ION DAMIAN POŞTOACĂ - "Le dăm şi altora exemplul revenirii la brazdă"

Primarul comunei Mioarele (Măţău), judeţul Argeş

În anii '70, când nebunia ceauşistă a "mo­der­ni­zării" administraţiei cuprinsese viaţa ro­mâ­nească, judeţul Muscel, asemeni altor judeţe tradiţionale, a dispărut, fiind inclus în judeţul vecin, Argeş. Odată cu judeţul, au pierit şi multe comune, noua administraţie încercând să şteargă vechile denumiri "capitaliste". Exemplul comunei Măţău este tipic: aşezarea a primit numele "Mioarele", deşi nu are niciun sat cu acest nume, Măţăul rămânând de atunci un simplu cătun fără importanţă. Cu toate astea, încă şi astăzi, după aproape cinci decenii, majoritatea "măţăoanilor" îţi vor spune că locuiesc în comuna Măţău, deşi pe hârtie, pe hartă şi pe placa de la intrare scrie că se află în Mioarele. Însuşi primarul Ion Damian Poştoacă, om al locului, se consideră un "mă­ţă­oan", iar nu un "mior"... Crede că va obţine, în cu­rând, aprobarea unui referendum pentru revenirea la numele tradiţional al comunei.

"În sufletul oamenilor a rămas comuna Măţău, chiar dacă distrugătorii trecutului au numit-o şi au scris-o Mioarele"

- De ce au dorit comuniştii schimbarea numelui comunei Măţău? Le-a sunat prea urât?

- Au dorit să lichideze un nume tradiţional. Deşi nu există un sat Mioarele, s-au inspirat din numărul mare de animale. Au dorit să piardă vechile de­numiri, ca să poată face colectivizări şi naţionalizări. Astăzi, ne gândim la revenirea, prin referendum, la vechea denumire, mai ales că avem în ajutor şi existenţa Dealului Măţău, cel mai înalt deal din ţară, de circa 1017 metri. Din punct de vedere istoric, comuna Măţău nu a fost colectivizată, şi oamenii şi-au îngrijit proprietăţile. În 1967, vrednicii activişti de la judeţ le-au pus gând rău, fiind aproape de des­fiinţarea comunei şi trecerea ei, pe bucăţi, la co­mu­nele învecinate. Alertaţi, sătenii s-au opus şi au for­mat o comisie "sănătoasă", de zece inşi, care a mers în audienţă la Bucureşti, la Comitetul Central. Între ei s-a aflat şi tata, Gheorghe, numit Ziaristul, laureat al premiului "Plugarul Scriitor", pentru că avea cea mai mare bibliotecă sătească din ţară. Alături de el au plecat la C.C., chiar din timpul unei nunţi, vred­nicul Iulian Grigore şi primarul Gheorghe Popescu. Un bun fiu al satului, Nicolae Albu, fost preşedinte al UJECOOP Vâlcea, le dăduse de ştire despre dis­tru­­ge­rea care urma să se pună la cale în birourile Co­mi­­tetului Central. Cum au reuşit nu ştim, dar au men­­ţinut statutul de comună, Măţăul nemaifiind aron­dată la nu se ştie care dintre comunele în­ve­cinate... În sufletul oamenilor a rămas comuna Mă­ţău, chiar dacă distrugătorii trecutului au numit-o şi au scris-o Mioarele.

"Cu cât este România mai europeană, cu atât mai repede se vor întoarce tinerii acasă"

- Care sunt principalele activităţi economice ale comunei?

- Ciobănitul, oieritul, creşterea animalelor. În ciclul bugetar al UE pe 2007-2013, am avut peste 150 de proiecte numai la agricultură! 15-20 de lo­ca­lităţi din judeţ nu au avut atâtea proiecte! În mo­men­tul de faţă, sunt în derulare sau în curs de finanţare peste 50 de noi proiecte, cu sume de la 15.000 la 40.000 de euro. Vorbim de un balon de oxigen, de­oarece Câmpulungul şi-a pierdut industria, iar tinerii musceleni s-au întors acasă ori au plecat în Europa. Plantarea de pomi, de arbuşti, creşterea animalelor, achiziţionarea de utilaje, de atomizoare, tractoare, cositoare, motoferăstraie etc. sunt noile profesii ale tineretului. Nu putem ignora turismul. I-am dat dru­mul. Dezvoltarea comunităţii merge direct pe agri­cultură şi turism, chiar dacă s-au pierdut me­se­riile. Se pare că trecutul revine. Cine nu ştie tre­cutul nu va şti cum va fi viitorul. Comuna noastră dă şi al­to­ra exemplul revenirii la brazdă, ne place să ştim că se uită vecinii la noi, că ne urmează direcţia creşterii economice.

