte bună re­lație cu presa, pe care o consideră parte a familiei sale. După toate acestea, inima l-a împins către o nouă provocare. Și a fost, vreme de un an (1 septem­brie 2016 - 18 septembrie 2017), preot misionar și director al Centrului Misionar Pastoral "Sfânta Cuvioasă Parascheva" de la Vilaller, Spania. O ex­periență care i-a descoperit realitatea creștinismului din Occident și din rândurile românilor ajunși acolo de voie, de nevoie.

"Mă rog ca Dumnezeu să asculte și să vorbească prin mine"

- Preacucernice părinte, vi s-a dus vestea în țară că aveți o parohie specială la Talpalari. Prin ce este ea deosebită?

- Nu facem nimic altceva decât ne cheamă misiunea: slujbe, spovedanie, împărtășanie, milos­te­nie... E drept că toate acestea se fac cu o anume intensitate, care poate veni din faptul că la Talpalari suntem o comunitate atipică: și parohie, și mânăs­tire. Fără să ne amestecăm, conlucrăm. Slujbele și anumite activități sociale le facem împreună, facem Sfânta Liturghie de câteva ori pe săptămână, bise­rica e deschisă tot timpul. Maica stareță Siluana Vlad locuiește aproape de casa parohială, la Cen­trul de consiliere și formare "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil", și suntem într-o permanentă consultare și în același duh. Desigur, dacă nu știi să ții echilibrul, poți cădea fie într-o parte, fie în alta. Mirenii nu pot fi precum călugării și nici monahii nu se cade să fie ca mirenii. Nu e ușor, dar Dumnezeu ne-a ajutat să găsim cel mai potrivit mod de a lucra împreună, pentru folosul duhovni­cesc al tuturor. Ce ne definește cel mai bine este că spovedania și împărtășania se fac continuu. Trăim o viață în Hristos centrată euharistic, dar totul în baza unei lucrări lăuntrice. Că nu ne putem împăr­tăși oricum. Exersăm tăcerea, pentru concentrare mistică, organizăm și conferințe, seminarii și drumeții pe munte, pelerinaje... Căutăm să fim cât mai mult împreună și în comuniune mistică.

- Deși sunteți un duhovnic destul de tânăr, aveți mulți ucenici. Cum anume îi atrageți?

- S-ar putea să îi aducă spre mine felul în care îmi înde­pli­nesc rolul. În scau­nul de spo­vedanie nu mă așez eu, cu per­sonalitatea, educația, gândurile și ju­decățile mele, ci mă așez ca vas al Duhului Sfânt. Sau, cel puțin asta încerc să fac: să fiu canal de co­municare; nu cel care pri­mește, nu cel care dă, ci firul de curent prin care trece Cuvântul. Mă rog ca Dumnezeu să asculte și să vorbească prin mine. Și, deseori, am văzut că Dum­nezeu dă cuvânt adaptat fiecăruia. Sunt și eu uimit de ce răspunsuri primesc de Sus. Sunt unele teme asupra cărora n-am medi­tat niciodată. E clar că răs­punsurile sunt de la Dum­nezeu, nu de la mine.

"Hotărârea de a deveni preot misionar a supărat multe duhuri necurate, care au tăbărât pe mine"

- Milioane de ro­mâni sunt plecați din țară, la muncă, la studii sau pentru totdeauna. Toate comunitățile ro­mâ­nești din străinătate, închegate cât de cât și semnificative ca număr, au cerut preot și bise­rică ortodoxă. Așa se face că avem destul de mulți preoți misionari în Europa. Ați fost și sfinția voastră în Spa­nia. Cum e să fii preot român în străinătate?

- Aproape un an de zile am cumpănit unde să merg. Aveam mai mul­te opțiuni. Am luat în calcul și alte țări, am vizitat și Vilaller, la recomandarea unui prieten. Episcopia Ortodoxă Ro­mână a Spaniei și Portugaliei voia să facă acolo o mânăstire, dar nu reușise, după trei ani, să aibă nici măcar o soră. Eu aveam vreo trei ucenice care voiau să intre în mânăstire, dar nu aveam unde să le îndrum, că la maica Siluana, la Talpalari, nu mai era loc... Am zis să mergem o vreme la Vilaller, ca să ajutăm să se închege și o obște, și un Centru Mi­sionar. PS Timotei m-a numit director al Centrului Misionar Pastoral "Sfânta Cuvioasă Parascheva" și duhovnic al mânăstirii ortodoxe Vilaller.

