- Patricia, eşti studentă la Facultatea de turism cultural a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi ai ajuns vestită pentru ceea ce ai izbutit să faci în satul natal, reînviind obiceiuri pierdute şi reuşind să-i faci pe oameni să se bucure când sunt împreună. O adevărată minune, pe care te rog să o povesteşti.
- M-am născut şi am crescut în satul Marin din judeţul Sălaj. Am făcut clasele primare acolo, în ultima generaţie de copii care au mai făcut şcoala în sat, după care, aceasta s-a desfiinţat, din lipsă de elevi. Satul era de atunci în pierdere de oameni. Cu anii, acest fenomen s-a extins. Mulţi tineri au plecat la muncă şi au rămas bătrânii. Părinţii mei s-au născut amândoi în acest sat, şi bunicii la fel, pot spune că tot neamul nostru se trage de aici, de multe generaţii. Cum să las să moară atâta trecut? Îmi amintesc că încă din copilărie eram fermecată de ce îmi povesteau bunicii şi străbunicii că a fost "pe vremea lor". Am crescut cu aceste poveşti şi cu bucuria lor de a vedea că-mi place să port costumul popular. Din poveştile lor a izvorât dorinţa mea de a reînvia tradiţii şi obiceiuri pierdute. Şi-apoi, deşi am crescut ca orice copil născut la ţară, simt, totuşi, că sunt cu mult mai bogată decât cei născuţi la oraş. Acum, când vorbim, îmi vin în minte momente obişnuite din viaţa satului, dar atât de pline de farmec: culesul roadelor toamna, împreună cu verii şi cu bunicii mei, munca în ogradă cu animalele din gospodăria bunicilor, pe care le iubeam nespus. Legat de animale, am şi o amintire amuzantă. Aveam doar câţiva ani, prietenii mei erau cu vacile la păscut, şi acolo, pe câmp, jucau tot felul de jocuri. M-aş fi dus şi eu, dar... nu aveam vacă... Vaca bunicilor era plecată cu ei la câmp, aşa că m-am tot gândit ce să fac. În cele din urmă, m-am dus la o mătuşă şi i-am cerut vaca de împrumut, ca să am pretext să mă duc şi eu cu ceilalţi copii. Vedeţi, chiar şi în lumea copiilor de la sat, legile nescrise erau respectate cu sfinţenie. N-aş fi avut ce să caut pe câmp, alături de prietenii mei, dacă nu aveam de păzit şi eu un animal. Când am ajuns acasă, mama m-a văzut plină de noroi, dar nu m-a certat. Eram fericită că intrasem "în rândul lumii".
- Cum e lumea asta, a satului tău din Sălaj?
- Unde au loc aceste întâlniri?
- Clăcile, şezătorile, se petrec în casele unora dintre gospodarii satului, dar pentru pregătirea lor ajută mai mulţi. Acum câţiva ani, părinţii mei au cumpărat peste drum de casa noastră o casă veche, ce fusese înregistrată la primărie în anul 1906. Părinţii au refăcut-o în stilul tradiţional, păstrându-i intactă înfăţişarea. Am adus mobilier vechi, dar şi multe obiecte casnice vechi, costume populare şi ţesături primite de la bunicii mei. E un adevărat muzeu de artă ţărănească autentică! Multe din evenimente se desfăşoară în curtea casei unde îmi şi place să stau, atunci când vin în sat. Ideea unui astfel de muzeu mi-a venit după ce am constatat că, pe zi ce trecea, satul nostru era tot mai trist, tot mai mulţi consăteni plecând în căutarea unei vieţi mai bune. Pe de altă parte, am văzut că mulţi dintre tinerii care se încăpăţânează să rămână în sat nu îşi cunosc trecutul şi nu-şi găsesc rostul. Am simţit că dacă nu se intervine într-un fel sau altul, în câţiva ani tradiţia şi obiceiurile din sat se vor pierde definitiv.
- Cine sunt cei care te ajută să-ţi împlineşti visele?
- Principalii susţinători în toate proiectele de până acum au fost părinţii mei. M-au ajutat moral şi material în toată această zbatere uriaşă de a nu lăsa să se piardă sufletul satului. Pe lângă ei, mai sunt câteva doamne din sat, dar şi femeile din corul bisericii, adevărată instituţie în satul nostru, care mi-au fost alături încă de la primul eveniment pe care l-am organizat - o şezătoare. Din poveştile şi amintirile bătrânilor am reuşit să reconstitui tradiţii care s-au pierdut. Mă bucur că am reuşit să atrag şi câţiva tineri. La început au fost neîncrezători, dar pe parcurs şi-au dat seama cât putem câştiga prin reactivarea acestei minunate zestre a satului, care părea pierdută în uitare. În luna august a avut loc evenimentul "Zilele au gust la Marin", care a început cu un seminar, "Cânepa în viaţa ţăranului". Ne-au ajutat doamna Leontina Prodan, de la Timişoara, doamnele din corul bisericii şi Alex Pop, cultivator de cânepă şi cântăreţ de muzică tradiţională, şi domnul Căpuşan, care construieşte acum "casa cânepii", la "Muzeul Poarta de su' Feleac" din Cluj. A avut loc şi o paradă a costumelor populare vechi din Transilvania, luate din colecţia profesorului Căpuşan. Femeile din sat au gătit pentru toţi plăcintă cu cânepă şi mâncare la ceaun. Muzica şi dansul au fost în grija lui Alex Pop, care a cântat la caval şi drâmbă, dar şi a unor săteni care cântă la fluier. Ziua s-a terminat cu muiereasca şi alte danţuri. A doua zi am făcut un traseu cu bicicletele la bisericile de lemn din Tuşa şi Sârbi. Tot mai mulţi tineri sunt interesaţi să participe acum la evenimentele noastre. Unii de aici din sat, alţii care vin în vacanţe la bunici, dar şi colegi de studenţie din Cluj.
- Cu ce te-ai ales din toată truda asta a ta?
- Sunt fericită că am reuşit să-i fac pe săteni să se întoarcă la un fel de a se bucura împreună, pe care ei înşişi îl credeau pierdut. Faptul că se adună, că muncesc, plănuiesc, contribuie fiecare cu ce are pentru binele tuturor este minunat. Asta înseamnă o comunitate în care te simţi puternic, pentru că ştii că nu eşti singur nici la bucurie, nici la întristare.
Fotografii din arhiva Patricia Tomas
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
