- Deşi nu eşti o vedetă a filmului românesc, ai obţinut recent, la festivalul de la Karlovy Vary, premiul pentru debut. O performanţă, având în vedere că eşti încă elevă la liceul "Dinu Lipatti" din Bucureşti. Cum ai ajuns în rolul principal din filmul "Breaking News", în regia Iuliei Rugină?
- Drept să-ţi spun, nu crezusem că voi obţine rolul. Directorul de casting al filmului a venit la noi în liceu şi a organizat o primă selecţie, la care eu m-am dus doar aşa, în virtutea inerţiei. Eram atât de răcită, încât nici nu mai ştiam pe ce lume eram, dar după selecţia fotografiilor care ne-au fost făcute cu acest prilej, am primit un telefon de la Iulia Rugină, care m-a chemat, chiar în aceeaşi zi, la o probă. Am trecut testele şi am primit rolul. Apoi a început nebunia: "intrarea" în personaj şi filmările propriu-zise. Spre deosebire de Andi Vasluianu, care interpretează un reporter şi a putut să se documenteze stând de vorbă cu profesionişti adevăraţi, eu, care joc o adolescentă normală, al cărei tată moare, iar această pierdere naşte în ea un sentiment de revoltă şi de frustrare, n-am avut cu cine să vorbesc, decât cu mine însămi. Ceea ce am şi făcut! Am scormonit în mine cât am putut de adânc, până am scos la suprafaţă tot ceea ce am considerat că e util pentru rol. Am descoperit că am multe în comun cu Simona. Lucruri bune, dar şi lucruri rele: crizele adolescentine, interiorizarea în exces... Am discutat mult şi cu regizoarea Iulia Rugină. Am vrut să ştiu cum o vede ea pe Simona, ce vrea de la personaj, ca să mă feresc de derapaje. Toată povestea asta... e atât de uşor s-o dai într-o telenovelă! Sunt unele scene atât de puternice, încât dacă mie îmi scăpa ceva, un detaliu oricât de mic, stricam tot filmul.
- Filmările cum au fost? Prezenţa aparatului de filmat, a echipei, a celor care se uită la tine când joci... Nu e tocmai uşor pentru un debutant...
- Pe de o parte, filmările au fost foarte plăcute, datorită atmosferei din echipă: prietenoasă, relaxată... Chiar şi episoadele mai tensionate se dezamorsau rapid. Pe de altă parte, n-au fost tocmai uşoare: am lucrat la mare, în februarie, pe un frig crâncen. Aşa că la consumul interior fantastic, datorat concentrării pe rol, s-a adăugat şi epuizarea fizică. Şi, de ce să nu recunosc, şi dorul de-acasă. Am avut chiar un moment, pe la jumătatea filmărilor, când m-am simţit copleşită. Dar m-au salvat Iulia şi Andi: am stat vreo două ore la poveşti şi mi-am revenit. De altfel, pe actorie, Andi m-a ajutat enorm. În mintea mea se ridicaseră tot felul de piedici - că n-o să pot să plâng, că nu o să ştiu să cad, că oare cum o să se vadă mişcarea mea într-o altă scenă... -, iar el m-a îndemnat, pur şi simplu, să mă bazez pe instinct. Trăgând linie, cred că am fost extrem de norocoasă, fiindcă s-a nimerit ca "botezul" meu cinematografic să se petreacă în compania unei echipe extraordinare. Ceea ce acum îmi naşte şi o serie de temeri. După filmul ăsta, am început să fiu chemată în diverse proiecte, sunt apreciată, se aşteaptă mult de la mine. Or, chiar dacă reuşita acestui rol e meritul meu, în egală măsură, e şi meritul echipei. Mi-e clar că singură n-aş fi putut să-mi modelez personajul în felul ăsta, încât mă tem că, indiferent cât m-aş strădui, dacă nimeresc împreună cu o echipă proastă, care să nu mă ajute, nu voi putea să dau acelaşi randament şi voi dezamăgi.