- Cum a fost începutul acestei misiuni?

- Am suferit un șoc. Primele săptămâni au fost cele mai grele. Tot iadul tăbărâse pe mine. Eram atacat din toate părțile. Am avut multe ispite din afară, dar și mai multe dinlăuntru. Niște duhuri nu erau bucuroase pentru decizia pe care o luasem. Unii mi-au interpretat psihologic trăirile, zicând că stresul mutării în străinătate nu e cu mult mai mic față de cel în fața morții. Va fi fost și asta, cu siguranță. Dar nu mă înșel nici asupra duhurilor necurate care m-au muncit. Ajutorul mi-a venit de la Sfânta Parascheva, căreia m-am rugat fierbinte. Mai târziu, am realizat că mânăstirea de la Vilaller are hramul Sfintei Parascheva. Știam, și totuși nu am conștientizat decât la un moment dat, după ce am trecut de primele hopuri. Condițiile materiale de acolo nu erau prielnice, iar din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile erau departe de a fi așezate. Ne-am pus să facem rânduială. Trebuia ca oamenii să găsească locul acela. Ceea ce era greu. Nu-i poți atrage decât cu slujbe, rugăciuni și viață duhovni­cească profundă.

"Maica Domnului a apărut la Vilaller, chiar pe locul unde se află mânăstirea românească"

- La Vilaller este o comunitate importantă de români?

- Nu, e un loc retras, la granița cu Franța, deci un pic excentric față de tot ce se întâmplă în restul Spaniei. Dar așa mi-am dorit, să nu fiu într-un oraș unde n-aș fi avut liniște pentru o lucrare duhovni­cească precum aceea pe care mi-am propus-o. Cu siguranță că, în Madrid sau în alt oraș unde se află mulți români, ar fi venit mai multă lume la mânăs­tire. Dar miza mea nu era cantitatea, ci calitatea. Pentru că există riscul ca lumea să dea năvală ca la urs, dar să nu se lipească nimic de ea. Or, eu, în primul rând, îmi doream un loc unde să se facă rugăciune zilnică, așezare duhovnicească, ascul­tare, ca apoi duhul locului să atragă oameni care vor să-și asume o adâncire a credinței. Și e greu să faci asta într-o mânăstire unde este un permanent du-te-vino. La Vilaller veneau oamenii numai la sfârșit de săptămână sau în vacanțe. Din satul de alături veneau foarte puțini, grosul erau de departe, români care auziseră de noi sau străini în căutarea ortodoxiei. Am avut șansa că m-au însoțit câteva ucenice formate deja într-un anumit duh. Am vrut să creez la Vilaller ceva asemănător cu ce facem la Talpalari, și am reușit, într-o oarecare măsură. Nu fără ajutorul foarte important al soției mele, care este absolventă de Teologie și are multe specializări în consiliere și formare. Ea m-a susținut toată viața, iar acum și mai mult. Totuși, lăsasem în țară o situație bună și pe fetele noastre gemene, care erau în ultimul an de liceu. Am avut emoții din această pricină, dar Domnul a făcut ca totul să fie bine. Dar soția mea n-a avut nicio ezitare.

- Mănăstirea de la Vilaller este construită de români sau e preluată de la Biserica Catolică?

