Cu regizorul RADU AFRIM, despre copilărie și teatru - "Când eram mic ne scoteau zilnic la măturat străzile orașului, că vine Ceaușescu. Și Ceaușescu nu venea. 11 ani l-am așteptat!"

Regizorul Radu Afrim a avut cea mai con­­sistentă prezență la ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru din Bucu­rești.

A fost selecționat în programul fes­ti­­valului cu nu mai puțin de trei spectacole. Cel mai discutat dintre ele a fost "Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte", mon­­tat la Teatrul Na­țio­nal din Târgu Mu­reș, com­pania "Tompa Mik­los", spectacol pe un text scris chiar de Radu Afrim.
"Pasărea retro..." este o incursiune în adân­cul copilăriei re­gi­zorului. Acțiunea se pe­trece în anii '70, în pri­mul bloc ridicat în lo­calitatea Bec­lean, de pe Someș, în care au fost mutați sinis­trații în ur­ma unor inundații de­vas­tatoare. Micu­țul Ra­du Afrim era locuitor al acestui prim bloc.

Unire prin teatru

- Am văzut pe Facebook o postare foarte simpatică scrisă de tine, în care, referindu-te la ce­le trei spectacole ale tale, care au putut fi vă­zute în cadrul Festivalului Național de Tea­tru, spuneai că ți-ai făcut planul pentru centenar. Ce voiai să zici cu asta?

- Da, mi-am făcut planul pentru centenarul Uni­rii, în sensul în care am fost prezent în Fes­tivalul Național de Teatru, cu un spectacol din Ar­deal, "Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte", montat la Teatrul Național din Târgu Mureș, secția maghiară, unul din Moldova, "Măcelăria lui Iov", pus în scenă la Teatrul Na­țional din Iași, și unul din Oltenia, "Dacă am gândi cu voce tare", pe care l-am făcut la Teatrul Națio­nal din Craiova. Așa că eu am unit Mol­dova, Ar­dealul și Țara Românească prin teatru. Special mi-am ales acest program anul acesta, pentru a fi corect politic cu toate regiunile țării și pentru a mă schizofreniza și eu cât mai bine. Glu­mesc. Așa s-a nimerit. Sau așa a ales selec­ționerul Festivalului, doamna Marina Constanti­nescu.

- Ca "schizofrenia" să fie completă, vorbim nu doar de moldoveni, olteni și ardeleni, ci și de români și unguri.

- Toate cele trei trupe sunt excelente, dar aș minți dacă nu aș recunoaște că există diferențe între actorii din cele trei regiuni. Di­fe­rențe nu doar de joc, ci și de menta­litate, de seriozitate, de dis­poni­bilitate, dar, una peste alta, vorbim des­pre trei trupe aflate la înalte cote de profesio­na­lism.

- Ai un top personal al trupelor cu care ai lucrat de-a lungul timpului?

- Nu îmi permit să fac un top, dar am ținut neapărat să fac cadou trupei maghiare de la Târgu Mureș, spectacolul "Pa­sărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte", montat pe un text scris de mine, un text în mare parte auto­biografic. Dar voi face ast­fel de cadouri și ce­lorlalte trupe, dacă o să mă mai iubească și o să mă mai cheme să lucrez cu ele.

Un text dictat "de sus"

- În ultimii ani, du­pă cum se vede, ai deve­nit și un dramaturg cât se poate de serios...

- Aoleu! E grav atunci! E adevărat că multă lume mi-a spus că "Pasărea retro..." are un text copleșitor, dar eu m-am temut de asta, pentru că nu vreau să merg pe acest drum. Eu nu vreau să mă apuc serios de scris, dar mi-e teamă că exact acest lucru se va întâmpla, pentru că este o criză teribilă de texte bune în dramaturgia contem­porană. La cât de greu găsesc eu un text care să-mi placă, mi-e teamă că o să mi-l scriu singur. Din fericire, nu prea am timp.

- Ai scris greu "Pasărea retro"?