"Cehii ne-au tratat minunat"
Cu premiul de la Festivalul de Film de la Karlovy Vary
- Ce s-a întâmplat la Karlovy Vary a fost pentru mine o mare surpriză. Am mers acolo ca parte din echipa filmului, nici prin cap nu mi-a trecut că aş putea să obţin vreo distincţie. De altfel, împreună cu alţi colegi, am plecat din Cehia înainte de încheierea festivalului. Am aterizat în Bucureşti şi, când eram în maşină, pe drumul de la aeroport spre casă, m-a sunat Iulia, care mi-a spus: "Mâine trebuie să fii înapoi, în Karlovy Vary. Iei menţiunea specială a juriului, pentru debut." Am izbucnit în plâns, atât de fantastic mi s-a părut! După care i-am sunat pe ai mei şi le-am dat şi lor vestea. Apoi am intrat în priză. În primul rând, nimeni din echipă nu putea să se întoarcă împreună cu mine la festival, iar eu, fiind încă minoră, nu puteam să călătoresc singură. Mama nu putea nici ea să meargă cu mine, pentru că eu mai am o soră şi un frate mai mici decât mine, dar până la urmă, problema s-a rezolvat cu ajutorul tatei, care m-a însoţit. Apoi m-am ocupat de biletele de avion şi, disperată, pe ultima sută de metri, am rezolvat şi chestiunea spinoasă a ţinutei: îmi trebuia o toaletă potrivită evenimentului, pe care nu o aveam în garderobă. După care, în fine, am zburat înapoi spre Cehia, unde am fost preluată de cineva din partea festivalului.
- Cum ţi s-a părut festivalul?
- Extrem de bine organizat! Şi de foarte mare anvergură! Iar cehii te tratează minunat. Eu numai în filme am mai văzut aşa ceva! Toată lumea roia în jurul meu, nu mai ştiau ce să-mi facă, erau incredibil de săritori şi plini de solicitudine! Şi nu doar cu mine se purtau aşa, ci cu toţi participanţii. Sincer, nefiind obişnuită cu atât de multă atenţie şi bunăvoinţă, la un moment dat am ajuns să fiu de-a dreptul jenată. Nu mai spuneam nimic care să poată fi interpretat ca o cât de mică dorinţă, ca nu cumva organizatorii să se simtă obligaţi să mi-o împlinească. A fost superb! Iar premiul în sine mi-a oferit nişte confirmări: pentru mine şi pentru părinţii mei, care s-au chinuit să mă ţină în Bucureşti, din clipa în care am dat examen la liceul "Lipatti" şi am plecat din oraşul meu natal, Târgu Mureş. Pentru ei m-am bucurat cel mai mult! Pe de altă parte, am conştientizat că nu e cazul ca, din acest motiv, să-mi iau nasul la purtare. N-am anunţat pe Facebook că "Uite, am luat premiu!", n-am făcut nici un gest de împăunare. Pentru că nu e nici în firea mea şi pentru că am fost avertizată, mai ales de Iulia, că trebuie să rămân cu picioarele pe pământ, să nu mă las dusă de val. Sunt încă mică şi abia la început de drum... Cu toate astea, visez următorul premiu.
- Oraşul Karlovy Vary cum ţi s-a părut? Este încărcat de istorie, a fost una dintre reşedinţele preferate ale împăraţilor Austriei.
- Oraşul e încântător! E extrem de curat, de colorat şi de cochet, şi-a păstrat clădirile vechi, dar acestea au fost restaurate cu grijă, fără intervenţii din acelea oribile, care nu respectă nici tipul de arhitectură, nici epoca în care au fost construite. Karlovy Vary şi-a conservat parfumul de eleganţă şi de bun gust, dar, în acelaşi timp, e şi un oraş foarte cool, atmosfera nu e în nici un caz vetustă. E aşezat într-o vale aflată între nişte munţi nu foarte înalţi, dar împăduriţi, cu casele căţărate inclusiv pe versanţi, izbucnind ici-colo din verdele copacilor, în toată splendoarea lor istorică. Singurul aspect negativ este că e un oraş foarte scump. În ceea ce-i priveşte pe cehi, sunt extraordinar de cocheţi, de eleganţi, au maniere impecabile, un aer de mare clasă şi o atitudine foarte relaxată, acea relaxare a traiului bun.
