Apusenii își pun veștmântul autumnal, protagoniști principali într-o paradă a unei alt fel de mode, statornică, și totuși mereu alta. Pădurile de conifere le îmbrățișează discret pe cele de foioase, așternându-le la poale pășuni încă smălțate cu flori târzii. Brândușele au cotropit poienile și se răsfață sub razele soarelui, nefiresc de calde. Din loc în loc, cireșii sălbatici străpung, cu roșul de purpură al frunzelor, mantaua verde-arămie a pădurilor.
Doi oameni liberi
Mă-ndrept din nou spre locul acela, numai bun de pus în dicționar, ca definiție a raiului. Unul pământesc, desigur, dar cu atât mai al nostru. Sau al meu, cum îmi place să spun. Cum simt, de fiecare dată, când vin aici, urcând mai greu, sau mai ușor, ca să ajung... la vale. Străbătându-i iarăși împrejurimile, îmi pare că am înțeles de ce acestui loc, cineva i-a spus Valea Verde: oriîncotro te-ai uita, vezi alte și alte culmi, dincolo de care mai mult ghicești văile ce le despart. Satul (sau ce-a mai rămas din el!) nu e prea sus, așa că anotimpurile ajung să-și plimbe pașii prin el. La vreme de rod, toamna scutură cerul de stele și le împrăștie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit.
Valentin e cel care ne ajută, de fiecare dată, să ajungem sus, la Valea Verde. Mașinuța lui fermecată ne poartă pe unde pas de om nu pare să fi călcat. Taie pădurea, apoi dealurile, pieptiș, peste făgașele dăltuite de ploi în lutul multicolor. Ici galben, dincolo roșcat, ceva mai sus negru sau alburiu, unde e mai multă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar încredere. Și liniște, curată și atotcuprinzătoare.
O casă locuită și oameni gospodari, ce trec dealurile ca să trăiască aici cât de mult pot, deși viața lor e hăt, peste un munte și câteva dealuri, tocmai la Deva. Lângă streașina casei, steagul tricolor. Ceva mai încolo, un mini-excavator sapă cale șerpuită, spre a ajunge la un izvor de apă. E terenul unor moți din Câmpeni, familie de avocați, ce și-au cumpărat aici, recent, o căsuță. Ieftin, se pare, că nu oricine se încumetă să-și dorească vecinătatea sălbăticiei și a cerului, într-o vreme tot mai subjugată tehnologiilor de tot felul. Prețul unei proprietăți în zonă e derizoriu; valoarea sufletească, însă, e inestimabilă.
Și, în sfârșit, ajungem. Valentin ne deschide, rând pe rând, toate ușile casei. Apoi pleacă, mânat de treburi ce nu suportă amânare. Suntem doar noi, eu și pruncul meu, într-o vacanță, furată cumva, deci, cu atât mai faină. Ne-a fost tare dor de căsuța asta, în care ne simțim, de fiecare dată, acasă, așa cum se și cuvine în ospeție la prieteni dragi. Vremea pare să se bucure și ea că ne-am întors. E o toamnă luminoasă dincolo de cuvinte. Timpul se oprește dintr-odată și nimic nu ne tulbură tihna venită, cu siguranță, de foarte departe, dinspre rădăcini al căror nume nu l-am aflat pe de-a-ntregul.
Pe un tăpșan, în apropiere, doi cai pasc liniștiți. Unul e alb, celălalt e roib. Sunt neînșeuați, cuminți, curați. Doi cai liberi. Doi oameni liberi. Față în față. Îi ospătăm cu mere, dintre cele căzute puzderie pe jos. Ni le iau cuminți din palmă, unul câte unul, și se îndepărtează, la fel de neauziți cum veniseră. A doua zi, ne țin tovărășie trei măgăruși, cam mofturoși, când e să se lase prinși în poză. Într-un nuc, două veverițe, flămânde nevoie mare, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătățile lor. O ciocănitoare zglobie vine și ea să-și consulte pacientul bolnav, înțepându-l cu ciocul. Undeva, în apropiere, tricolorul, înălțat pe un catarg. Zvâcnetul său, sub bătaia nițel cam nervoasă a vântului, seamănă, și el, cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.