- Este o clădire imensă, pe două etaje, cu multe spații, construită de spanioli în anii 1970, și care a fost dată gratuit în folosință Bisericii noastre de către catolici, pentru douăzeci de ani. Acum trei ani, când au intrat primii călugări români acolo, locul era unul rău famat și în ruină, stăpânit de drogați și oameni fără adăpost. Chiar dacă se află la o oarecare distanță de sat, localnicii din Vilaller nu erau încântați să aibă așa ceva în zonă. Așa că s-au bucurat când ai noștri au curățat locul și l-au dedicat slujirii lui Dumnezeu.
Cu multe secole în urmă, chiar înainte de schismă, dacă nu mă înșel, Maica Domnului și-a făcut apariția, în chip minunat, chiar pe acel loc. Și există o tradiție, ca "Drumul Crucii", procesiune anuală a catolicilor, să aibă drept punct final al ei această mânăstire, tocmai în amintirea apariției Sfin­tei Fecioare. În acel loc a fost, cu veacuri mai înainte, și o mânăstire a nobililor aragonezi, unde se desfășura o lucrare duhovnicească împreună cu mirenii. Nimic nu e întâmplător. Nu e nicio coinci­dență că am ajuns acolo.

- Așadar, oamenii locului sunt credincioși?

- Sunt. În biserica lor din sat, aprind lumânări în fiecare zi. Merg la slujbele lor, mai veneau și pe la mânăstirea noastră. De altfel, Pirineii sunt văzuți ca un fel de Athos franco-spaniol, pentru că au fost plini de chilii, schituri și mânăstiri, ardea muntele de rugăciune. Acum a mai scăzut...

"Românii din străinătate caută biserica așa cum ar căuta o oază în deșert"

- Este adevărată imaginea pe care o avem noi, în țară, că românii noștri au plecat cu biserica în spate, prin lume? Că nu pot trăi fără Dum­nezeu?

- Este adevărat că cele mai închegate co­munități de români sunt cele din jurul bi­sericilor ortodoxe. Și, într-adevăr, pe unde s-au așezat, românii și-au făcut biserică. Primii au fost românii care mergeau la bise­rică și în țară, dar foar­te repede se ata­șea­ză și oameni care abia acolo au descoperit biserica. Foarte mulți dau mărturie că numai în străinătate au început să aibă o viață duhovnicească. Au simțit nevoia de rugă­ciune, de a-și pleca genun­chii și inima în fața unui altar ortodox. Și e firesc, pe undeva. Căci în țară, chiar și pe cei puțin credincioși îi ține rugăciunea neîncetată a atâtor mânăstiri, schituri și pustnici. Or, în străinătate, deodată te trezești într-un deșert, unde ai nevoie să cauți oazele de trăire orto­doxă. Abia în diaspora îți dai seama că-ți lipsește ce­va. Așa se face că ajung la biserică și se convertesc. E minunat că foarte mulți au ales hotărât calea credinței. Biserica noastră a avut înțelepciunea să trimită tot timpul preoți și să caute să creeze parohii în comu­nitățile de români. Și încă nu sunt biserici în toate locurile unde se află români, iar aceia tânjesc după preot și rugăciune.

- Din câte știu, foarte puțini preoți sunt plătiți de parohii în străinătate, ei fiind nevoiți să lucreze și altceva pentru a se întreține...

- Așa este, din păcate. Am cunoscut preoți care erau atât de munciți, încât duminica nu puteau ține Sfântul Potir în mâini, la Sfânta Liturghie. Românii din străinătate ar trebui să înțeleagă că preoții au nevoie de susținere financiară ca să poată fi numai la dispoziția credincioșilor și să facă misiune cu adevărat. Nu ar fi așa de greu, pentru că, din venitu­rile obținute acolo, douăzeci de familii pot plăti un preot, fără vreun efort semnificativ. Bunăvoință să fie.

- Sfinția voastră cum v-ați descurcat, din punct de vedere material?

- Am stat fără salariu, și eu, și soția. Ne-am lăsat în mâna lui Dumnezeu, fără să ne mai facem griji pentru ce va fi, deși aveam și o familie de întreținut. Și n-am dus lipsă de nimic. Dar am avut suportul unor ucenici din țară. Veneau lunar să-i spovedesc și dădeau ajutor. Dumnezeu a lucrat în mod foarte vizibil și ne-a trimis ajutor, ocazional, și de prin alte părți. Totuși, a trebuit să fac apel de vreo două ori la strângere de fonduri, pentru încălzirea mânăstirii.

"Prin ortodoxie, românii pot deveni cuceritorii lumii"

- Cum sunt priviți românii în Spania? Ce imagine avem printre spanioli?

