DACII DIN NORMANDIA - Rollo, Lupul cel Vestit

"Formula AS" pe urme vechi româneşti

După ce i-am găsit pe daci în Cehia, Polonia, Ţările Baltice, Suedia şi Danemarca, anul acesta am păşit pe urmele lor în Nor­mandia şi Bretania. Filonul de aur al istoriei noastre, prea puţin cunos­cute şi cercetate, continuă. Întemeietorul regalităţii nor­mande a fost un dac: Rollo. Tatăl lui William Spadă Lungă, bunicul lui Richard I Neînfricatul, străbunicul lui Wilhelm Cuceritorul. Vă spunem povestea lui, aşa cum e scrisă în cronicile medievale şi cum am găsit-o, căutându-i, pas de pas, urmele, pe malurile Atlanticului, în locurile pe care le-a stăpânit -

Suntem şapte oameni. Şapte români care au plecat din ţară, au străbătut Europa până în Normandia, în căutarea unui om. Un om care a trăit şi a murit pe pământurile astea înde­părtate, acum mai bine de o mie de ani. Un om care, la rândul lui, a plecat de aici, din ţara aceasta, pe care astăzi o numim Ro­mânia, ca să rescrie întreaga istorie a Europei. Un om fără de care Eu­ropa, aşa cum o ştim acum, n-ar mai fi fost aceeaşi. Suntem pe ur­mele istoriei, suntem pe urmele unui mare răz­boinic dac. Cronicile vremii i-au păstrat cu sfinţenie numele: Rollo. Rollo: numele acesta care înseamnă Lupul cel Vestit.

Regatul dintre munţi, Dunăre şi Marea Neagră

Rollo s-a născut în anul 846, în Dacia. Cronicile normande o pomenesc ca pe o ţară aflată în­tre munţi înalţi, un fluviu bine­cu­vântat, Dunărea, şi ţărmul blând al unei mări, Marea Nea­gră. Istoria nu reţine, însă, nu­mele tatălui său. Ni se spune doar că a fost un mare rege, ne­în­frânt în bătălii, care stăpânea ţinuturile Daciei şi Alaniei. Alungat, la moartea părintelui său, de un rege viclean, Rollo părăseşte ţara, urmat de război­nicii lui. Ajunge până în Scandinavia, pe corăbii, coboară spre Anglia şi trece mai departe, în Franţa. Cucereşte oraşul Rouen, în 876, asediază Parisul, în 886. În urma unui tratat semnat în anul 911, regele Franţei, Carol cel Simplu, îi recunoaşte cuce­ririle. Rollo se creştinează, promite pacea regatului francez şi devine, oficial, primul Duce al Norman­diei. Se stinge din viaţă în 930, la 84 de ani. Sub conducerea fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor săi, Normandia devine o forţă de temut, care ajunge să întemeieze, în 1066, prin Wilhelm Cuceritorul, ma­rele regat al Angliei. Doar că această istorie simplă a fost rescrisă, iar ce era evident pentru cronicarii vremurilor de atunci a devenit, dintr-odată, teribil de complicat. Rollo, dacul, este disputat de secole bune de danezi şi de norvegieni. Doar memoria tim­purilor acelora de demult şi credinţa noastră într-un adevăr simplu, că dac înseamnă dac, iar munţi, Dunăre şi Mare Neagră în­seam­nă Dacia, ne-au făcut să stră­batem o cale atât de lungă, până aici, în Normandia aceasta, azi, franceză, locul de unde istoria a început să curgă altfel. Nu suntem isto­rici, suntem doar nişte oameni care au dreptul să se întrebe şi să se mire. Suntem şapte şi suntem singuri în mirarea noastră. Să te întrebi şi să te miri. Iar apoi să în­chizi ochii, odată cu marele Rollo, şi să-i urmezi visul, visul acela care a fost la începutul tuturor faptelor sale de mai târziu. De multe ori asta înseamnă ceea ce facem: ne întrebăm, ne mirăm şi visăm împreună cu oamenii cărora le spunem povestea. E de ajuns. Putem începe.