- Incredibil pen­tru mine a fost că acest text parcă mi se dicta de undeva de sus. Aș putea spune, deși nu prea folosesc eu cuvinte așa de mari, că parcă a fost o inspirație divină. Dar pen­tru a scrie așa ceva, trebuie să fie un subiect al tău, legat de sufletul și viața ta. Nu aș putea scrie la comandă un text le­gat de fenomene exterioare mie. Nu aș putea scrie o piesă despre emigranți, de exemplu, fiindcă nu o să-mi iasă.

- Cum adică ai simțit că parcă îți era dictat de undeva de sus?

- Scriam în fiecare dimineață monoloage pe care, după ce le citeam, mă întrebam: "Oare eu am scris asta?". Găseam acolo cuvinte pe care eu nu le folosesc în mod normal. Și nu am utilizat "substanțe". Eram la cafeaua de dimineață, lângă care mâncam și o prăjitură de mălai, într-o patise­rie din Târgu Mureș. Mă prezentam în fie­care di­mi­neață la șapte cu laptopul la aceeași patiserie, stă­team la aceeași masă, scriam, trimiteam pe e-mail pagină cu pagină la tradus, și rugam tra­du­că­torul să fie gata cât mai repede, ca să poată fi folosite la repetiția din aceeași zi, de la ora 10 jumătate. Era totul pe re­pe­de înainte, și pentru că tex­tul are foarte multă poezie, a fost extrem de greu pentru traducător. Nu poți traduce la co­man­dă poezia și nici umorul. De altfel, ungurii au un alt tip de umor decât noi. În funcție de public, se râde la alte poante. În Bucu­rești, s-a râs la poante la care în Târgu Mureș nu se prea râde, și invers.

Fericire copleșitoare

- Oricum, tu ai un umor specific.

- E adevărat, dar unele poante mai scapă la traducere. Iar altele sunt chiar intraductibile.

- La București, sala a fost în delir. Cum ai simțit reacția publicului?

- A fost extraordinar! Am fost de-a dreptul fericit. Eu nu cred că am mai trăit un sentiment similar, în 20 de ani de când fac teatru. Am fost nu mulțumit, nu împlinit, ci pur și simplu fericit. Copleșit.

- Nici un alt succes din carieră nu te-a făcut atât de fericit?

- Nu. Pentru că, spre deosebire de alte mon­tări, pe textele altora, aici nu doar că era o piesă scrisă de mine, ci era vorba chiar despre viața mea. Era o parte importantă din copilăria mea, jucată de niște oameni la care țin mult. Mă uitam la public și oamenii plângeau în sală sau râdeau în hohote, fără să își cenzureze emoțiile. Erau parte din poveste. Ce poți să îți dorești mai mult atunci când faci teatru?

- Ceea ce am văzut pe scenă este tot ce ai scris?

- Nu, din păcate, a trebuit să tai mult din text. Dacă vreodată îmi voi publica textele, în carte o să dau varianta integrală. Spectacolul ar fi fost mai lung cu o oră și jumătate. Nu se putea nici chiar așa. Am tăiat mult, înainte de premieră. Actorii au plâns că le-am luat din monoloage. Le ziceam: "Fraților, credeți că pe mine nu mă doa­re? Doar eu am scris textul. E copilăria mea. Și pe mine mă doare." Dar m-am gândit și la spec­tatori, săracii, că totuși nici să stea cinci sau șase ore în sala de teatru nu e normal.

Povestea blocului

- Te fascinează anii '70?

- Mă fascinează și mă bântuie și cred că găsim acolo material infinit pentru piese de teatru. Unii confundă anii 70 cu anii 80, tot comunism, tot blocuri, dar în realitate, lucrurile nu au stat deloc așa. Și nu mă refer doar la situația din țară, ci mă refer și la istoria personală. Piesa mea se oprește la finalul anilor 70. În anii 80, eram deja adoles­cent. În anii 80, nu mai stăteam în fața blocului. Anii 70 erau anii copilăriei, când copilul cu cheia de gât nu se îndepărta prea mult din fața blocului. Blocul era universul lui. Mai fugeam câteodată prin pădure sau ne jucam prin fundațiile celorlalte blocuri care se cons­truiau. Ca ado­lescenți, deja fu­geam de bloc, ne as­cundeam, nu mai voiam să ne ur­mă­rească părinții de la fereastră, căci înce­pusem să avem și noi micile noastre secrete și voiam să fim independenți. Dacă ar fi să scriu des­pre anii 80, pro­babil că personajul principal nu ar mai fi blocul.

