În diminețile de noiembrie, viile Ocniței miros a frunze ruginii și umede, iar după ce negurile se risipesc, lumina soarelui poleiește blând creștetele dealurilor dimprejur. În pivnițele gospodarilor, vinul a stat din fiert, pe ulițe se-aud ceterași chemând la nunți și la petrecerile dinainte de postul Crăciunului și parcă îți vine să spui: "Doamne, mândră-i viața!". De pe cerdacul casei părintești, Cornelia Ardelean-Archiudean se bucură de zvonurile de bucurie care ajung la ea și o rugăciune de mulțumire îi urcă în inimă: în satul său natal, Ocnița Bistriței, cântecul și jocul bătrânesc n-au fost uitate, ba chiar au reînviat cu o vitalitate uimitoare. La o ulcică de vin pelin, pregătit anume de bărbatul ei, cu nume atât de falnic - Florentin Archiudean, și dres cu felurite ierburi aromitoare spre a spori puterea poveștii, Cornelia istorisește calendarul zilelor și muncilor sale, spre reînvierea rosturilor de odinioară ale satului românesc.
Păunașii codrului
- Dincolo de aplauzele cu care publicul m-a răsplătit totdeauna regește, atunci când am urcat cu cântecul pe scenă în fața lui, eu am avut întotdeauna sădită în suflet dorința de a-i apropia și pe copii de cântecul și jocul românesc, de poveștile de viață ale satului de odinioară. Mă doare să mă gândesc că felul vieții noastre, rostul nostru de-a fi români, nu doar în vorbe, ci și în fapte ar putea să se piardă. Cu acest gând, în urmă cu șase ani am înființat ansamblul "Cununa grâului" din Ocnița, împreună cu soțul meu, Florentin (Dinu) Archiudean. Ne-am bucurat de ajutor, orideunde a venit. Și soarta a vrut ca suportul financiar să ne vină tocmai din partea satului elvețian cu care suntem înfrățiți, niște oameni la fel de iubitori de tradiție, mai ales că a lor s-a pierdut: Les Bois Vaudois. Ne-au susținut și părinții copiilor, cu câte 15 lei pe lună, pentru mici cheltuieli de organizare. Noi, Archiudenii, soțul meu și cu mine, facem voluntariat: eu îi învăț pe copii să cânte, Dinu organizează repetițiile, face promovare pentru spectacole, aduce coregrafi și ceterași pentru a-i învăța pe copii să joace. Jocul nostru din Ocnița, din zona de câmpie a Bistriței, e diferit de cel de pe Someș, mai complicat, așa că întotdeauna cerem îndrumarea bătrânilor, celor care mai știu jocurile de demult.
- Am fi bucuroși să ne spuneți cum arată locul activităților dvs., astfel ca povestea să aibă și-un peisaj.
- Ocnița e un sat vechi și curat românesc, așezat între dealuri, odinioară toate pline cu vii. Avem 87 de copii la școala din sat și, dintre ei, mai mult de jumătate sunt înscriși în ansamblul nostru. Vin și din Teaca vreo 20, un sat alăturat, vin vreo 10 și din Archiud, mai vine o fetiță din Galații-Bistriței, ceva mai depărtișor, și din Herina (satul cu faimoasa biserică restaurată cu ajutorul pictorului Ștefan Câlția), vin de pe toată valea asta: vorbesc între ei și se aduc unii pe ceilalți, așa că sunt vreo 90 de copii în total. Măcar jumătate din ei să rămână cu tradiția în suflet și tot e ceva! Noi facem totul din pasiune, așa cum spuneam, și atunci asta se vede: atmosfera e foarte veselă și destinsă, iar copiii își dau toată silința. Unii dintre ei sunt din familii de jucăuși pătimași ai dansului popular, știute de tot satul, din bătrâni, iar nepoții au, la rândul lor, jocul în sânge. A venit de curând la noi un băiețel din Teaca (mama româncă, iar tatăl maghiar), are șase ani și nici nu știe care-i stângul și care-i dreptul! Dar îi merg picioarele singure, nu trebuie să îi explici cum, el doar se uită, "fură" și apoi reproduce întocmai. Are un talent incredibil la joc, așa cum găsim și copii cu niște voci uimitoare. Dar bucuria cea mare e că le place ce fac, toți sunt mândri nevoie mare când învață jocul și cântecul, i-am dus în spectacole și prin alte locuri, au fost filmați și dați pe posturile de televiziune, de i-a văzut tot satul, au plâns bătrânii în mânecile cămeșii, de dragul lor. Nu-i puțin să vezi cum niște prunci duc mai departe obiceiurile în care ai trăit. Jocul copiilor a devenit un eveniment. Ține viu satul nostru. Să-i vezi cât de mândri îs când se îmbracă în port, așa-s de ocoși, de parcă nime nu îi ca ei. S-a creat așa o vâlvă în sat, că părinții scot costumele vechi din lăzi, care mai au, iar care nu, caută meșteri să le facă. Avem chiar o femeie în sat care a reînceput să coasă cămeși în stilul specific satului nostru, am urmărit anume asta, să nu fie modelele ca la Salva, ori ca în alte locuri din județ, că oamenii le mai încurcă. Cei mici sunt atât de nerăbdători, că își întreabă mereu părinții: "Când îi vineri, ca să mă duc la repetiție?". Avem patru grupe de vârstă: două mici, o grupă mijlocie, iar cei din grupa mare, 14-16 ani, sunt atât de buni, că pot concura cu cel mai bun ansamblu de profesioniști din județ, "Cununa de pe Someș".