- Mai aveţi încă destui tineri în comună. Cum aţi reuşit să-i ţineţi pe loc?

- Am pierdut o parte, dar nu ca alţii... În 1990, erau 2200, iar astăzi avem peste 1600... Unii au venit din alte comune, s-au stabilit la noi. Le place cum gândim, cum încercăm să punem tinereţea la treabă, să le lăsăm iniţiativa liberă. Le place calitatea vieţii... Am asfaltat drumuri, am tras apă curentă, am pus la punct un sistem de salubrizare săptămânală. Cablul cu internetul şi televiziunea, telefonia mobilă şi alte facilităţi, cum ar fi canalizarea menajeră, poate mai bune decât la oraş, fac viaţa mai uşoară şi mai dina­mică, la fel ca la Bucureşti. Dar mai curată şi mai atră­gătoare. În afară de o leafă mai bună, ca în Spa­nia sau Italia, mulţi consăteni compară şi îşi dau sea­ma că aici nu au, e drept, tot atâţia bani, dar au, în schimb, peisajul copilăriei, apropierea de pământul propriu, livezile, oile şi vitele, şansa unor fon­duri eu­ropene, posibilitatea de a face turism, di­namica unei ţări europene. Cu cât este România mai euro­peană, ca gândire, ca metode de lucru şi câş­tiguri financiare, ca forţă de muncă recent calificată, cu atât mai re­pe­de se vor întoarce tinerii acasă.

"Sunt un ţăran şcolit. Nici nu mi-aş dori altceva!"

- Sunteţi primar din 1996. Ales şi reales, fiu de măţăoan aflat zi şi noapte în mijlocul satului. Vă ştiţi bine calităţile de sătean. Vă rog să ne vorbiţi despre importanţa existenţei ţăranilor.

- Din punctul meu de vedere, sunt un ţăran şcolit. Nici n-aş putea, nici nu mi-aş dori altceva. Unde-i mai bine decât la casa părintească sau în locul natal? Acolo eşti învăţat, acolo ai avut copilăria, acolo ai co­sit ca să-ţi plăteşti cheltuielile la facultate. Obi­ceiurile, mâncarea tradiţională, folclorul reprezintă baza tradiţiei noastre. Şi la primărie ne bazăm pe tradiţie. Pentru menţinerea trecutului artistic, facem tot ce-i posibil, tot ce ne permit finanţele locale.

- Vă permit multe? Care sunt obstacolele care opresc dorinţa primăriei de a menţine viaţa ar­tis­tică tradiţională şi obiceiurile?

- Ne omoară legile neclare! Nu se poate să vii tu, Curte de Conturi sau altă instituţie coercitivă, să spui care este oportunitatea unei comunităţi! Pentru că nu ştii ce se întâmplă acolo! Viaţa fiecărei aşezări este influenţată de poziţia geografică, de tradiţii, de is­to­rie. Spre exemplu, nu poţi să-mi impui mie con­curs de parapantă, cum are Stoeneştiul, dacă la mine nu găseşti amatori pentru aşa ceva. În plus, primăria nu poate ajuta cu nimic, nu are voie să cheltuiască un leu! Nu te poţi face cunoscut în acest fel. Am în­cer­cat cu autocros, cu motocros, până la faze na­ţio­nale, dar nu s-au menţinut. Nu era ceva specific Mă­ţăului. Noi am ştiut dintotdeauna să mergem pe pi­cioarele noas­tre. Acum vine microbuzul şi te duce un kilo­metru la şcoală. Pe vremea noastră, porneam pe jos şi nu ni se vedea decât nasul din zăpadă. Şi ne du­ceam la şcoală şi eram sănătoşi... Dar făceam miş­care mereu. Mi se pare o mare prostie să dai scu­tire la sport. De unde imunitate şi sănătate, la copii, dacă nu din sport? Ca să nu mai vorbim de noul manual de educaţie fizică. Ce copil poţi să fii, dacă stai şi toceşti după sobă despre importanţa sportului, în loc să alergi şi să te joci cu mingea?! Aşadar, legile neclare şi schimbările lor frecvente duc la sărăcirea vieţii rurale.

"Legile emise de parlament ne interzic să ne ocupăm de cultură"

- Cu toate că, pe hârtie, parlamentul este inima democraţiei, aproape toate neclarităţile şi absur­ditatea legilor sunt generate de parlament. Cum se descurcă primăriile în acest hăţiş?

