VOICA OLTEAN - "Când am auzit despre premiul de la Karlovy Vary am izbucnit în plâns"

"Botezul focului s-a petrecut alături de o echipă fantastică"

- Deși nu ești o vedetă a filmului românesc, ai obținut recent, la festivalul de la Karlovy Vary, premiul pen­tru debut. O perfor­man­ță, având în vedere că ești încă elevă la liceul "Dinu Li­patti" din București. Cum ai ajuns în rolul principal din fil­mul "Breaking News", în re­gia Iuliei Rugină?

- Drept să-ți spun, nu cre­zusem că voi obține rolul. Di­rectorul de casting al filmului a venit la noi în liceu și a or­ganizat o primă selecție, la ca­re eu m-am dus doar așa, în vir­tutea inerției. Eram atât de răcită, încât nici nu mai știam pe ce lume eram, dar după se­lec­ția fotografiilor care ne-au fost făcute cu acest prilej, am primit un telefon de la Iulia Rugină, care m-a chemat, chiar în aceeași zi, la o probă. Am tre­cut testele și am primit rolul. Apoi a început ne­bu­nia: "intrarea" în personaj și filmările propriu-zise. Spre deosebire de Andi Vasluianu, care inter­pretează un reporter și a putut să se documenteze stând de vorbă cu profesioniști adevărați, eu, care joc o adolescentă normală, al cărei tată moare, iar această pierdere naște în ea un sentiment de re­voltă și de frustrare, n-am avut cu cine să vorbesc, decât cu mine însămi. Ceea ce am și făcut! Am scormonit în mine cât am putut de adânc, până am scos la suprafață tot ceea ce am considerat că e util pentru rol. Am descoperit că am multe în comun cu Simona. Lucruri bune, dar și lucruri rele: cri­ze­le adolescentine, interiorizarea în exces... Am dis­cu­tat mult și cu regizoarea Iulia Rugină. Am vrut să știu cum o vede ea pe Simona, ce vrea de la per­so­naj, ca să mă feresc de derapaje. Toată po­vestea as­ta... e atât de ușor s-o dai într-o tele­no­velă! Sunt une­le scene atât de puternice, încât dacă mie îmi scăpa ceva, un detaliu oricât de mic, stricam tot filmul.

- Filmările cum au fost? Prezența aparatului de filmat, a echipei, a celor care se uită la tine când joci... Nu e tocmai ușor pentru un debu­tant...

- Pe de o parte, filmările au fost foarte plăcute, da­torită atmosferei din echipă: prietenoasă, rela­xată... Chiar și episoadele mai ten­sionate se de­za­mor­sau rapid. Pe de altă parte, n-au fost tocmai ușoa­re: am lucrat la mare, în februarie, pe un frig crân­cen. Așa că la consumul interior fantastic, da­to­rat concentrării pe rol, s-a adăugat și epui­zarea fi­zică. Și, de ce să nu recunosc, și dorul de-acasă. Am avut chiar un moment, pe la ju­mătatea filmărilor, când m-am simțit copleșită. Dar m-au salvat Iulia și Andi: am stat vreo două ore la povești și mi-am revenit. De altfel, pe actorie, Andi m-a ajutat enorm. În mintea mea se ridicaseră tot felul de piedici - că n-o să pot să plâng, că nu o să știu să cad, că oare cum o să se vadă mișcarea mea într-o altă scenă... -, iar el m-a îndemnat, pur și simplu, să mă bazez pe instinct. Trăgând li­nie, cred că am fost ex­trem de no­ro­coasă, fi­ind­că s-a nimerit ca "bo­te­zul" meu cine­matografic să se pe­treacă în com­pa­nia unei echipe extraor­dinare. Ceea ce acum îmi naște și o serie de temeri. După filmul ăsta, am început să fiu che­mată în diverse pro­iecte, sunt apreciată, se așteaptă mult de la mine. Or, chiar dacă reușita aces­tui rol e meritul meu, în egală măsură, e și meritul echipei. Mi-e clar că singură n-aș fi putut să-mi mo­delez personajul în fe­lul ăsta, încât mă tem că, in­di­ferent cât m-aș strădui, dacă ni­meresc îm­preună cu o echipă proastă, care să nu mă ajute, nu voi putea să dau același randa­ment și voi de­zamăgi.

"Cehii ne-au tratat minunat"

- Să revenim la prestigiosul festival de film de la Karlovy Vary, unde ai obținut distincția specială pentru debut, din par­tea juriului. Cum te-ai sim­țit?