Zian, copilul munților
Radu și Ana sunt cei doi tineri despre care scriam, în urmă cu doi ani, că-și doresc să lase în urmă Parisul și să-și trăiască viața la Valea Verde. Atunci, stăteau cu chirie în casa unui localnic. Între timp, și-au cumpărat aici o casă cu adevărat ca-n povești, veche de 200 de ani. Și-au cumpărat teren, și oi, și capre. Dar, mai presus de toate, au născut un prunc frumos ca un înger, căruia i-au dat nume de sfânt: Zian, așa cum, copil, s-a numit și Sfântul Ardealului, Părintele Arsenie Boca. Pruncul are puțin peste un an. Abia a început să meargă în picioare, dar nu-i tace gurița o clipă. Pentru el, fiecare capră are un nume, pe care-ncearcă să-l rostească în limba lui. Ținut de mână de mama sa, Zian întinde mânuța prin gard și, atât cât poate, le mângâie pe creștet pe cele mai cuminți dintre ele. Când ne retragem în casă, pruncuțul se duce direct la coșul cu legume, pitit sub masă. Scoate întâi o ceapă și-o dă tatălui său, ca pe-un trofeu. Apoi un morcov, aproape la fel de mare cât brațul lui. Mușcă din el atât cât poate și părinții-l văd și râd bucuroși, fără să se îngrijoreze că morcovul e nespălat și, vai, Doamne!, ce-ar putea putea păți dintr-asta! Normalitate. Firesc. Viață. Viață faină, cum zic moții frumosului. Simplă și adevărată.
Ana și Radu îmi arată casa. Nu știu: casa e din poveste, sau ei doi și copilul sunt povestea din care, într-un fel tainic, casa a acceptat să facă parte. E în întregime din lemn. Radu, arhitect de meserie, trudește încă să o restaureze exact așa cum trebuie, cu materiale naturale și cât mai aproape de aspectul inițial. Au acoperit-o cu șindrilă nouă, căreia Radu i-a gândit o lucarnă, ca lumina să se strecoare mai ușor în interior. Și curtea casei e brăzdată de șanțuri, pe unde-și vor trage apă dintr-o fântână din apropiere. Vor izola țevile cu lână, cumpărată de la ciobanul ce-și paște oile pe deal, ca să nu-nghețe apa la iarnă, când se vor întoarce din nou aici, să-și petreacă sărbătorile. Acum, tocmai se pregătesc să plece din nou la Paris. Radu va lucra, iar Ana va sta acasă, cu Zian. Așa le-a fost înțelegerea. Și o respectă, pentru că se iubesc. Simplu.
Perna cu otavă
Nu știu cum se face, dar de câte ori am venit aici, cel despre care am scris cel mai puțin este chiar Ioan Sicoe, moțul datorită căruia satul acesta a prins din nou viață. El e acel prieten drag, a cărui casă e și casa noastră, oricând viața ne lasă răgazul de a veni pe-aici. Deși e un povestitor excelent, nu se lasă prea ușor convins să-mi vorbească. "Nu eu sunt important în ceea ce se întâmplă aici, ci locurile acestea, care au ceva magic. Încă n-a fost nimeni căruia să nu-i placă. Nimeni care să nu-și dorească să revină, mai devreme sau mai târziu".