Istoria vie a lui Dudo de San Quentin

N-am fi ajuns aici, în Normandia, fără Dudo de San Quentin şi cronica sa - De moribus et actis pri­morum Normanniae ducum. Cărturar de seamă al vremurilor sa­le, Dudo ajunge în Normandia în anul 986, la 21 de ani, şi devine unul dintre apro­piaţii Ducelui Richard I Neîn­fri­catul, nepotul faimosului Rollo. Petrece suficient timp la curte, încât să i se încredinţeze scri­e­rea primei istorii normande. Timp de 20 de ani, între 996 şi 1015, Dudo scrie o altfel de carte de istorie. Nu una bazată pe docu­mente scrise, ci o istorie vie, lite­rară, hrănită din poveştile celor care au trăit-o. Normandia era încă tânără, iar istoria ei se întâmpla atunci. Nu trecuseră nici 70 de ani de la moartea lui Rollo, înteme­ietorul acelui regat prosper, iar is­torisirile fapte­lor sale nu puteau fi uita­te de urmaşii săi. Bla­mată mai târziu toc­mai pen­tru prezenta­rea lite­rară a faptelor, cartea lui Dudo are un avantaj pe care nici o altă docu­men­tare ulterioară nu l-a putut avea: aceea de a fi părtaşă a vremuri­lor pe care le isto­ri­seşte, de a fi în direct con­tact cu cei care au plămădit istoria. Ce interes ar fi avut Ducele Richard I Ne­înfricatul de a croi o altă poveste despre bunicul său, Rollo? De moribus... a rămas până azi volumul de căpătâi al celor care tratează istoria nor­man­dă. Toţi istoricii care i-au urmat lui Dudo San Quentin până în secolul XIV - William de Jumièges, Wace, Robert de To­rigni, William de Poitiers şi Hugh de Fleury - au respectat întocmai cele scrise de el. Doar că această carte are, în toate cele 60 de capitole ale sale, o mare, uriaşă problemă, pentru cei care au rescris istoria Europei de azi: nu există nici un singur loc în care să se vorbească despre întemeietorii vikingi, ci doar despre ciudaţii, barbarii, neînfricaţii daci. Atunci când adevărurile nu mai convin, istoria este re­scrisă: "Când Dudo pomeneşte de daci, se referă, de fapt, la danezi", reformulează istoria un călugăr francez, la mai bine de patru secole după moartea lui Rollo. "Dacia înseamnă, de fapt, Danemarca", au strigat apoi toţi istoricii care l-au urmat. Nicio­dată un adevăr simplu n-a fost deformat mai mult. Dacii au fost transformaţi în vikingi. "Rollo este al nostru", au spus istoricii danezi, "pentru că Dudo vorbeşte despre daci, iar prin asta a vrut să scrie danezi". "Nicidecum!", au spus istoricii norvegieni. "Dudo pomeneşte limpede de o ţară cu munţi, iar Da­nemarca nu a avut nicicând aşa ceva. Rollo nu poate fi decât norvegian!" Nimic despre Dunăre, nimic despre Marea Neagră, nimic despre acel regat estic, Dacia, învecinat cu Sciţia şi Alania, aşa cum a fost consemnat în cronici. "Dudo nu ştia prea bine geografie", spun, de data asta împreună, şi istoricii norvegieni, şi cei danezi. (Ne întrebăm şi ne mirăm, deşi nu suntem istorici: oare chiar ni­meni, de la curtea Ducelui Richard I Neînfricatul, nepotul lui Rollo, n-a fost în stare să-i spună lui Dudo că gre­şeşte amarnic, că ei, normanzii, nu se trag din daci, ci din vikingi?!)
Suntem pe urmele unei poveşti care începe în anul 846. O poveste care e departe de a se fi sfârşit. Povestea unui om, Rollo, al cărui nume, spun ling­viştii, nu înseamnă altceva decât Lup Vestit.- Ne aflăm, deci, pe urmele unui Mare Lup, la aproape 1200 de ani de când el s-a născut, într-un loc al belşugului şi al războinicilor neînfricaţi, un regat aflat (cum aşa de frumos îl descrie Dudo) între munţi, Dunăre şi Marea Neagră, Dacia. Povestea spune că războinicii aceştia purtau în luptă înfri­coşătorul strigăt al lupului şi că întreaga Europă cunoscuse ferocea lor putere. Aduceau ca jertfă zeului lor, nu sacrificii obişnuite, ci sânge de oameni - viaţa lor. Venerau lu­pul şi nu se temeau de moarte. Asta spune po­vestea, cronicile stră­vechi care pomenesc de naşterea marelui Rollo. Atunci când pământul nu le mai ajungea, dacii plecau mai departe, pe corăbii. Pe Dunăre, în­spre Scandinavia, cum spune un alt istoric, Asser, biograful lui Al­fred cel Mare. Aşa cum a făcut şi Rollo, alungat din Dacia în care se născuse, de un nou rege, neîndurător, odată cu moartea tatălui său. De aici începe marea isto­rie. Însoţit de războini­cii săi daci fideli, acest om, alungat din Dacia natală, a supus toate armatele care i-au stat în cale. A ajuns până în nordul Europei, în Scan­dinavia, apoi în An­glia şi, de aici, a de­barcat în Franţa. Prima trimitere la o Dacie scan­dinavă apare în tratatele publice ale lui Alfred cel Mare, în 878, la puţin timp de la sosirea acolo a marelui dac, Rollo! De atunci, vreme de secole, inclusiv în edictele papilor, scandinavilor nu li s-a spus altfel decât daci, iar Danemarcei, Dacia. Rollo nu doar că a întemeiat Regatul Normandiei, dar a schimbat istoria nordului. Atunci când cronicile sunt citite exact aşa cum au fost scrise, adevărul este simplu: în anii aceia de demult, dacii cucereau Europa.