La joc cu prunul
- Dvs. ați învățat să jucați tot în anii copilăriei?
- Pe mine m-a băgat în joc vecinul meu, care era cu patru ani mai mare, dar era deja un foarte bun jucăuș. Că așa trebuia să fie, ori o rudă apropiată, ori un vecin de încredere, care să aibă grijă de tânăra copilă care intra prima dată la horă. Aveam aproape 14 ani, era după Paști și, eu îmi cususem cămeșă nouă în iarna dinainte, anume pentru a intra în joc. Fetele, pe vremea aceea, trebuiau să învețe toate lucrurile de trebuință a se face într-o casă: să coasă, să țeasă, să împletească, să brodeze, să facă dantelă (colțișori) pentru poale, iar eu le-am învățat pe toate. Eram deja înăltuță, și mama m-a învățat când am plecat de-acasă prima dată la joc, că dacă vreun fecior zice "Hai o țâră-ncoace, să-ți spun ceva", adică mă cheamă mai încolo ca să vorbesc cu el, să nu mă duc! "Faină-i Nela a lu Șpori și bine joacă!", mi-a zis mama că au spus despre mine femeile satului care m-au privit jucând! (Așa mi se zice mie în sat, Nela, iar porecla familiei mele este "de-a lui Șpori", adică un neam de oameni foarte harnici, cu spor în tot ce fac.) De mititică mergeam și priveam jocul de duminică, cum făceam toți copiii pe vremea aceea. Era așteptat de tot satul. Iar când ajungeam acasă, prindeam cu brațul trunchiul câte unui prun și mă-n-vârteam în jurul lui, ca și cum ar fi un fecior. De multe ori, mama mă urmărea și dacă nu făceam bine, mă lua dumneaei și mă învârtea. Jocul de duminică era o parte importantă a vieții. Se întâlnea la el tot satul. Acolo îți arătai frumusețea, costumul, știința jocului, acolo îți găseai adeseori și perechea, te lăsai prețăluită de sat. La zile de sărbătoare, după ce lumea ieșea din biserică, bătrânii se uitau cu atenție la cei tineri: dacă dădeau binețe cum se cuvine, dacă portul stătea bine pe ei, dacă era "în stil" - orice tentativă de modernizare fiind aspru amendată. Nu mai sunt multe din cele de odinioară! Ceterașul nostru cel vestit, Teodor Bugnar (Tica Vârtosului îi zicea), a murit în primăvara asta. Cu cetera lui cu goarnă la multe jocuri din sat a zis! Atâta i-a fost de dragă, că atunci când a plecat pe ceea lume, i-au pus vioara cu el în copârșeu. Fântânar de meserie, a învățat să cânte pe o vioară pe care și-o construise singur, și avea așa o dulceață în cântec, atingea strunele cu arcușul de parcă le mângâia.
Cântecul și dragostea
- În Ardeal, jocul nu se desparte de cântec, iar dvs. sunteți una dintre marile interprete ale muzicii tradiționale. Cum v-ați descoperit glasul?