- Greu, vai de durerile noastre! Am refăcut şco­lile, am refăcut cele trei cămine culturale, dar uşile acestora se deschid deseori şi la nunţi şi botezuri. Noi ne străduim, activăm echipele folclorice, îi obligăm pe elevi să aibă costume naţionale, opinci şi căciuli de iarnă etc. În alte sate, acolo unde nu are cine să se bată pentru conservarea specificului local, se prăvale căminul, se prăvale scena, moare tradiţia. Am avut activitate de Crăciun, de Sfântul Ion, de Paşti, de 1 Martie, de 1 Decembrie, de Focul lui Su­medru etc., dar au venit legile emise de parlament, care ne interzic să băgăm un ban în acest domeniu. Alţii judecă astăzi oportunitatea activităţilor noastre, nu noi care le facem! Vin destui străini din oraşe cu întrebări din acestea: "De ce faceţi asta? De ce chel­tuiţi banii de Ziua comunei?". Adică, nu mai faceţi nimic! Sport nu mai faceţi, cultură nu mai faceţi! Când nu faci nimic, e bine, nu ai probleme! Nici cu justiţia, nici cu partidul, nu mai ai supărări cu ni­meni. Cum s-ar spune, hai să stăm, că banii merg şi probleme au alţii, nu noi...

"La noi, audienţele se ţin pe stradă"

- Care este programul dvs. la primărie? Mă gân­desc la audienţe, la şedinţe, la discuţii cu ghizii turistici din zonă, la rezolvarea altor cerinţe comunale.

- La noi, pleci cu o idee pe drum spre primărie şi ajungi cu zece. Practic, audienţele legale se ţin pe stradă, în curţile gospodarilor, pe coastă, la fântână, în faţa porţilor, la şcoală, la căminul cultural. Abia ajung la destinaţie. Practic, biroul meu este cu uşa deschisă în permanenţă. Nu mi-a plăcut niciodată dis­tanţa dintre primari şi oameni... Chiar dacă mă înjură vreunul, tot învăţ ceva util. Uit înjurătura, îmi trece repede, dar rezolv problema... Alteori, mă văd implicat în discuţii de familie. Vine într-o zi o ve­cină... Dom' primar, ce mă fac, că m-a bătut ăsta al meu... De ce te-a bătut, dodă? Pentru că eu sunt pro NATO, iar el e contra, că ce ne trebuie nouă NATO... Ce puteam să zic? S-au lămurit între ei până la urmă. Alţii mă roagă să le dau o idee cum să-şi ridice casa. Unii veneau până la poartă să-mi vadă casa ca mo­del. În general, am dat semnalul că nu au voie să construiască decât în stilul locului, în culorile tradi­ţio­nale, fără turnuleţe. La fel, şi la culorile ins­titu­ţiilor: apele române (albastru); agenţiile de mediu (verde); fiscul (roşu estompat); ISU (roşu aprins) etc. Mie îmi plac construcţiile rustice, simple, inspirate din modele străvechi. E păcat la noi, la ţară, ca să nu mergi pe lemn şi piatră, specifice zonei.

"Când au gustat ţuica, englezii au izbucnit în urale"

- Am aflat că ziarul britanic "Times" a publicat, în anii '90, un reportaj despre Măţău, cu titlul "Un ţinut uitat de timp". Despre ce a fost vorba?

- Despre tradiţiile, obiceiurile, mâncarea bătrâ­neas­că şi ţuica veche de prună, degustate cu o lă­co­mie pantagruelică de jurnaliştii de la Londra. Au fost surprinşi de placa memorială dedicată Mare­şalului Ion Antonescu şi au întrebat de ce am pus-o în in­cin­­ta ansamblului arhitectonic, închinat eroilor co­munei? Le-am spus povestea: placheta de marmură a fost aprobată de Florea Ceauşescu, ministrul Apă­rării, şi de fratele lui, Nicolae. Ministrului i-a scris pro­fesorul Neacşu, ca să aibă cale liberă pentru toţi eroii. Englezii au tot întrebat, crezând că scot ceva de scandal. Răspunsul a fost clar: "Noi ţinem la va­lorile noastre naţionale. Antonescu a fost un mareşal care a luptat pentru ţară". Au schimbat vorba când a venit vremea mesei. Au mâncat şuncă, sarmale, mici, bulz... Dom'le, nu se mai săturau. Când au gustat ţuica, au izbucnit în urale. Chiar şi reportajul lor, deşi purta un titlu aţâţător, a ieşit bine, corect, profesionist. Calităţi care, vă asigur, nu au fost "cum­părate" cu un litru de ţuică, ci au purtat expresia se­rio­zităţii ţăranilor din Măţău, oferită unor gazetari adevăraţi.

Foto: M.N. Toader