Bunicile din poveşti
O altă mimică, o altă Voica
- Actoria e un vis pe care îl am de când eram de-o şchioapă. În copilărie, când eram întrebată "Ce vrei să te faci când o să fii mare?", răspundeam cu aplomb "Artistă, actriţă", că nu prea ştiam să fac diferenţa. În casă mă deghizam, dansam, cântam, pictam, la şcoală eram mereu personajul principal din scenete, participam la toate concursurile de poezie... Sincer, nu ştiu de unde mi s-a năzărit treaba asta cu actoria. Probabil e ceva ce a venit din mine, nativ. Pentru că n-a existat nimeni din familie care să mă influenţeze în acest sens. Am crescut în Târgu Mureş, alături de nişte părinţi minunaţi, oameni care preţuiesc frumosul, dar n-au tangenţă cu domeniul artistic, şi alături de bunicii din partea mamei, care, în mare măsură, m-au şi crescut. Pot să spun chiar că bunica din partea mamei a fost cea mai bună prietenă a mea. Cu ea vorbeam despre câte-n lună şi-n stele, inclusiv despre lucruri pe care cu mama nu le discutam. Fizic, e clar că semăn perfect cu bunicul dinspre mamă. Din partea cealaltă a familiei, bunica dinspre tată era bunica din poveşti. Ea locuia la ţară, la 100 de kilometri de Târgu Mureş, în Topliţa, avea o căsuţă bătrânească fermecătoare şi o grădină de vis, foarte întinsă şi plină de miresme şi de culori. Şi era bunica din poveşti, pentru că nu mai ştia ce să-mi facă şi cum să mă mai răsfeţe: îmi gătea toate bunătăţile pământului, mă mângâia... Nu-mi mai venea să plec de la ea! Până la urmă, când eu aveam 7 ani, a plecat ea: în America, la sora tatei. După care, odată cu intrarea la liceu, am plecat şi eu din Târgu Mureş. În clasa a VIII-a, nu eram decisă la ce liceu să dau examen şi părinţii mi-au sugerat să-mi urmez visul, să merg la o şcoală unde se predă actorie. Astfel de şcoli nu existau însă decât în Cluj sau în Bucureşti şi am ales Bucureştiul, pentru că, la vremea aceea, tindeam mai degrabă către film, neluând prea mult contact cu teatrul, şi m-am gândit că aici sunt mai multe oportunităţi profesionale.
"Cred în teoria că nu ne naştem întâmplător într-un anume loc"
La Karlovy Vary, cu tatăl ei
- M-am îndrăgostit de Bucureşti imediat. Nu mi-a fost deloc greu să mă adaptez. Îmi place atmosfera de aici, îmi place că oraşul e mare, că-ţi oferă varietate, mai ales culturală, îmi place să mă plimb pe străzile lui, mai ales în zonele în care s-au păstrat case vechi, îmi plac oamenii de aici, fiindcă, din anumite puncte de vedere, sunt mai deschişi la minte... Frică mare în ceea ce priveşte adaptarea mea aici le-a fost părinţilor. Ţin minte că în clasa a IX-a, mama mă suna şi-mi tot spunea "Dacă simţi că ai nevoie să vorbeşti cu un psiholog..." - era distrusă săraca. Şi faptul că am stat şi stau singură a contat enorm, m-a ajutat extraordinar de mult, m-a modelat într-un anume fel: îmi place să fiu independentă, să fac lucrurile aşa cum consider şi în ritmul meu, îmi place că pot să stau să citesc oricât poftesc, în liniştea mea... Iubesc cărţile şi citesc foarte mult! Nu sunt genul care să piardă vremea prin cluburi. În primul an, după ce m-am mutat aici, am mers şi eu prin nişte cluburi, cu colegi de la şcoală, dar era, mai curând, o chestiune de noutate, de curiozitate. M-am lămurit repede care e treaba cu cluburile şi a existat şi un incident: am văzut în Centrul Vechi un băiat care a ieşit dintr-un club şiroind de sânge, după ce fusese bătut şi tăiat pe faţă şi pe abdomen. A fost ceva oribil, care m-a determinat să pun punct definitiv experienţei ăsteia.
- Crezi că originea ardelenească şi-a pus într-un fel amprenta asupra ta?