- Ce s-a întâmplat la Kar­lovy Vary a fost pentru mine o mare surpriză. Am mers acolo ca parte din echipa filmului, nici prin cap nu mi-a trecut că aș putea să obțin vreo distincție. De altfel, împreună cu alți co­legi, am plecat din Ce­hia înainte de încheierea festiva­lului. Am ate­rizat în București și, când eram în mașină, pe drumul de la aeroport spre casă, m-a sunat Iulia, care mi-a spus: "Mâine trebuie să fii înapoi, în Karlovy Vary. Iei mențiunea specială a juriului, pentru debut." Am izbucnit în plâns, atât de fan­tastic mi s-a părut! După care i-am sunat pe ai mei și le-am dat și lor vestea. Apoi am intrat în priză. În primul rând, nimeni din echipă nu putea să se întoarcă împreună cu mine la festival, iar eu, fiind încă minoră, nu puteam să călătoresc singură. Ma­ma nu putea nici ea să meargă cu mine, pentru că eu mai am o soră și un frate mai mici decât mine, dar până la urmă, problema s-a rezolvat cu ajutorul tatei, care m-a însoțit. Apoi m-am ocupat de biletele de avion și, disperată, pe ultima sută de metri, am rezolvat și chestiunea spinoasă a ținutei: îmi trebuia o toaletă potrivită evenimentului, pe care nu o aveam în garderobă. După care, în fine, am zburat înapoi spre Cehia, unde am fost preluată de cineva din partea festivalului.

- Cum ți s-a părut festivalul?

- Extrem de bine organizat! Și de foarte mare anvergură! Iar cehii te tratează minu­nat. Eu numai în filme am mai văzut așa ceva! Toată lumea roia în jurul meu, nu mai știau ce să-mi facă, erau incredibil de săritori și plini de solicitudine! Și nu doar cu mine se purtau așa, ci cu toți participanții. Sincer, nefiind obișnuită cu atât de multă atenție și bunăvoință, la un moment dat am ajuns să fiu de-a dreptul jenată. Nu mai spuneam nimic care să poată fi interpretat ca o cât de mică dorință, ca nu cumva organizatorii să se simtă obligați să mi-o împlinească. A fost superb! Iar premiul în sine mi-a oferit niște confirmări: pentru mine și pentru părinții mei, care s-au chinuit să mă țină în Bucu­rești, din clipa în care am dat examen la liceul "Lipatti" și am plecat din orașul meu natal, Târgu Mu­reș. Pentru ei m-am bucu­rat cel mai mult! Pe de altă parte, am conștien­tizat că nu e cazul ca, din acest motiv, să-mi iau nasul la purtare. N-am anunțat pe Facebook că "Uite, am luat premiu!", n-am făcut nici un gest de împăunare. Pentru că nu e nici în firea mea și pentru că am fost avertizată, mai ales de Iulia, că trebuie să rămân cu picioarele pe pământ, să nu mă las dusă de val. Sunt încă mică și abia la început de drum... Cu toate astea, vi­sez următorul pre­miu.

- Orașul Karlovy Vary cum ți s-a părut? Este în­cărcat de istorie, a fost una dintre reședințele preferate ale împăraților Austriei.

- Orașul e încântător! E ex­trem de curat, de colorat și de cochet, și-a păs­trat clă­dirile vechi, dar acestea au fost restaurate cu grijă, fără intervenții din acelea oribile, care nu respectă nici tipul de arhitectură, nici epoca în care au fost construite. Karlovy Vary și-a conservat par­fumul de eleganță și de bun gust, dar, în același timp, e și un oraș foarte cool, atmosfera nu e în nici un caz vetustă. E așezat în­tr-o vale aflată între niște munți nu foarte înalți, dar împăduriți, cu casele cățărate inclusiv pe ver­sanți, izbucnind ici-co­lo din verdele copacilor, în toată splendoarea lor istorică. Singurul aspect ne­gativ este că e un oraș foarte scump. În ceea ce-i pri­vește pe cehi, sunt extraor­di­nar de cocheți, de ele­ganți, au maniere impe­ca­bi­le, un aer de mare clasă și o atitudine foarte re­la­xată, acea relaxare a traiu­lui bun.

Bunicile din povești

- Să vorbim și despre dragul tău de actorie: cum s-a născut?

