Elisabeta, prinţesa pădurii

De numele Reginei Elisabeta a României dai vrând-nevrând, ieşind, pur şi simplu, într-o vacanţă prin lumea largă.

Uriaşă personalitate a timpului ei, talentata şi extravaganta regină a României umplea pagini întregi în ziarele de limbă franceză, italiană, germană sau engleză, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Încă din tinereţe, fusese o obişnuită a marilor curţi europene şi petrecuse timp îndelungat prin Koblenz, Heidelberg, Berlin, Paris, Milano sau Sankt Petersburg. Urmele ei le găseşti şi azi prin aceste metropole. Chiar şi la Opatija (fosta staţiune mondenă Abbazia), pe ţărmul croat al Mediteranei, unde Regi­na României obişnuia să îşi petreacă vacan­ţele, un circuit de promenadă, numit chiar "Carmen Sylva", îţi îndrumă paşii prin fru­moasele locuri pe unde Elisabeta îşi plimba dorurile. Dar nicăieri în lume, amintirea sa nu e mai emoţionantă, iar prezenţa ei mai luminoasă, decât la Neuwied, oraşul ger­man în care s-a născut, a crescut, în care a scris, în mare secret, primele sale poeme, locul în care a cu­nos­cut primele suferinţe, unde a evadat în păduri săl­batice, pentru a-şi trăi neastâmpărul, unde a visat prima oară la România şi unde s-a căsătorit cu Ca­rol, căruia avea să îi fie alături, la bine şi la greu, în lungii ani de domnie peste Regatul de la gurile Dunării.
O întâmplare a făcut ca Neuwied-ul să fie, anul acesta, la doi paşi de călătoriile autumnale ale revis­tei noastre, prin Germania, Normandia şi Breta­nia. Pe lângă subiectele pe care le căutam, am dat peste o altă "urmă" a istoriei noastre: Neuwied, oraşul în care s-a născut prima noastră regină - Elisabeta, soţia regelui Carol I. Aflată în apropiere de Ko­blenz, la confluenţa dintre Mo­sela şi Rin, mica localitate ascun­de povestea de tinereţe a princi­pesei de Wied, pe care ne-am do­rit s-o aflăm "în direct", vizi­tând - atât somptuosul palat de pe malul Rinului, dar mai ales reşedinţa de vară din Monrepos, locul de su­flet al micuţei Elisabeta. Se ştiu atât de puţine despre tinereţea Elisabetei şi despre miraculoasa ei apariţie în viaţa lui Carol I, în­cât vizita la Neuwied, în Germa­nia, unde regina-poetă a Româ­niei este venerată şi azi, ca în ur­mă cu secole, a fost o descindere în... mister.

Cântecul de adio

În salonul cel mare al cas­te­lului de la Neuwied, glasurile şco­lăriţelor din oraş au limpe­zimea unui cor de îngeri. "Eşti ca o floa­re!", sună refrenul cântecului, iar notele urcă, parcă în joacă, până în înaltul stucaturilor de aur de pe tavan, în timp ce doamnele din înalta societate, privind-o pe Elisabeta, îşi vântură batis­tele, ca să nu se sufoce de emoţie. Ves­titul cvartet din Köln a venit special la Neuwied, pentru a da, solemn, tuşa finală unei nunţi împărăteşti. Căci la Neuwied, chiar e o nuntă împă­rătească! Tinerii miri, Elisabeta de Wied şi Carol de România, urmează să ia, în mâinile pe care de-abia ce şi le-au îm­preunat la altar, soarta unui mic principat de pe Dunăre, pe care au jurat în faţa lui Dumnezeu să îl ridice la rang de mare regat. Wilhelm, fratele miresei, s-a ocupat per­sonal de organizarea con­certului: e momen­tul de apogeu, care punc­tează plecarea prin­­cipesei de la Neuwied, într-o lungă călătorie prin centrul Europei, spre tronul României! "Eşti ca o floareeeee!", cântă domnişoarele din Neuwied, iar noua principesă de România, încă şi mai roşie în obraji decât o ştie toată lumea, le ascultă şi, pentru prima oară, într-o tinereţe plină de suferinţă, simte că nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. "Am plecat apoi în lume, în lumea largă, şi nu am mai fost aproape niciodată aca­să...", scrie, după ani şi ani, Elisabeta de România. Principesa are în faţă o viaţă cu multe încercări, o glorioasă domnie alături de Carol I şi, peste toate, o carieră artistică unică şi o faimă la care puţine femei puteau măcar visa pe vremea aceea. Pe drumul lung şi neted, cu piatra cu­bică aranjată cu rigla, ce însoţeşte Rinul până la ieşirea din Neuwied înspre Viena, legănată de caleaşca în care se află alături de Carol, Elisabeta se gândeşte, însă, mai puţin la viitor şi mai mult la trecut, la oraşul ei natal, la pala­tul de pe malul fluviului, la profesorii care i-au şlefuit mintea, la fraţii şi prietenii cu care a cucerit lumi, ca nişte veritabili Robinsoni, la toate momentele de evadare din mediul acela nobiliar, cazon, în care familia o pregătise să ştie şi să facă mai mult decât să simtă, cum era tradiţia pe atunci. Şi, mai ales, se gândeşte la Monrepos, reşedinţa de vară a familiei, încon­jurată de o pădure sălbatică şi bătrână, în care a învăţat ce înseamnă natura şi libertatea. Neu­wied, oraşul adolescenţei, rămâne în urmă, de îndată ce caii pornesc în galop, spre prima destinaţie a noii sale vieţi, Viena...