- Iubesc Târgu Mureşul şi mă bucur foarte tare că m-am născut acolo. Nu m-aş fi văzut trăind nicăieri altundeva, în prima parte a vieţii. Nici măcar în Bucureşti, pe care, aşa cum ţi-am spus, îl ador. Cred în teoria aceea că nu ne naştem întâmplător într-un anume loc, că energia acelui spaţiu ţi-e propice, că ai nevoie de ea. Cu siguranţă că aveam şi eu nevoie de energia aceea din Târgu Mureş, trebuia, mai întâi, să-mi fac plinul acolo, ca să-mi pot continua viaţa oriunde altundeva. Cred că am venit în Bucureşti fix când eram pregătită pentru asta. În plus, mi se pare că oamenii buni din provincie (sunt destui răi, şi acolo), nu doar din Ardeal ci şi din Moldova, din Regat şi din Banat, au primit şi ştiu să transmită mai departe un alt fel de educaţie: sunt mai "simţiţi" şi, din cauza asta, sunt şi mai timizi, mai retraşi... Iar în provincie, în oraşele mici, nu mai vorbesc de sate, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi ai încă sentimentul că aparţii unei comunităţi. Ceea ce e foarte confortabil! În Bucureşti, nu am sentimentul ăsta. Am câteva persoane apropiate, care-mi sunt foarte dragi, dar majoritatea prietenilor tot din Mureş sunt. Deocamdată, continuăm să ţinem legătura de la distanţă, dar - uite! - acum prietena mea cea mai bună a intrat la facultate aici, deci o să fim aproape şi geografic. Şi mai sunt şi alţi prieteni care vor să vină la facultate în Bucureşti, deci, încetul cu încetul, o să ne adunăm aici. Ceea ce e foarte tare!
"Nu se poate face teatru decât în limba ta"
Inocenţă şi prospeţime
- Cu siguranţă! E un liceu care, dacă eşti pus pe treabă, îţi oferă multe oportunităţi. Îi sunt foarte recunoscătoare acestei şcoli. Şi cred că ea reprezintă un început cât se poate de potrivit, pentru oricine vrea să facă teatru. Eu mă pregătesc acum intens pentru admiterea la facultate, la UNATC, şi îmi doresc enorm să intru din prima. Am mari aşteptări de la UNATC şi cred că îmi va fi de foarte mare folos. Mi s-a propus să plec în străinătate pentru facultate, dar am refuzat, pentru că am aici o şcoală minunată şi pentru că eu consider că meseria asta, cel puţin pe teatru, nu se poate face decât în limba ta.
- Ţi-ai ales o profesie foarte frumoasă, dar cu un viitor incert. Sunt mii de absolvenţi de actorie care se zbat să prindă un rol, oricât de mic, şi trăiesc în sărăcie. Nu te sperie perspectiva asta?
- Ba da, mi-e teamă, dar mi se pare că meseria asta îţi oferă atât de multe lucruri bune, ca om, încât merită să-mi asum acest risc. Ea deschide nişte zone în tine de care altfel nici n-ai avea habar că există. Şi, uneori, te pune şi la pământ, dar asta e tot spre binele tău. Iar satisfacţia ulterioară e atât de mare! Şi-apoi, eu simt că ăsta e drumul meu. Şi mai cred că succesul în actorie se bazează pe multă muncă, dar şi pe o doză de noroc. Iar eu, până acum, am fost o fată norocoasă. Sper, din tot sufletul, să nu rămân cu un film şi atât.
- Îmi spuneai înainte de interviu că eşti deja angrenată într-un proiect nou de film. Despre ce e vorba?
- În primăvară urmează să apar într-un scurtmetraj, care până atunci se poate transforma într-un mediumetraj sau chiar într-un lungmetraj, în regia italianului Massimiliano Nardulli. Şi mai sunt şi în două castinguri pentru două lungmetraje făcute în Italia, dar probele încă nu s-au terminat, deci nu ştiu dacă voi lua sau nu rolurile respective.
Cu Andi Vasluianu, partenerul din film
- Pentru culorile toamnei ai ochi?
- Eu ador, în general, anotimpurile astea intermediare, primăvara şi toamna, care mi se pare că au, fiecare, o lumină plină de poezie şi un parfum cu infinită tandreţe. Iar toamna asta, cu atât mai mult o simt aurie şi dulce, căci "Breaking News" e în cinematografe... Cu cât mai mulţi români vor merge să vadă filmul, cu atât răsplata mea va fi mai mare. Chiar dacă nu tuturor le va plăcea - deşi mi-au scris deja mulţi oameni, din toate colţurile ţării, care mi-au spus că au fost foarte emoţionaţi de acest film şi că le-a plăcut enorm -, faptul de a-l fi văzut ar fi un câştig pentru cinematografia românească, în general. Căci filmul românesc, deşi foarte premiat, adună greu românii în cinematografe.
Foto: ADI BULBOACĂ(2), ŞTEFANA DANCIU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
