Partidul a acceptat "cu durere și mânie" cererea premierului de demitere a trei miniștri (suspectați de DNA pentru afaceri necurate și percepuți ca atare și la Bruxelles), rămânând, cu toate astea, în funcțiune. Cazul nu s-a mai repetat. Demisia (sau demiterea) primului ministru ar fi lăsat, cu adevărat, PSD-ul la mâna președintelui Klaus Iohannis. Acesta s-a întrebat, de altfel, retoric și preventiv, dacă un partid care în mai puțin de un an de la accederea la guvernare, își dărâmă propriii premieri, mai poate dirija administrația țării? De aceea, ceea ce joi, 12 octombrie, putea fi, în ședința CEx al PSD, o "seară a cuțitelor lungi", s-a transformat într-o dramoletă în care, pe de o parte, miniștrii nominalizați pentru demitere au fost tămâiați drept "cei mai buni", dar demiterea (transformată pe loc în cerere personală de retragere) le-a fost admisă, iar - pe de altă parte - premierul, tămâiat și el drept "cel mai bun", a fost păstrat la post. PSD-ul și-a reafirmat astfel "unitatea monolitică în jurul conducătorului iubit" și a demonstrat că poate trece "neabătut" peste toate hopurile de pe drumul său, spre concretizarea programului de guvernare atât de promițător pentru țară. De altfel, a doua zi, Liviu Dragnea a nominalizat din "rezerva de cadre" alți trei candidați la posturile ministeriale vacantate și totul a reintrat, cum s-ar părea, în normal. Dragnea și Tudose au redevenit cei mai buni prieteni, miniștrii autodemiși au fost răsplătiți cu alte slujbe la stat (mai puțin vizibile), iar guvernul s-a putut întoarce cu motoarele turate la misiunea lui. Lucrurile nu stau însă așa. Ciocnirea dintre "tăticul" partidului ("daddy", cum singur și-a spus Liviu Dragnea) și omul de la șefia executivului era inevitabilă. Dragnea nu înțelege că între conducerea politică și cea administrativă este o profundă deosebire. Deciziile politice corecte sunt întotdeauna cele care țin cont de realitatea socială și economică în care se exercită administrația. Dragnea a conceput un program de guvernare extrem de ambițios și atrăgător pentru electorat, dar fără legătură cu posibilitățile reale ale economiei românești și cu necesitățile ei de dezvoltare. Opțiunea pentru proiectul fantezist a fost deliberată, scopul public fiind readucerea, prin alegeri, a PSD la putere, subordonarea totală a acestuia față de "tătic", aflat în dificultate cu Justiția independentă din România. Liderul PSD a fost dispus să promită "marea cu sarea" pentru câștigarea alegerilor, iar subordonarea conducerii PSD-ului s-a făcut prin promovarea celor îndatorați față de el, a celor cu o fidelitate verificată, mizând pe unitatea lor în acapararea integrală a Statului (deci și a componentei lui juridice), urmând ca apoi promisiunile pentru "prostime" să fie dizolvate prin diverse "ajustări" și pomeni conjuncturale. "Planul" aproape i-a reușit, PSD-ul câștigând, cu "sateliții" săi, majoritatea parlamentară în fața unei opoziții slabe și divizate și în indiferența unui electorat dezgustat de politicianism sau terorizat de grija supraviețuirii zilnice. "Daddy" și-a dus partidul la victorie, dar nu a putut prelua nominal puterea, din cauza condamnării în Justiție. Și-a numit, în consecință, "uneltele", în fruntea guvernului, grăbindu-le întru schimbarea legilor Justiției, pentru propria "albire". Politizarea sistemului juridic trebuia învăluită de aplicarea spectaculoasă a programului de guvernare, "partidul" demonstrând că se ține de cuvânt. Sarcina lui Sorin Grindeanu, nășit de tandemul penal Dragnea-Tăriceanu ca prim-ministru, și apoi a succesorului său, Mihai Tudose, era să păstreze atenția electoratului pe "implementarea" acestui "program al fericirii", patronând concomitent subordonarea Justiției față de conducerea partidului. Numai că până și cele mai obediente slugi nu merg, în servirea "stăpânului", până la sacrificiul de sine. Astfel, Grindeanu a realizat foarte repede că mănoasele promisiuni guvernamentale nu pot fi îndeplinite fără riscul prăbușirii economiei, iar eșecul în cea mai dorită acțiune, schimbarea legilor Justiției, prin procedeul "noaptea, ca hoții", l-a condamnat în fața șefului PSD și a fost "executat" în premieră mondială: a fost primul premier doborât prin moțiune de cenzură de propriul partid. Succesorul, Mihai Tudose, s-a lovit de aceeași realitate. Economia nu se supune deciziilor politice aberante. Iar felinul responsabil cu demolarea independenței Justiției, Tudor Toader, se mișcă prea încet și prea prudent. Mihai Tudose a sesizat foarte repede că "partidul" îi cerea să se sacrifice în numele lui, pe de altă parte, știa că "lupta de partid" nu se încheie decât atunci când nu mai există nicio posibilitate de supraviețuire politică. Între a se compromite intern, prin asumarea consecințelor grave ale aplicării haoticului proiect de guvernare, și extern, prin imaginea de unealtă oarbă a unui dictator penal, Tudose a ripostat, susținând că nu se poate ca un întreg partid să se subordoneze voinței unui singur om (cum se întâmpla în partidele comuniste). Drept urmare, a cerut și a obținut eliminarea din guvern a "ochilor și urechilor stăpânului", adică a d-nelor Shhaideh și Rovana Plumb. În "misiunea" sa a fost ajutat de poziția fermă a președintelui Iohannis, care exclude a doua cădere a unui guvern, dat jos de propriul său partid. S-a dovedit, astfel, că Mihai Tudose nu este un "comunist idealist", care acceptă "să moară pentru partid".
Solidari doar în fața Justiției, legați mafiot de interese economice comune, actualii lideri PSD nu mai au disciplina ideologică de odinioară și nici obediența totală față de "tătuc", cum era numit Stalin. Rezistența lui Tudose o dovedește. Liderul PSD nu mai este infailibil, iar adevărata bătălie în partid abia a început.