Fotografii de familie

E zi de toamnă apăsătoare la Neuwied, la fel cum va fi fost şi ziua în care Regina Elisa­beta a părăsit oraşul pentru a lua drumul Ro­mâniei. Mânaţi de un vânt rece, prusac, norii mărşăluiesc cu repeziciune, atât de aproape de pământ, că simţi că i-ai putea atinge cu vârful degetelor. La mijloc de septembrie, primele frunze au prins deja culorile nebune ale lim­bilor de foc, iar coşurile fumegânde ale ca­selor dau şi mai mult parfum de melancolie zilei, în vreme ce castanele căzute din arbori ţi se rostogolesc, copilăreşte, la picioare, par­că, anume, ca să te scoată din reverii.
Ca să ajungi la Monrepos, reşedinţa de vacanţă a familiei Wied, iei pieptiş un deal înalt, pe meandrele unui drum pe care caleştile de la 1800 se vor fi opintit amarnic. Cartierele rezi­denţiale de la periferia oraşului au ştaiful nemţesc de odinioară. Ordinea şi disciplina sunt şi azi la mare rang în zona bună a Neuwied-ului, la fel ca în copi­lăria Reginei Elisabeta. Milităria nobiliară de odinioară va fi fost urcată înapoi, în pod, dar seco­lele de educaţie cazonă a tine­relor generaţii îşi lasă şi azi am­prenta asupra locului. Ascuns într-o pădure deasă, castelul şi fostele sale dependinţe sunt cufundate într-o linişte absolută. Deşi construit în vârful dealului, Monre­pos de-abia dacă are o zare deasupra oraşului de jos, atât de strânsă e pădurea în jurul său! Azi, muzeu de ştiinţe ale naturii, renovat în deceniile din urmă, palatul mai are puţine legături cu atmosfera din copi­lăria Reginei Elisabeta. O doamnă cochetă şi blân­dă, cu aer de guvernantă, ne întâmpină în micul salon de ceai de la intrare şi ne vorbeşte ceremonios despre cea mai iubită fiică a Neuwied-ului, Regina Elisabeta.O mică bibliotecă, cu albume şi biografii ale reginei, tronează lângă biroul ei, laolaltă cu un afiş care te invită să te aventurezi pe circuitul "Carmen Sylva", din jurul palatului. Albumele cu fotografii - multe dintre ele complet necunoscute la noi - spun singure povestea copilăriei de prinţesă a Elisabetei de Wied. Palatele din pozele vechi sunt încărcate de amintiri, încremenite în nemişcarea aris­tocratică a străbunilor din tabourile de fundal. No­bili mustăcioşi şi aspri, contese reci, cu tenul şle­fuit parcă în gheaţă, tinere fete privind în gol, dedi­cate, din naştere, unei vieţi de salon, apoi iarăşi ofi­ţeri posaci, apoi tablouri ţepene de familie, cu tatăl sprijinit de spătarul jilţului mamei şi cu puzderie de copii, care mai mari, care mai mici, toţi speriaţi de rigiditatea mizanscenei. Şi, printre toate aceste ima­gini cu morgă clasică, pe care le derulez dintr-un album, pe repede înainte, într-un colţişor al ceaină­riei de la Monrepos, apare, din când în când, câte o scăpărare: acelaşi surâs imposibil de reţinut, aceeaşi frunte înaltă, aceiaşi ochi vii şi inteligenţi ai copilu­lui care a fost Elisabeta. Mă uit la portretele micii principese şi palatul înţepenit în atmosfera apăsă­toa­re a toamnei de afară se luminează numaidecât!

