Partidul a acceptat "cu durere şi mânie" cererea premierului de demitere a trei miniştri (suspectaţi de DNA pentru afaceri necurate şi percepuţi ca atare şi la Bruxelles), rămânând, cu toate astea, în funcţiune. Cazul nu s-a mai repetat. Demisia (sau demiterea) primului ministru ar fi lăsat, cu adevărat, PSD-ul la mâna preşedintelui Klaus Iohannis. Acesta s-a întrebat, de altfel, retoric şi preventiv, dacă un partid care în mai puţin de un an de la accederea la guvernare, îşi dărâmă propriii premieri, mai poate dirija administraţia ţării? De aceea, ceea ce joi, 12 octombrie, putea fi, în şedinţa CEx al PSD, o "seară a cuţitelor lungi", s-a transformat într-o dramoletă în care, pe de o parte, miniştrii nominalizaţi pentru demitere au fost tămâiaţi drept "cei mai buni", dar demiterea (transformată pe loc în cerere personală de retragere) le-a fost admisă, iar - pe de altă parte - premierul, tămâiat şi el drept "cel mai bun", a fost păstrat la post. PSD-ul şi-a reafirmat astfel "unitatea monolitică în jurul conducătorului iubit" şi a demonstrat că poate trece "neabătut" peste toate hopurile de pe drumul său, spre concretizarea programului de guvernare atât de promiţător pentru ţară. De altfel, a doua zi, Liviu Dragnea a nominalizat din "rezerva de cadre" alţi trei candidaţi la posturile ministeriale vacantate şi totul a reintrat, cum s-ar părea, în normal. Dragnea şi Tudose au redevenit cei mai buni prieteni, miniştrii autodemişi au fost răsplătiţi cu alte slujbe la stat (mai puţin vizibile), iar guvernul s-a putut întoarce cu motoarele turate la misiunea lui. Lucrurile nu stau însă aşa. Ciocnirea dintre "tăticul" partidului ("daddy", cum singur şi-a spus Liviu Dragnea) şi omul de la şefia executivului era inevitabilă. Dragnea nu înţelege că între conducerea politică şi cea administrativă este o profundă deosebire. Deciziile politice corecte sunt întotdeauna cele care ţin cont de realitatea socială şi economică în care se exercită administraţia. Dragnea a conceput un program de guvernare extrem de ambiţios şi atrăgător pentru electorat, dar fără legătură cu posibilităţile reale ale economiei româneşti şi cu necesităţile ei de dezvoltare. Opţiunea pentru proiectul fantezist a fost deliberată, scopul public fiind readucerea, prin alegeri, a PSD la putere, subordonarea totală a acestuia faţă de "tătic", aflat în dificultate cu Justiţia independentă din România. Liderul PSD a fost dispus să promită "marea cu sarea" pentru câştigarea alegerilor, iar subordonarea conducerii PSD-ului s-a făcut prin promovarea celor îndatoraţi faţă de el, a celor cu o fidelitate verificată, mizând pe unitatea lor în acapararea integrală a Statului (deci şi a componentei lui juridice), urmând ca apoi promisiunile pentru "prostime" să fie dizolvate prin diverse "ajustări" şi pomeni conjuncturale. "Planul" aproape i-a reuşit, PSD-ul câştigând, cu "sateliţii" săi, majoritatea parlamentară în faţa unei opoziţii slabe şi divizate şi în indiferenţa unui electorat dezgustat de politicianism sau terorizat de grija supravieţuirii zilnice. "Daddy" şi-a dus partidul la victorie, dar nu a putut prelua nominal puterea, din cauza condamnării în Justiţie. Şi-a numit, în consecinţă, "uneltele", în fruntea guvernului, grăbindu-le întru schimbarea legilor Justiţiei, pentru propria "albire". Politizarea sistemului juridic trebuia învăluită de aplicarea spectaculoasă a programului de guvernare, "partidul" demonstrând că se ţine de cuvânt. Sarcina lui Sorin Grindeanu, năşit de tandemul penal Dragnea-Tăriceanu ca prim-ministru, şi apoi a succesorului său, Mihai Tudose, era să păstreze atenţia electoratului pe "implementarea" acestui "program al fericirii", patronând concomitent subordonarea Justiţiei faţă de conducerea partidului. Numai că până şi cele mai obediente slugi nu merg, în servirea "stăpânului", până la sacrificiul de sine. Astfel, Grindeanu a realizat foarte repede că mănoasele promisiuni guvernamentale nu pot fi îndeplinite fără riscul prăbuşirii economiei, iar eşecul în cea mai dorită acţiune, schimbarea legilor Justiţiei, prin procedeul "noaptea, ca hoţii", l-a condamnat în faţa şefului PSD şi a fost "executat" în premieră mondială: a fost primul premier doborât prin moţiune de cenzură de propriul partid. Succesorul, Mihai Tudose, s-a lovit de aceeaşi realitate. Economia nu se supune deciziilor politice aberante. Iar felinul responsabil cu demolarea independenţei Justiţiei, Tudor Toader, se mişcă prea încet şi prea prudent. Mihai Tudose a sesizat foarte repede că "partidul" îi cerea să se sacrifice în numele lui, pe de altă parte, ştia că "lupta de partid" nu se încheie decât atunci când nu mai există nicio posibilitate de supravieţuire politică. Între a se compromite intern, prin asumarea consecinţelor grave ale aplicării haoticului proiect de guvernare, şi extern, prin imaginea de unealtă oarbă a unui dictator penal, Tudose a ripostat, susţinând că nu se poate ca un întreg partid să se subordoneze voinţei unui singur om (cum se întâmpla în partidele comuniste). Drept urmare, a cerut şi a obţinut eliminarea din guvern a "ochilor şi urechilor stăpânului", adică a d-nelor Shhaideh şi Rovana Plumb. În "misiunea" sa a fost ajutat de poziţia fermă a preşedintelui Iohannis, care exclude a doua cădere a unui guvern, dat jos de propriul său partid. S-a dovedit, astfel, că Mihai Tudose nu este un "comunist idealist", care acceptă "să moară pentru partid".
Solidari doar în faţa Justiţiei, legaţi mafiot de interese economice comune, actualii lideri PSD nu mai au disciplina ideologică de odinioară şi nici obedienţa totală faţă de "tătuc", cum era numit Stalin. Rezistenţa lui Tudose o dovedeşte. Liderul PSD nu mai este infailibil, iar adevărata bătălie în partid abia a început.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