- La noi, la Ocnița, se spune că "toată lumea știi cânta / numa' nu știi trăgăna!" Îmi plăcea să cânt, să doinesc, dar niciodată nu m-am gândit, în copilărie, că voi ajunge cântăreață, că voi putea pleca cu cântecul din satul meu spre a-l duce mai departe, în lume. Dar Dumnezeu a hotărât așa, pesemne că a văzut dragul meu de a cânta, și-a zis că-i păcat a se risipi. Cântecul nostru frumos de pe valea Ocniței eu l-am deprins de la ceterașii de pe sate, dar mai ales de la mama mea, Violina Ardelean. Avea o voce dumnezeiască, așa cum îi era și numele, fusese chiar îndemnată să devină cântăreață profesionistă, însă părinții n-au lăsat-o, fiind singura fată între cinci băieți. Și atunci, mama mi-a dat mie această dulce povară. Am cântat la toate serbările școlare și în cor, știam cânta pe toate cele patru voci. Când am crescut, am înțeles că doar plecând din sat voi împlini această dorință și, în plus, voiam să cunosc mai bine lumea și, mai ales, să fac școală! Îmi plăcea să citesc, noaptea trăgeam "loampa" mică și citeam cărți luate de la biblioteca din sat. În satul nostru, electricitatea a ajuns abia în 1968, și singurul radio, de fapt, difuzor, era la badea Bugnar Aurel, și în casă la el ascultam emisiunile de muzică populară. Îi iubeam foarte mult pe Lucreția Ciobanu, Maria Peter, Achim Nica. Poate că aș fi rămas acasă, în sat, dacă în 1963 pământurile n-ar fi fost colectivizate și la noi. Am înțeles atunci că pot face mai multe plecând, decât rămânând acolo și căpălind la vie și cucuruz ori grijind de vitele ceapeului. Așa am ajuns mai întâi la Cluj, unde am cântat într-un ansamblu de amatori, apoi la București, unde mi-a fost greu să mă adaptez. Țin minte că nu aveam haine de oraș, numai haine țărănești, cămeși, cătrânțe (șoarțele care se poartă în față și în spate) și poale, iar o mătușă de-a mea de pe mamă, care mă luase la ea, m-a dus la o croitoreasă și mi-a făcut haine de domnișoară. La București am început să colaborez cu marele ansamblu "Ciocârlia", cu care am mers în multe turnee importante (în 1978 am fost invitați pe scena Teatrului "Balșoi" din Moscova). Primul cântec pe care l-am înregistrat la Radio București, în 1971, era "Zi-mi, ceteraș, zi-mi cu foc!", cu orchestra condusă de maestrul George Vancu: "Când aud ceteruica/ Mi se-aprinde inima!". Dar mie mi se rupea inima de dorul satului meu și, până la urmă, tot dragostea m-a înturnat acasă. Într-o zi, am văzut la televizor un cor format din studenții de la Institutul Militar de la Sibiu și am zis: "Ia uite-l pe fostul meu coleg de clasă, Dinu Archiudean, cu care împărțeam premiul întâi!". Și s-a nimerit ca odată să vină și el acasă și astfel să ne revedem. Ne-am prins dragi și ne-am așteptat să terminăm școlile, apoi ne-am luat. Mi-a fost sprijin în toți anii aceștia, și la bine, și la greu! După ce s-a pensionat din activitatea militară, mi s-a alăturat în activitatea aceasta culturală, el fiind talentat de mic, și la cântat, și la jucat, și plăcându-i să lucreze cu copiii. Chiar dacă pe noi nu ne-a învrednicit Dumnezeu să-i avem, bucuria de a fi în preajma copiilor, de a-i învăța ceva din cele ce știm noi legat de lumea satului, ne face peste măsură de fericiți.
"Satul meu cu multe flori"
- Ați lăsat Bucureștiul pentru Ocnița. Ce v-a îndemnat să vă întoarceți acasă? Credeți că locul de unde te tragi îți definește personalitatea?