- Blocul era o entitate în sine?

- Categoric. Ceea ce nu am putut arăta în spectacol era cum la mine în bloc, toate ușile erau în permanență deschise, la fiecare etaj. Eu, copil fiind, intram fără opreliști dintr-o casă în alta. La noi la etaj eram patru familii, noi și trei familii ma­ghiare. Se vorbea foarte mult ungurește în jurul meu. Mai ales când eu nu trebuia să înțeleg ceva. Așa se întâmpla în Ardeal, când copilul nu trebuia să audă niște secrete de familie, se vorbea ungurește. Din păcate, eu nu am învățat prea bine limba maghiară.

- Vecinii erau familia extinsă?

- Evident. Cum spuneam, toate ușile erau deschise, mirosurile de mâncăruri se amestecau. Știai mereu cine ce a gătit, mâncam unii la alții, iar micile drame personale se consumau la co­mun. Nimeni nu avea secrete în bloc. Când ve­cinul își bătea soția, ea se refugia la noi, pentru o săptămână. Aveam trei camere și ea stătea în camera liberă. O păzeam foarte bine. Când era ziua mea, mi-o serbam în fața blocului și îi aveam invitați pe toții copiii vecinilor, după cum arăt și în spectacol.

Copilul și vocația fericirii

- Deși acțiunea se petrece în plin comunism, perioadă foarte gri, dacă nu chiar neagră a istoriei noastre, viziunea ta este una foarte colo­rată.

- Da, dar să nu uităm că povestea este prezentată din perspectiva copilului. Iar copilul are vocația fericirii. Indiferent de circumstanțele istorice, copilăria este o perioadă fericită în viața fiecărui om. Dar în spectacol sunt și doze hard de tristețe și melancolie, mai ales atunci când povestirea este continuată de bărbatul matur, de copilul devenit între timp adult, sau de adulții din bloc. Eu nu am făcut un proces al comunismului cu spectacolul ăsta, ci am povestit despre co­pilăria mea. Iar în timp, amintirea lucrurilor rele se estompează. Știi cum e. Eu, de pildă, când po­vestesc despre perioada în care am făcut armata, care a fost horror la început, acum nu îmi mai amintesc decât despre lucrurile haioase. Și chiar vreau să scriu o comedie despre stagiul meu mili­tar. Plus că am vrut să răstorn și niște clișee, cele despre griul ab­solut, despre uni­formizarea abso­lută. Pentru că, to­tuși, fiecare per­sonalitate era di­ferită, fiecare a­vea o viață a lui. Am băgat, desi­gur, și niște sem­ne ale robotizării comuniste prin sce­nele cu înviorarea de dimineață în fața blocu­lui sau cu munca așa-zis voluntară, vizita lui Ceaușescu la Beclean pe Someș, tratate, firește, cu umor.

- A venit Cea­ușescu în vizită de lucru în Beclean pe Someș?

- L-am așteptat 11 ani, mereu ni se spunea că vine, și, în cele din urmă, a apărut cu un an înainte de a fi împușcat. Eu am fost efectiv fascinat când a aterizat elicopterul și l-am văzut pe șeful sta­tului în Beclean. Eram deja licean atunci. Nu credeam să se mai întâmple. Ne scoteau zilnic la măturat străzile orașului, că vine Ceaușescu. Și Ceaușescu nu venea. Era ca în "Aș­teptându-l pe Godot". Ei, și până la urmă, a apă­rut în 1988. Iată că Godot n-a venit, dar Ceau­șescu da.

- Ce vizita Ceaușescu la Beclean?

- Era laminorul de sârmă și mai aveam încă două fabrici, care atunci când au apărut, au schim­­bat complet fața orașului. Până atunci, fu­sese un orășel care păstra intacte castelele gro­filor, aveam parcuri cu ginkgobiloba. Eu nu am mai prins lebe­de­le negre, dar, cică, înainte să mă nasc eu, exis­taseră și ele. În anii 80, s-a trans­format într-un oraș industrial și tot farmecul dinainte a dispărut.