"Eram un copil al pădurii"

Pădurea din jur se deschide şi ea, sub câteva raze, în toată splendoarea ei. Privesc pe geam şi zâm­besc, la gândul că micuţa Elisabeta va fi tremu­rat de atâtea ori în faţa acestei ferestre, nerăbdătoare să găsească un prilej de a fugi afară. O şi văd, cu obraji roşii şi sănătoşi, cu ochii jucăuşi, pozându-i, fără pic de răbdare, într-o rochie albă cu fundiţe al­bastre, pictorului Karl Sohn, bunul prieten al fa­mi­liei de Wied.
"Îmi amintesc şi acum disperarea care mă cu­prindea pentru că nu aveam voie să mă mişc. Cum îmi mai tremurau degeţelele şi cum voiau să fugă de acolo! Afară se împrimăvărase, păsărelele cân­tau, iarba era verde şi ghioceii dădeau să înflo­rească, dar eu trebuia să stau înăuntru, unde miro­sea a vopsea! Pictorul Sohn şi-a ieşit din fire când, într-un rând, am căzut leşinată de pe scaun, deşi el încercase să mă ţină cât mai puţin nemişcată, fără să ştie că o asemenea încercare era totuna cu aceea de a potoli un uragan sau a sili un pârâu de munte să nu mai curgă ori să nu murmure! Mama a şi între­bat odată cine o să izbutească să ţină în frâu «pârâul ei de munte». Mi se citeau cele mai fru­moase basme şi se căuta pe toate căile, cu binele şi cu răul, să mă facă să stau liniştită. Dar eu şi li­niştea! În trupul meu duduiau parcă o sută de pulsuri şi, scurt, o luam la fugă!".
Într-adevăr, dincolo de zidurile groase ale pa­latului de la Monrepos, uriaşa pădure pare o eva­dare. Printre plantele tinere, sălbatice, care "strică" ordinea nemţească, copaci scorţoşi, bătrâni şi uriaşi te cheamă să-i îmbrăţişezi, aşa cum făcea Elisabeta. Fagii cei vechi au coaja aspră, ridată, dar soarele, din puţinul razelor ce scapă printre nori, le-o încăl­zeşte, mângâindu-le bătrâneţea. Cum stau aşa, cu crengile aplecate peste tine, pare că vor să îţi zică o poveste, pe care şi micuţa Elisabeta o ascultase, la rându-i, de o mie de ori, căci pădurea sălbatică de la Monrepos te seduce la tot pasul, ba cu adâncul ei nepătruns, ba cu mireasma frunzelor care mor, ba cu fantasma unui luminiş, prin care întrezăreşti o fetiţă alergând. Aici, în inima pădurii, pierdută prin­tre copaci, departe de rigiditatea educaţiei stricte, departe de tristeţea cimitirului familiei aşezat sus, în deal, aici, în sălbăticie, îi plăcea să fugă Elisa­be­tei. Nicăieri, până să descopere minunăţia Peleşului, nu s-a simţit mai bine viitoarea regină, decât în pă­durea de la Monrepos. Aici era regatul micii prin­ţese de Wied, sursa viitoarelor ei poezii!
"Când am mai crescut, Sohn m-ar fi pictat bucuros undeva în pădure, la umbra unui pom, cu pălăria mea de paie, încălzită toată de o plim­bare cu paşi iuţi şi priviri lucitoare. Din păcate, însă, i s-a cerut să mă picteze decoltată, ca pen­tru salon, cum nu era felul meu. Căci eu uram orice toalete şi cu atât mai mult rochiile decol­tate, şi eram fericită doar în pădure, sub fagul meu, pe covorul de frunze moarte pe care îl răs­coleam cu picioarele. Ar fi fost un tablou fru­mos, respirând căldura vieţii! Căci eu eram un copil al pădurii şi nu voiam să fiu altminteri!".