- În Spania, ești în general tratat cu res­pect, indiferent de un­de vii. Eu, unul, n-am simțit ca spaniolii să aibă un aer de superio­ritate față de noi. În plus, românii s-au in­tegrat foarte bine, sunt foarte muncitori și de aceea foarte apreciați. Avem o imagine bună; mulți patroni și-au pus români la conducerea afacerilor. Asta ne des­chidea și nouă, preo­ților, posibilitatea de a face misiune și printre spanioli. Pentru că eu mi-am dorit să conver­tesc la ortodoxie și spa­nioli. Sunt deja trecuți la ortodoxie mulți cata­lani. Am cunoscut vreo doi, care sunt și căsă­toriți cu românce. Ei veneau la mânăstire. Să știți că după cu­vântul evanghelic, acolo e "secerișul mult" și încă își așteaptă secerătorii. E nevoie mare de preoți dăruiți, care să deschidă inimile spaniolilor spre credință. Sigur, există și riscuri. Este ispita ghe­toiză­rii românilor: de a se închide în comunitățile lor, în jurul bisericilor, în care să se slujească numai în limba română. Și, în acest fel, riscă să-și înde­părteze propriii copii de biserică. Deja foarte mulți copii ai românilor din Spania nu vorbesc bine româ­nește, mai ales dintre cei născuți acolo, și nu mai au pe deplin acces la slujbele Bisericii noastre, din această pricină. Mai mult, în acest fel, nu-i lăsăm pe străini să se apropie de ortodoxie, chiar dacă ar vrea. Trebuie să înțelegem că, mai presus de neam și de limbă, este credința. Dacă nu înțele­gem asta, ne vom pierde ca ortodocși și ca români. Insistând pe identitatea națională în dauna identi­tății creștine, rămânem fără amândouă. Ca etnici români, putem fi asimilați, dar ca ortodocși, putem deveni cuceritorii lumii, în sens evanghelic. Cred că Dumnezeu a îngăduit acest exod nemaiîntâlnit în istoria românilor, pentru a răsădi credința acolo unde ea a dispărut, în țări unde nici măcar nu se mai vorbește despre Hristos.

- Cu toată munca dvs. rodnică printre românii din Spania, ați ales, totuși, să reveniți în țară. De ce?

- Să știți că, după numai câteva luni de stat în Spania, aceasta a devenit pentru mine ca a doua patrie. Și mai ales în Catalunia m-am simțit ca aca­să. Dar a trebuit să-mi întrerup misiunea, dacă nu să renunț cu totul la ea, pentru că am constatat că oamenii nu sunt pregătiți. Există încă o convingere puternică între români, că trebuie să facă acolo mai multe "Românii" mai mici, nu să se deschidă, prin credință, către ceilalți. Terenul nu este încă propice pentru tipul de misiune pe care mi l-am propus. Dar va fi. În timp, se vor lămuri că aceasta este calea: românii să devină purtători ai Veștii Bune în limba popoarelor-gazdă. Deci, am constatat că investesc prea mult într-un moment neprielnic. Și aveam sentimentul că încep să-mi îngrop din talanții cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Erau lucruri pe care nu le puteam face acolo, dar le pot face aici. În plus, am primit în inima mea încredințarea că e mai multă nevoie de mine aici, acum. Biserica Or­to­doxă Română se confruntă cu tendințe schis­ma­tice, după Sinodul panortodox din Creta, este tot mai mult atacată de grupările seculariste, iar oamenii au nevoie de fiecare preot care poate să-i călăuzească. Bineînțeles, la fel ca la plecarea din România, pentru întoarcerea în țară, ultimul cuvânt l-a avut duhovnicul meu. Însă, dincolo de toate motivele pentru care am revenit în România, sunt bu­curos că am pus un cap de pod în Spania. Au rămas un început de obște la Vilaller și mai mulți preoți pe care i-am spovedit, cu care am discutat și care vor continua să lărgească această cale. Și-apoi, este foarte posibil să mă întorc, la un moment dat, în Spania, să continui ce-am început, ori să lucrez prin ucenicii mei, mireni, preoți și monahi, care sunt destul de mulți și pot determina un nou curent.