Normanzii vorbeau limba dacă

Atunci când ajungi la faţa locului şi stai de vor­bă cu istoricii de azi, toa­te aceste trimiteri la Da­cia dispar ca prin farmec. De parcă, din cronicile vremurilor, cuvântul dac a fost alungat şi au rămas doar faptele, lipsite de orice adâncime. Ţi se arată un copac: Norman­dia de azi, şi ţi se spune că rădăcinile sale au dis­părut. Ţi se spune ceea ce ştii şi ai citit deja, că re­gele Franţei, temându-se de forţa armatei lui Rollo, a preferat să nu lupte şi să-i cedeze Nor­mandia, în schimbul unei promisiuni de pace şi bună înţelegere. Ţi se spune şi că în acest schimb fără luptă, Rollo a acceptat să treacă la credinţa creştină. Că a fost botezat, iar de atunci, nu-i aşa?, şi-a renegat rădăcinile şi a devenit un simplu duce normand. Nu ţi se mai spune că în aceleaşi cronici, pe care ai avut norocul să le citeşti şi tu, un dom­nitor al Fran­ţei a încercat să-l ia de partea sa, împotriva lui Rollo, pe un alt mare războinic dac... crudul Anstign. Şi nu ţi se mai spune, aşa cum scrie în cronici, că Anstign şi Rollo şi-au vorbit în limba dacă şi că răspunsul dat conducătorului francez a fost: "Un lup nu va fi niciodată prins de un alt lup". Sunt lucruri care se tac de secole, atunci când se vorbeşte de Rollo. Cum se tace şi faptul că fiul lui Rollo, Ducele William Spadă-Lungă, şi-a trimis fiul, pe Richard I, să inveţe limba dacă la Bayeux: "...quoniam Rothoma­gen­sis civitas Romana potius quam Dacisca utitur elo­quentia, et Baioacensis frequentius. Fruitut Da­cis­ca quam Romana, volo ut puer at Baioacensis de­feratur ut educetur, fer­vens loquacitate dacisca" (Căci cetatea din Rouen foloseşte limba romană, mai degrabă, decât pe cea dacă, iar în Bayeux, limba dacă se foloseşte mult mai mult decât cea ro­mană. Drept urmare, vreau ca fiul meu să fie dus cât mai degrabă în Bayeux, ca să fie deprins şi învăţat în limba dacă.) Ducii normanzi nu-şi uita­seră rădăcinile, iar în Ba­yeux-ul acela din vremea lui Dudo de San Quentin, lumea şi limba lor erau acelaşi: dacice! De necrezut şi totuşi adevărat. Adevăruri simple, trecute sub tăcere, adevăruri despre care astăzi nu se mai vorbeşte nimic, deşi, lucru de mirare, şi noi, şi is­toricii de acum, facem trimi­tere la ace­leaşi vechi cronici.