- Actoria e un vis pe care îl am de când eram de-o șchioapă. În copilărie, când eram întrebată "Ce vrei să te faci când o să fii mare?", răs­pun­deam cu aplomb "Artistă, actriță", că nu prea ști­am să fac diferența. În casă mă deghizam, dansam, cân­tam, pictam, la școală eram mereu personajul prin­cipal din scenete, participam la toate concur­surile de poezie... Sincer, nu știu de unde mi s-a năzărit treaba asta cu actoria. Probabil e ceva ce a venit din mine, nativ. Pentru că n-a existat nimeni din familie care să mă influențeze în acest sens. Am crescut în Târgu Mureș, alături de niște părinți minunați, oameni care prețuiesc frumosul, dar n-au tangență cu domeniul artistic, și alături de bunicii din partea mamei, care, în mare măsură, m-au și crescut. Pot să spun chiar că bunica din partea mamei a fost cea mai bună pri­etenă a mea. Cu ea vorbeam des­pre câte-n lună și-n stele, in­clu­siv despre lucruri pe care cu mama nu le discutam. Fizic, e clar că se­măn perfect cu bunicul dinspre ma­mă. Din partea cealaltă a familiei, bunica dinspre tată era bunica din povești. Ea locuia la țară, la 100 de kilometri de Târgu Mureș, în To­pli­ța, avea o căsuță bătrânească fer­me­cătoare și o grădină de vis, foar­te întinsă și plină de miresme și de culori. Și era bunica din povești, pentru că nu mai știa ce să-mi facă și cum să mă mai răsfețe: îmi gătea toate bună­tățile pământului, mă mân­gâia... Nu-mi mai venea să plec de la ea! Până la urmă, când eu aveam 7 ani, a plecat ea: în Ame­rica, la sora ta­tei. După care, odată cu intrarea la liceu, am plecat și eu din Târgu Mu­reș. În clasa a VIII-a, nu eram decisă la ce liceu să dau examen și părinții mi-au sugerat să-mi ur­mez visul, să merg la o școală unde se predă ac­to­rie. Astfel de școli nu existau însă decât în Cluj sau în Bucu­rești și am ales Bucureștiul, pentru că, la vremea aceea, tindeam mai degrabă către film, ne­luând prea mult contact cu teatrul, și m-am gândit că aici sunt mai multe oportunități profesionale.

"Cred în teoria că nu ne naștem întâmplător într-un anume loc"

- Ardelenilor li se pare că Bucureștiul e o jun­glă, nu le place gălăgia și forfota lui. Nici mo­ravurile. Tu cum te-ai adaptat?

- M-am în­drăgostit de București imediat. Nu mi-a fost de­loc greu să mă adaptez. Îmi place atmosfera de aici, îmi place că orașul e mare, că-ți oferă varietate, mai ales culturală, îmi place să mă plimb pe străzile lui, mai ales în zonele în care s-au păstrat case vechi, îmi plac oamenii de aici, fiindcă, din anumite puncte de vedere, sunt mai deschiși la minte... Frică mare în ceea ce privește adaptarea mea aici le-a fost părinților. Țin minte că în clasa a IX-a, mama mă suna și-mi tot spunea "Dacă simți că ai nevoie să vorbești cu un psi­holog..." - era distrusă săraca. Și faptul că am stat și stau singură a contat enorm, m-a ajutat extraor­dinar de mult, m-a modelat într-un anume fel: îmi place să fiu independentă, să fac lucrurile așa cum consider și în ritmul meu, îmi place că pot să stau să citesc oricât poftesc, în liniștea mea... Iubesc cărțile și citesc foarte mult! Nu sunt genul care să piardă vremea prin cluburi. În primul an, după ce m-am mutat aici, am mers și eu prin niște cluburi, cu colegi de la școa­lă, dar era, mai curând, o chestiune de nou­tate, de curiozitate. M-am lămurit repede care e treaba cu cluburile și a existat și un inci­dent: am văzut în Centrul Vechi un băiat care a ieșit din­tr-un club șiroind de sânge, după ce fu­sese bătut și tăiat pe față și pe abdomen. A fost ce­va oribil, care m-a determinat să pun punct definitiv experienței ăsteia.

- Crezi că originea ardelenească și-a pus în­tr-un fel amprenta asupra ta?