Sunt aproape 20 de ani de când locul acesta a renăscut. "Am avut ocazia să vizitez multe țări din Europa și din lume, am văzut locuri frumoase peste tot, dar mai ales toate călătoriile astea m-au făcut să-mi dau seama că și noi putem să punem, cumva, în valoare, frumusețile pe care le avem, unele evident superioare celor din străinătate. Mereu mi-a fost gândul și sufletul la Valea Verde. Pentru că am copilărit aici și pentru că am avut parte de o copilărie fabuloasă. Și nu folosesc cuvinte mari. După 1990, timp de 11 ani, după ce părinții mei au murit, nimeni nu s-a mai ocupat de gospodărie. Mai veneam peste vară, de câteva ori, și mi se rupea sufletul să văd paragina ce se instala peste tot. Am decis să fac ceva, deși nu știam exact ce anume". Ioan Sicoe a început prin a restaura casa părintească, veche de 100 de ani, făcută de bunicul său. Apoi, lucrurile s-au așezat. Au început să vină turiști, întâi din Germania, apoi din mai toată lumea: din Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Franța, chiar și din Guernica, localitatea făcută celebră de Picasso. "L-am avut oaspete, acum câțiva ani, pe renumitul speolog Iosif Viehmann (Fiman), fost student al lui Emil Racoviță. Din păcate, a murit anul trecut, la 91 de ani. Venea aici cu fiica sa, stabilită în Mexic, și nu au vrut să doarmă decât în casa veche, de lemn, acoperiți cu cergă de lână și pe pernă umplută cu otavă".
2017 a fost cel de-al treilea an în care la Valea Verde s-a desfășurat o conferință interculturală internațională, la care au participat peste 40 de specialiști din opt țări. Ținută, de obicei, la Deva, specialiștii au preferat să vină aici, pentru că totul s-a derulat într-un mod neconvențional. "Au spus că e pentru prima dată când nu s-au simțit nici presați de timp, nici închiși într-un spațiu sau într-un program rigid. În august, când se desfășoară această conferință, e și aici destul de cald, de aceea și-au purtat discuțiile afară, sub meri și pruni, la umbră. Ceea ce fac eu aici nu e turism comercial. Dar mă bucură nespus bucuria celor care vin la Valea Verde, satisfacția pe care le-o citesc pe chip de fiecare dată. Bucuria lucrurilor simple, a liniștii și a acelui «ceva» nedefinit, ce face din acest loc o atracție irezistibilă", spune Ioan Sicoe.
Stăm de vorbă în pridvorul casei bătrânești. Se lasă seara peste Apuseni și, de undeva, din spatele unui deal, luna plină se pregătește să ia în stăpânire cerul. Miroase a lemn trosnind în foc. Un grup de turiști tocmai au aprins focul de tabără și stau în jurul lui, ținând în mâini ulcelele cu țuică fiartă. "Știi?", grăiește Sicoe, "îmi vin acum în minte poveștile bunicilor și ale părinților mei despre felul în care lumea era așezată într-un rost, odinioară. Când eram copil, casele nu aveau chei, nici garduri la proprietăți. Gardurile se făceau doar în jurul grădinilor, să nu distrugă animalele culturile. În rest, nici pomeneală! Și era o vorbă pe atunci: să te ferească Dumnezeu de rușinea târgului! Asta, pentru că târgul de la Câmpeni, unul dintre cele mai mari din Ardeal, aduna oameni de pe toate văile, iar dacă erai știut ca hoț sau ca mincinos, erai stigmatizat nu doar în satul tău, ci în întreaga zonă a Apusenilor. Oamenii se respectau pe-atunci într-atât, încât dacă se întâmpla să cumpere animale și nu aveau la ei bani destui, își dădeau ca termen de plată târgul viitor, pentru a-și achita datoria. Și nimeni nu-și încălca niciodată cuvântul dat".
Ne așezăm și noi lângă focul de tabără. Mâine, ne întoarcem acasă. Pruncul meu e ostenit, dar fericit, ca de fiecare dată când venim aici. Și-a meșterit figurine din lemn, a crăpat butucii pentru foc, a cules nuci, hârjonindu-se cu veverițele, a cules mere. Nu a dus lipsa telefonului mobil, nici a televizorului. A lipsit de la școală, motivat dar a învățat ceva mai de preț: lecția libertății. Un drept ce trebuie afirmat și asumat. Simplu. Ca o zi de toamnă în Apuseni, la Valea Verde.
Foto: FLORIN ANDREESCU (2)