Urmele ajung întotdeauna acasă

Degetele mele tocmai au atins mormântul lui Rollo, din uriaşa catedrală Notre-Dame din Rouen. Marele războinic dac nu mai e aici. Aşa mi s-a spus când am intrat. Este doar un mormânt gol, străjuit de o statuie pietrificată, cu o co­roa­nă regală pe cap, cu mâinile îm­preunate pentru rugăciune şi un câine lipit de tălpile goa­le. Dacă Rollo ar fi fost aici, cer­cetătorii norvegieni şi da­nezi ar fi obţinut, fără doar şi poate, un aviz pentru deshu­mare, în lupta lor neobosită pentru a stabili paternitatea marelui răz­boinic. Au trebuit să se mulţumească însă cu ră­măşiţele lui Richard I Neînfricatul şi ale fiului său, Richard al II-lea Cel Bun, aflate în abaţia de la Fecamp. Vom ajunge şi acolo, pe urmele lui Rollo, pentru a vedea ceva ce deja simţim: urmele ajung întotdeauna acasă. Mormântul acesta e gol, cum şi toată catedrala asta fastuoasă e pustie. Credinţa s-a aciuat, probabil, prin firide, pe chipul câtorva îngeri de piatră ascunşi, martori tăcuţi ai unei mari istorii. Credinţa se află în lumina puţină care se strecoară prin vitralii, sfioasă, cuminte, covârşită de umbra trufaşă a unei nesfârşite răceli de marmură. Sunt şi eu aici, cu mâna mea întinsă, încercând să desluşesc o frântură din tainele unei poveşti vechi de aproape 1200 de ani. Închid ochii, cuvintele lui Dudo de San Quentin mă călăuzesc până departe, în regatul înde­părtat al Franţei. E simplu atunci când ai ochii în­chişi, inima deschisă, iar degetele ating un mormânt străvechi, să călătoreşti într-o clipă, până în tainele adânci ale unui timp trecut. "Rollo e obosit, adoar­me. Zeiţa nopţii şi a somnului (spune Dudo), se furişează în trupul său uriaş şi-l poartă departe, până pe vârful celui mai înalt munte. Acolo, în preaj­ma sa, visând, Rollo vede cea mai limpede şi mai pură apă a unei fântâni. E obosit, bolnav, îl mis­tuie arsura leprei. Rollo coboară şi se purifică în apa de cristal a fântânei, iar durerile sale cumplite încetează ca prin farmec. Se simte tă­mă­duit, purificat, şi vede un stol nesfârşit de păsări felurite, de toate culorile pământului, zburând înnebunitor la poalele muntelui.Sunt atât de multe! Rollo se simte copleşit, privirea sa nu poate cuprin­de unde se sfârşeşte stolul. Dar se apropie; se apropie toate, ciripind în toate felurile posibile, de marginea fântânii şi, rând pe rând, se scu­fundă în apele acelea mângâietoare. Apoi, tămăduite de atinge­rea apei, se liniştesc şi se aşează cuminţi, toa­te laolaltă, pe cren­gile arborilor din jur şi, într-o armonie de­plină, încep să cui­bă­rească. Rollo se tre­zeşte (spune Dudo în cronica sa), iar eu sunt încă acolo, cu el. Îşi cheamă oamenii, înţelepţii, chiar şi pe cei mai de seamă dintre captivii săi şi le povesteşte visul, al că­rui înţeles nu-l poate pătrunde. Unul singur dintre cei che­maţi, un bătrân pri­zonier creş­tin, se în­cumetă să-i deslu­şeas­că ce a vă­zut: «Mun­tele pe care te-ai visat reprezintă credinţa acestui loc. Fântâna din vârf este botezul credinţei. Oda­tă ce ai atins apa fântânii, botezul ţi-a purificat păcatele. Te-ai născut din nou, mai pu­ternic, mai pur, mai viu. Toate acele păsări felurite sunt neamurile pe care le vei conduce de acum înainte, prin marea ta înţelepciune. Şi lor le-a fost dat să se spele de păcate. Vei reconstrui oraşe, asta e însemnătatea cuiburilor, şi vei trăi în armonie, prin puterea lui Hristos»".