Sfântul casetofon

- Anii 70 sunt redați excepțional în spec­tacolul tău și din punct de vedere scenografic. Ai adus pe scenă un bloc întreg, ai reconstituit un bloc adevărat. Cum ai reușit?

- Scenografa Irina Moscu s-a documentat până în cel mai mic detaliu și a reconstituit mili­metric anii 70. Mi-a făcut, la un moment dat, o surpriză fabuloasă. Copiii care se jucau în fața blocului erau îmbrăcați în uniformă. Ei bine, Irina le-a cusut la uniforme până și matricole pe care scria "Școala generală Beclean" și "Liceul Indus­trial Beclean," deși amănunte de genul ăsta nu se prea observă din sală. Sigur că pe lângă sticlele de lapte, peștele de pe televizor, buteliile, ar fi încăput multe alte obiecte-simbol ale epocii. Era o panoplie largă de obiecte în anii 70. Multe din­tre ele de bun gust. Eu îmi amintesc că aveam ju­cării foarte frumoase. Cărțile pentru copii erau su­perbe. Cărțile cu povești aveau desene în relief. Dacă trăgeai de o bandă, personajele săreau din pagină. Nu am mai văzut apoi așa ceva. Să nu crea­­dă cineva acum că jelesc comunismul, nici vorbă, dar anii copilăriei sunt unici. Nu poți să îți bla­mezi copilăria decât atunci când ea a fost cu ade­vărat nefericită. Nu a fost cazul meu, slavă Domnului!

- Apare ca obiect fetiș în spectacolul tău ca­setofonul.

- Daaa! A­veam casete BASF, TDK, AGFA, de care aveam grijă ca de ochii din cap. Când banda se încurca, era un moment plin de emoție, în care, cu un creion, în­cercai să o des­câlcești fără să se rupă. Dacă se rupea, totuși, o lipeai cu scotch și nu mai mergea banda decât pe jumătate. Era o tragedie. Eu țineam foarte mult la ca­se­tele mele. Le înregistram și de câte zece ori. Țin minte și acum. Costa cam 25 de lei o casetă și înre­gis­trai patru melodii pe o parte, patru pe cealaltă. Erau de 60 și de 90 de minute.

- Îți amintești de primul tău casetofon?

- Nu am să uit niciodată primul meu ca­se­tofon. Era mono, adică avea o singură boxă. A fost cumpărat de la niște polonezi. Noi eram de­par­te de graniță și nu aveam acces decât la pro­dusele pe care le vindeau polonezii care tranzitau orașul. Fie le vindeau, fie fă­ceau schimburi de mărfuri. Femeile din Beclean dădeau mileuri croșetate la schimb cu elec­tronice. Și casetofonul meu era sfânt. Până când, într-o vară, la bunici, la țară, am vărsat peste el un pahar cu apă și nu a mai funcționat. Am avut o durere în inimă care m-a ținut o vară întreagă pentru că nu aveam de unde să îmi cumpăr altul.

- Ce muzică ascultai?

- Abba, Boney M, muzici ce nu mă vor părăsi niciodată. Sigur că nu erau Pink Floyd sau Paul Simon, dar sunau bine și erau figurile copilăriei mele pe care le vedeam la televizor, la Albumul duminical. Și când am avut, în sfârșit, o poză cu Abba, aia a devenit pentru mine iconică. Eu am trăit toate aceste lucruri cu o plăcere greu de descris. Mă uitam la poza aia minute întregi și mă cu­prindea o bucurie incredibilă. Eram dotat pen­tru astfel de bucurii. E greu să îi explici unui tânăr de azi ce însemna pentru un copil din anii 70 să aibă o vedere cu Abba. O vedere care costa doi lei. Aveam albume de vederi cu artiști, ierbar, colecție de timbre, de șervețele, de pachete de țigări. Pe toate le-am avut. Și le colecționam cu pa­timă. Cum poți să faci un tânăr de azi să înțe­leagă așa ceva? Eu am încercat să readuc acea lume la viață prin teatru.

- Doamne! Și ce bine ai reușit!

Foto: FLORIN BIOLAN