Lecţii împotriva visării

Dar orele de nemişcare în faţa şevaletului pictorului Karl Sohn erau nimic faţă de caznele la care era supusă, la Neuwied, o fetiţă crescută ca să fie regină. Iar Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (numele complet al viitoarei re­gine), fiica principesei Maria (soră a marelui duce de Luxemburg şi a reginei Scoţiei) şi a lui Hermann de Wied (membru ereditar al Dietei Reunite a Prusiei) a fost crescută ca să devină re­gină. Cu ambii părinţi grav bolnavi şi cu un frate, Otto, infirm din naştere, Elisabeta a înţeles de foarte tânără greutăţile vieţii. Cu atâta boală şi suferinţă, lumea basmului şi a poveştilor nu-şi avea locul la Neuwied, după cum nici mani­festările de afecţiune nu erau îngăduite, iar un hotot de râs era mai rar ca zilele de mare praz­nic. La Neuwied, eticheta cerea ca nicio clipită să nu se piardă fără folos, ca nicio zi să treacă fără a învăţa ceva util. Sfaturi, lecţii şi lecturi şi, peste toate, o educaţie religioasă, cu treziri la 6 dimineaţa, pentru citit şi comentat obligatoriu versete biblice! Cu adevărat o educaţie de prin­ci­pesă germană, care, până la căsătoria cu un mare prinţ, trebuia să aibă temeinice cunoştinţe de istorie, filosofie, ştiinţe, belle-arte şi politică! Limbile străi­ne şi virtuozitatea muzicală nici nu se mai discutau, erau doar pauze de relaxare, între ecuaţii mate­ma­tice şi concepte filosofice...
"Noi, copiii, aveam la lecţii nişte scaune înalte, de lemn, şi picioarele ne atârnau în gol, până amor­ţeam de oboseală. Pentru ţinută eram legaţi într-un pieptar de fier căptuşit cu piele pe care, spre marea mea uimire, tre­bu­ia să-l port şi la plim­bare", suspina mica Elisabeta. Sco­pul acestei edu­caţii atât de stricte era să ucidă orice urmă de slăbiciune sentimentală. Ma­ria de Wied, mama Elisabetei, ţinea foar­te mult la stu­diile în domeniul ştiinţelor, tocmai pentru a combate efuziunile lirice ale fiicei sale, despre care nu voia să audă cu niciun chip. "Ca şi cum ştiinţele ar fi putut să ofere măcar a zecea parte din consolarea pe care ţi-o dă această ad­mirabilă prietenă, imaginaţia, care ne însoţeşte pe toate drumurile atât de întortocheate şi de anevoioase ale vie­ţii", i se destăinuia Regina biografului ei. Dar în ciuda caz­nelor la care este supusă, Elisabeta e sclipitoare la toate ştiinţele. Fetiţa învaţă pe rupte dar, cum găseşte prilejul, eva­dează în lumea interzisă! Pe la 10 ani, într-o bună dimineaţă, fuge de acasă, curioasă să vadă cum ara­tă şcoala unde învaţă copiii fermierilor de la castel. Îi prinde din urmă pe cei mici şi e primită cu mare drag, ca o adevărată prinţesă, de dascălul şcolii la ora de muzică. Eliza e vedeta zilei, dar recitalul prinţesei e întrerupt brutal de unul dintre servitorii de la palat, trimis să o pună în "arest", cu "regim de pâine şi apă"!