Hristul de piatră

Deschid ochii, mă aflu într-o catedrală pustie, cu mâna atingând mormântul gol al Lupului cel Ves­tit, Rollo. Astfel, spune Dudo, a înţeles război­nicul dac credinţa creştină, înainte ca Regele Fran­ţei să-i ceară botezul, la schimb cu Normandia. Rollo s-a creştinat în suflet, înainte să o facă cu trupul. Părăsesc catedrala, locul unui mormânt gol, şi mă îndrept către Abaţia Saint-Ouen. Am o în­tâlnire acolo, cu Rollo.
La o mie şi mai bine de ani după ce Normandia şi Bretania au fost îmblânzite de războinicii daci, Rouen, capitala marelui ducat, îşi ascunde urmele străvechi sub poleiala cochetă a unui oraş fără griji. Te amesteci printre turiştii care fotografiază coloa­ne şi creneluri, clădiri şi vitrine. Émile, istoricul cu care stau de vorbă, un băiat tânăr, volubil, glumeţ, ridică din umeri la întrebările mele şi-mi spune că "Sena e de prea mult timp în acelaşi loc, ca să încerc să-i schimb eu cursul. Înţelegi, pentru noi, Rollo e întemeietorul viking al Normandiei, şi e treaba danezilor şi a norvegienilor să afle ce a fă­cut înainte". Îmi urează bonne chance în căutările mele, cu o expresie zâmbitoare, care ascunde suficient de multă indiferenţă. Ne-am obişnuit cu asta. Suntem singuri, avem de partea noastră doar cronicile vechi şi o încredere oarbă în drumurile pe care le avem de făcut. Drumul meu, acum, trece printr-o intersecţie ticsită de maşini, ocoleşte o clădire de sticlă, traversează un bulevard şi se opreşte într-un mic parc din faţa unei biserici. Biserica Saint-Ouen. Rollo e aici şi priveşte impa­sibil oamenii care trec, cuminţi, pe alei. Istoria e darnică cu marii eroi, şi chiar la sute de ani depăr­tare, dacă ai fost demn de ea, îţi poate dărui o statuie. O statuie e tot ce a rămas acum din Rollo. Cel puţin aici, în Rouen, oraşul acesta pe care ajun­sese să-l stăpânească cu unsprezece veacuri în urmă, în 876. Oraşul acesta pe care l-a ajutat să în­florească, el, copiii, nepoţii şi strănepoţii săi, exact ca în visul acela tălmăcit de prizonierul creştin. Norvegienii pomenesc de Rollo al lor, ca de un războinic "atât deuriaş şi de puternic, că nici un cal nu-i putea purta povara". Aşa că tot ei l-au numit Rollo Umblătorul. Statuia asta pe care o privesc acum, însă, n-are nimic uriaş în ea. Trecerea anilor peste piatra din care a fost dăltuită i-a ciuntit mă­reţia. Oamenii trec mai departe pe aleile parcului, nepăsători. Sunt singurul care s-a oprit - un om în faţa unei statui ciobite de timp - încercând să desluşesc ceva din trecut. Atât rămâne, uneori, dintr-o viaţă: un trup de piatră, în­tr-un parc. De unde să fi ştiut un sculptor cum arată eroul, când nici despre patria aceea îndepărtată, aşe­zată între munţi, între Dunăre şi Ma­rea Neagră, pe care cronicarii au numit-o Dacia, istoricii de azi nu spun nimic? Poate că nu statuia e im­portantă, îmi zic, ci unde priveşte ea. Şi nu spre cer pri­veşte Rollo, nici spre ar­borii din jur, nici mă­car spre marea abaţie Saint Ouen. Privirea lui se odihneşte pe o piatră. Mă îndrept spre ea, o privesc, o ating: o rună. Pe faţa ascunsă a pietrei, figura lui Hristos pare să se desprindă de lume şi să plutească zâmbind deasupra ei. Asta priveşte Rollo acum: un Hrist pe o piatră. Visul acela visat demult, care l-a purtat mai departe şi a răzbit deasupra istoriei. Sunt păsări felurite care cuibăresc în acest parc. O fân­tâ­­nă se află ceva mai încolo. E linişte şi e de ajuns. Ne urmăm şi noi visul, mai departe, spre Fécamp, locul unde fiii şi nepoţii Marelui Lup au domnit şi au cerut, atunci când le-a venit so­rocul să moară, "să fie îngropaţi lângă râu, pen­tru ca apa să le spele păcatele bătăliilor avute".