- Când am venit eu pe lume, și încă mai apoi, când am crescut, cântecul era la el acasă în vatra satului meu, Ocnița, sat vechi, atestat încă de la 1315. De atunci și până acum 50 de ani, toate rânduielile au fost la locul lor, pe toată valea, satele erau pline de jocuri și de cântec, la fiecare sărbătoare. Multe dintre acestea s-au uitat și s-au șters, ca dintr-o fotografie veche, iar în ultimii 25 de ani, au pierit într-un ritm năucitor. Cum să nu-mi pese de asta, cum să stau liniștită în apartamentul meu din oraș, când crezul meu de-o viață se stinge? Inima mea e aici! Cred, fără nicio îndoială, că locul de unde te tragi îți dă puteri și te îmbogățește sufletește. Dacă nu aș fi purtat cu mine în inimă acea imagine minunată a satului meu, a dealurilor pline de vii, a bătrânilor sfătoși, a jocurilor, nunților, clăcilor - obiceiurile noastre minunate care ne țineau împreună, celebrând aceleași valori și același rost, și dacă nu le-aș fi trăit toate acestea în plenitudinea lor, nu aș fi putut să lupt pentru ele, să le transmit mai departe, întregi și în înțelesul lor profund. "Ți-am cântat, lume, o viață!" se intitulează ultimul album pe care l-am realizat în urmă cu doi ani de zile, și prin cântecele mele povestesc, de fapt, cum erau oamenii și cum era rânduiala vieții de odinioară. Uneori e dureros să constat că imaginea aceea idilică din sufletul și amintirile mele nu mai există aievea, că modernizarea a venit galopant și peste satul meu și a făcut ca multe să se schimbe în rău, nu în bine. Dar îmi spun că așa este viața și că tot ce pot să fac - și iau asta ca pe o datorie de onoare! -, e să mărturisesc despre frumusețea unei civilizații țărănești pe cale de dispariție. Zice cântecul: "Satul meu cu multe flori/ Cu fete și cu feciori/ Am pân' tine o cărare și-o măicuță iubitoare!/ Din tine dac-aș pleca/ Mi s-ar șterge cărarea/ Și m-ar durea inima/ După tin' și măicuța!".
- N-ați plecat, și Dumnezeu v-a răsplătit pentru asta, împlinindu-vă rostul. Descrieți-ne una dintre clipele dvs. de bucurie...
- Când stau, ca acum, în față cu un ceai din plantele culese de pe dealurile noastre, aroma lui, de mentă sălbatică, de cimbrișor și de roiniță îmi amintește de parfumul grădinuței de flori pe care, ca fată la mama acasă, o îngrijeam cu mare dragoste. În grădinile din satul meu sunt flori modeste, dar pline de vitalitate și de parfum, flori vii, care te însoțesc până la moarte. Sunt mălinul, rujile roșii, roscuțele, e bănatul, pe care-l puneau femeile între haine, ca să miroasă frumos. Oamenii se schimbă, dar dealurile cu vii sunt la locul lor, și biserica din sat, și mirosul de sărbători, când se coc în cuptor pâine și colaci. Eram cu toții mai săraci pe vremea aceea, ne mulțumeam cu puțin și eram mult mai îngăduitori unii cu alții. Cât am avut pământ, deși cotele date la stat erau foarte mari, aveam ce mânca: diminețile, mama ne făcea mămăligă cu papă (păpară, ratotă, ouă învârtite) ori cu brânză, la cină, scotea carne ori cârnaț puse în untură de la Crăciun. Peste vară, nu ne lipseau supele din tot felul de legume, iar un pahar de vin ori de țuică, spre a cinsti cu neamurile ori cu prietenii la sărbători, se găsea în orice casă. De multe ori mergea mama în târg, la Teaca, iar noi, copiii, o așteptam cu mare nerăbdare să ne aducă "bobonț de-un leu"! Ce bucurie era să scoți din cornetul de hârtie groasă, maronie, bomboanele lipicioase, cu gust dulce, de lapte!
"Nu mă da la-mbătrânit/ Că mai am mult de horit!"
- De acolo, de sus, din pridvorul casei vechi, bătrânești, cu toate amintirile vieții în față, vă mai e frică de apropierea bătrâneții?
- E un cântec, pe care l-am cules demult din satul meu și pe care-l cânt și acum cu mare drag, pentru că-mi aduce înțelepciunea de a privi cu mai puțină tristețe trecerea timpului și a anilor tinereții și pentru că mă învață să mă îngădui cu bătrânețea. Zice așa: "Codrule, când te-am trecut/ Eram tinerel și crud/ Dară când m-am înturnat/ Eu, bătrân, și tu, uscat!". Nimeni nu vrea să fie bătrân, dar fiecare așteaptă să apuce bătrânețea, cu demnitate și înțelepciune, ca pe o încununare a vieții. Să îmbătrânească în valorile în care a trăit. Să știe că lumea lui nu se pierde. Doamne ferește de moartea satului românesc!