Marea evadare

Dar nicio pedeapsă şi nicio regulă nu reuşesc să o ţină departe de lumea ei secretă, de lumea visu­rilor şi a poeziilor ei, pe Elisabeta! "Petreceam ore în­tregi de una singură, în pădure, numai cu bernar­dinii mei, iubiţii mei paznici, cutreierând în lung şi în lat, şi când mă întorceam, scriam un cântec susurat de foşnetul copa­cilor. Prietenii mei îmi spuneau «tran­dafiraş de pădure» sau «trandafiraş sălbatic». Căci po­meţii obrajilor îmi erau mereu tran­da­firii, nu păleau deloc, deşi am fost crescută în camere cu bolnavi sau la căpătâie de muri­bunzi". Din feri­ci­re, frumoasa prin­ci­pesă îşi găseşte mereu aliaţi printre cei din jurul ei. Pic­­torul Sohn îi ţinea partea tinerei prin­cipese. "Pe Sohn îl bucurau toc­mai fi­rea mea năvalnică, forţa şi tinereţea, mer­sul rapid şi miş­cările uşoare, copilul tu­mul­tuos ce nu pu­tea fi stru­nit şi sim­ţea că i se impunea să fie ca toţi cei­lalţi. Tre­buia să fiu pregătită pen­tru un tron, or mie gândul la măritiş îmi repug­na, iar cel la un tron mă îngrozea. Pre­fe­ram orice în locul unui tron! O colibă, o casă de preot, de pro­fesor, o casă veche într-o pădure, în mare singură­tate. Căci strălucirea exterioară mi s-a părut tot­deauna vană, după splendoarea pădu­rii şi măreţia frumoasei naturi!", scrie Regina României, în­tr-una dintre cărţile sale, "Colţul penaţilor mei", re­cent tradusă în limba română.
La vârsta de 20 de ani, când ajunge la Ouchy, în Elveţia, în vizită la marea ducesă Elena Pavlovici a Rusiei (soţia fratelui ţarului), mătuşa şi naşa sa, principesa de Wied impresionează pe toată lumea prin erudiţia şi, mai ales, prin felul ei de a fi. Între ne­poată şi mătuşă se leagă o mare priete­nie, decisivă pentru desti­nul ar­tistic de mai târziu al Eli­sabetei. "Elisabeta e îndrăgită de toată lumea. Toţi sunt fer­mecaţi de ea. Privirea ei des­chisă şi se­nină reuşeşte să în­căl­zească până şi inimile cele mai lipsite de sensibilitate, iar noi ne-am regăsit tinereţea ală­turi de ea, totul părându-ne mai vesel şi mai plin de prospe­ţime". Prin­tre "inimile lipsite de sensi­bili­tate" pe care Elisa­beta reuşeşte să le înmoaie, bio­grafii i-au des­coperit pe contele Pavel Ki­se­leff, fostul guver­nator al Principatelor Române, care îşi făcea adesea plimbările de dimineaţă la braţul tinerei principese de Wied, şi pe Ernest Naville, o somitate a filosofiei, ale cărui pasionante discuţii despre fericire, purtate cu Elisabeta, au fost atât de gustate de asistenţa de la Ouchy, că au ajuns să fie pomenite în paginile marilor reviste din Geneva. Elisabeta evadase, cu adevărat, din palatul cazon de la Neuwied: era, pentru prima oară, pe prima pagină a ziarelor europene! Luată într-o vară la Sankt Peters­burg, de Ele­na Pavlovici, una dintre cele mai influente femei ale epocii, are parte de toate deliciile culturale care îi lipsiseră în adolescenţă: citeşte după placul inimii, ia parte la spectacole fastuoase, studiază limba rusă şi desenul, se apropie de orto­doxie, religia la care tre­cuse mătuşa ei, face teatru şi ia lecţii de pian.

Două "întâmplări"

Neuwied-ul şi uriaşul palat de pe malul Rinului devenise prea strâmt pentru ambiţiile mamei Elisabetei. Rămasă văduvă, Ma­ria de Wied mai avea un singur ţel în viaţă: să o că­sătorească cât mai bine pe fiica sa. Mulţi tineri aristocraţi au bătut dru­mul Neu­wied-ului pentru a intra în graţiile Mariei şi ale fiicei sale. Chiar şi moştenitori ai tronului britanic au fost tentaţi de o căsătorie cu Elisabeta, faimoasă în lumea largă pentru frumuseţea şi in­struc­ţia ei. Dar tocmai erudiţia Elisabetei îi speria preten­denţii, cu mult mai modeşti. "Ori mă voi căsători cu vreun conte văduv, cu mulţi copii, ori mă voi face învăţătoare", glumea Elisabeta. Până când, într-o zi, "întâm­pla­rea" i-l scoate în cale, la Köln, pe seducătorul prin­cipe Carol de Româ­nia...
Elisabeta şi Carol se ştiau de la Berlin, de mai mulţi ani. O anecdotă spune că, în timpul unui bal organizat la curtea Prusiei, Elisabeta s-ar fi împie­dicat în rochia lungă şi înspumată şi Carol, atent şi galant, i-ar fi oferit sprijin. Să fi fost acea scânteie, care a aprins povestea de dragoste dintre cei doi? Tânărul principe român era presat să îşi găsească o soţie din elita europeană, iar Elisabeta, bună prie­tenă cu mama şi cu sora sa, se potrivea de minune rolului de principesă de România. Dar să o lăsăm pe viitoarea regină să ne povestească mersul eveni­mentelor, aşa cum le descrie în memoriile sale...
Elisabeta şi mama sa luau micul dejun la un res­tau­rant din Köln, unde veniseră la un mare spec­tacol. "Un tânăr bărbat s-a aşezat foarte aproape de noi, la o măsuţă, a comandat o ceaşcă de cafea, privindu-mă insistent, încât eu, domnişoară bine crescută, i-am întors un pic spatele. Când ne-am ridicat, cineva i-a recomandat mamei pe principele domnitor al României. Acesta era domnul care mă privise insistent! M-am bucurat mult să-l revăd pe tânărul prinţ, după sce­na de la Berlin, când eu, ţo­păind în urma reginei, alunecasem o treap­­tă. Pe vre­mea aceea, nu îngă­duiam niciunui tâ­năr domn să mă ajute ori să mă atingă. Ţineam să fiu indepen­dentă şi eram foarte zburdalnică". "De ce erai aşa de sălba­tică?", o întreabă, amuzat, Carol, când Eli­sabeta îi amin­teşte scena. Cei doi se pun pe poveşti şi por­nesc într-o plimbare spre Grădina Zoologică, în timp ce Maria de Wied şi restul grupului de "com­­plotişti" urmăreau scena din urmă. "Da, prinţul de România e un om încântător! Ai ce vorbi cu el!", îi spune mai apoi, în caleaşcă, Elisabeta mamei sale, care tace chitic. "Tânărul prinţ mă interesa în cel mai înalt grad, căci găseam că se dovedise cute­zător, iar gândul de a mă jertfi unui lup tânăr era cavaleresc şi nobil", scrie Elisabeta. Peste doar câteva ore, Carol îi cerea Mariei mâna fiicei sale, iar Maria, obişnuită cu refuzurile pe bandă rulantă ale fiicei sale, e surprinsă ca în locul unui "Nein!" hotărât, să i se răspundă cu "Aşa re­pede?".