- Iubesc Târgu Mureșul și mă bucur foarte tare că m-am născut acolo. Nu m-aș fi văzut tră­ind nicăieri altundeva, în prima parte a vie­ții. Nici măcar în București, pe care, așa cum ți-am spus, îl ador. Cred în teoria aceea că nu ne naștem întâmplător într-un anume loc, că energia acelui spațiu ți-e propice, că ai nevoie de ea. Cu siguranță că aveam și eu nevoie de energia aceea din Târgu Mureș, trebuia, mai întâi, să-mi fac plinul acolo, ca să-mi pot con­tinua viața oriunde altundeva. Cred că am venit în București fix când eram pregătită pen­tru asta. În plus, mi se pare că oamenii buni din pro­vincie (sunt destui răi, și acolo), nu doar din Ar­deal ci și din Moldova, din Regat și din Banat, au primit și știu să trans­mită mai departe un alt fel de educație: sunt mai "sim­țiți" și, din cauza asta, sunt și mai timizi, mai retrași... Iar în pro­vincie, în orașele mici, nu mai vorbesc de sate, toată lu­mea cunoaște pe toată lu­mea și ai încă senti­men­tul că aparții unei co­mu­ni­tăți. Ceea ce e foar­­te con­fortabil! În Bucu­­rești, nu am senti­mentul ăsta. Am câteva per­soane a­pro­piate, ca­re-mi sunt foar­te dragi, dar majo­ritatea priete­nilor tot din Mureș sunt. Deocam­dată, conti­nuăm să ținem legătura de la distanță, dar - uite! - acum prietena mea cea mai bună a in­trat la fa­cultate aici, deci o să fim aproape și geo­grafic. Și mai sunt și alți prieteni care vor să vină la facultate în București, deci, în­cetul cu încetul, o să ne adu­năm aici. Ceea ce e foarte tare!

"Nu se poate face teatru decât în limba ta"

- Ești elevă în clasa a XII-a. Crezi că ai făcut alegerea corectă, venind la "Dinu Lipatti"? Li­ceul acesta continuă să-și onoreze renumele?

- Cu siguranță! E un liceu care, dacă ești pus pe treabă, îți oferă multe oportunități. Îi sunt foarte re­cunoscătoare acestei școli. Și cred că ea repre­zintă un început cât se poate de potrivit, pentru oricine vrea să facă teatru. Eu mă pregătesc acum intens pentru admiterea la facultate, la UNATC, și îmi doresc enorm să intru din prima. Am mari așteptări de la UNATC și cred că îmi va fi de foar­te mare folos. Mi s-a propus să plec în străinătate pentru facultate, dar am refuzat, pentru că am aici o școală minunată și pentru că eu consider că meseria asta, cel puțin pe teatru, nu se poate face decât în limba ta.

- Ți-ai ales o profesie foarte frumoasă, dar cu un viitor incert. Sunt mii de absolvenți de actorie care se zbat să prindă un rol, oricât de mic, și trăiesc în sărăcie. Nu te sperie perspectiva asta?

- Ba da, mi-e teamă, dar mi se pare că me­seria asta îți oferă atât de multe lucruri bune, ca om, încât merită să-mi asum acest risc. Ea des­chide niște zone în tine de care altfel nici n-ai avea habar că există. Și, uneori, te pu­ne și la pământ, dar asta e tot spre binele tău. Iar satisfacția ulterioară e atât de mare! Și-apoi, eu simt că ăs­ta e drumul meu. Și mai cred că suc­cesul în actorie se bazează pe multă muncă, dar și pe o doză de noroc. Iar eu, până acum, am fost o fată norocoasă. Sper, din tot su­fle­tul, să nu rămân cu un film și atât.

- Îmi spuneai înainte de in­terviu că ești deja angrenată în­tr-un proiect nou de film. Despre ce e vorba?

- În primăvară urmează să apar într-un scurtmetraj, care pâ­nă atunci se poate transforma în­tr-un mediumetraj sau chiar în­tr-un lungmetraj, în regia ita­lia­nului Massimiliano Nardulli. Și mai sunt și în două castinguri pentru do­uă lungmetraje făcute în Italia, dar probele încă nu s-au terminat, deci nu știu dacă voi lua sau nu rolurile respective.

- Pentru culorile toamnei ai ochi?

- Eu ador, în general, anotimpurile astea in­termediare, primăvara și toamna, care mi se pare că au, fiecare, o lumină plină de poezie și un par­fum cu infinită tandrețe. Iar toamna asta, cu atât mai mult o simt aurie și dulce, căci "Breaking News" e în cinematografe... Cu cât mai mulți ro­mâni vor merge să vadă filmul, cu atât răsplata mea va fi mai mare. Chiar dacă nu tuturor le va plă­cea - deși mi-au scris deja mulți oameni, din toate colțurile țării, care mi-au spus că au fost foarte emoționați de acest film și că le-a plăcut enorm -, faptul de a-l fi văzut ar fi un câștig pen­tru cinematografia românească, în general. Căci filmul românesc, deși foarte premiat, adună greu românii în cinematografe.

Foto: ADI BULBOACĂ(2), ȘTEFANA DANCIU