Noaptea cea mai lungă

"Când a intrat el, o clipă m-am ţinut strâns de clan­ţa uşii, ca să nu cad, după care m-am dus spre dânsul, i-am dat mâna mea şi el mi-a sărutat-o. Eu i-am atins creştetul capului cu buzele şi, după cât se pare, aş fi spus: «Sunt deopotrivă foarte fericită şi foarte ruşinată». Eu nu îmi amintesc, dar mama a zăvorât cuvintele în inima ei şi a spus să fie în­scrise pe tabloul meu, dăruit lui...".
"Cât a stat la noi şi mi-a vorbit despre îndato­ririle mele, despre frumuseţea misiunii şi despre dificultatea ei, toate au fost bune, căci am fost mo­lipsită de entuziasmul lui şi gata să fac tot ce-mi cerea. Dar după ce a plecat, a fost o noapte grea. Am fost cuprinsă de o spaimă de moarte. Trecusem prin multe, avusesem parte de o viaţă bogată, fru­moasă şi grea, dar să fiu legată, eu, care nu voisem să aud niciodată de măritiş?! Deodată, spusesem «Da», fără să-l cunosc cu adevărat. Mă simţeam vinovată de o nechibzuinţă de neiertat. A fost o noapte grea şi, cu toate astea, am păstrat strâns în mână cruciuliţa de opal pe care mi-o dăruise şi care era atât de pură, de albă şi de nobilă, ca o făgăduinţă a ceva foarte cu­rat şi bun...".

***

Pe 16 octombrie, palatul Monrepos a găzduit cere­mo­nia oficială a logodnei Eli­sabetei cu Carol, urmată de un dineu, la sfâr­şitul căruia principesa Ma­ria de Wied a transmis, într-un toast căl­du­ros, ură­rile de fericire pentru ţara care avea să-i devină patrie fiicei sale. A doua zi, Carol a şi plecat spre România, ur­mând să revină la mijloc de noiem­brie, pentru pregăti­rile fas­tuoase ale nunţii de la cas­telul din Neuwied! La ple­care, principele român i-a lăsat Elisabetei, pe nop­tieră, un album cu fotografii din noua ei patrie, semnat de Carol Popp de Szath­mary. "Iubirea e răsplătită cu iu­bire. Înfăţişea­ză-te poporu­lui cu aceeaşi iubire, cu aceeaşi încredere cu care mi te-ai înfăţişat mie, şi atunci nu va mai fi o singură inimă ce va bate din credinţă pentru tine, ci milioane de inimi, care se vor contopi cu a ta, iar eu mă voi socoti fericit, căci nu-mi aparţii doar mie. Un popor întreg are dreptul asu­pra ta, un popor în­treg te con­templă cu încredere şi spe­ran­ţă şi-ţi va răsplăti iubirea cu iubire", i-a scris Carol pe album. Vreme de trei săptă­mâni, până la revenirea logod­nicului la Neuwied, principesa Elisabeta a citit şi recitit se­rile, în liniştea de la Monre­pos, frumoasele cuvinte ale tâ­nărului principe român şi a visat departe, aşa cum numai ea ştia să viseze, la minunata Românie care avea să-i devină noua casă şi patrie.