Opt dinţi

Nici Richard I Neînfricatul, cel despre care Dudo de San-Quentin spune că a fost trimis la Bayeux să înveţe limba dacă a strămoşilor săi, nici fiul său, Richard al II-lea Cel Bun, nu şi-au găsit, însă, liniştea după moarte. Sub domnia lor a fost ridicată abaţia din Fécamp şi tot sub oblă­duirea lor a apărut şi cronica scrisă de Dudo. Dacă viaţa lor a fost plină de izbân­dă, odihna de veci le-a fost tulburată. Au fost luaţi de lânga apa unde au cerut să se odihnească şi aduşi în biserica pe care au clădit-o. Mutaţi iarăşi, în grabă, în timpul unui război din vechime, într-un alt colţ al Mânăstirii. Apoi locul lor de veci a fost uitat cu totul, până când cumplitele vremuri ale celui de-al doilea Război Mondial i-a scos din nou la iveală. Sub bombardamentele care au cutremurat toată Normandia, podeaua Mânăstirii din Fécamp s-a deschis iarăşi lumii, iar din măruntaiele ei, mira­culos, au apărut sarcofagele celor doi duci. Istoria ieşise iarăşi la lumină, strămoşii lui Rollo îşi cereau dreptul la apa după care au tânjit. Doar că lumea nu înţelege că dorinţele unor oameni pot fi deasu­pra istoriei. Ducii au fost îngropaţi din nou, cu fast, sub podeaua mânăstirii. Până de curând. După şap­te ani de demersuri neîntrerupte pe lângă guvernul francez, o echipă de savanţi danezi şi norvegieni a primit permisiunea să deschidă mormintele străve­chilor conducători normanzi, ca să le afle originea. Numai aşa, au spus ei, prin extragerea ADN-ului din cei doi urmaşi, se va încheia disputa nesfârşită în privinţa lui Rollo. Lumea va şti cu siguranţă dacă strămoşul războinicilor care au cucerit şi întemeiat Anglia, în anul 1066, va fi fost norvegian sau da­nez. Anul trecut, însoţiţi de blitz-urile fotografilor, cer­ce­tătorii Andaine Seguin Orlando, din Danemar­ca, şi Per Holck, din Norvegia, au deschis sarco­fagele ducilor. Au găsit o mână de oase bătrâne şi ceva ce orice cercetător se bucură să descopere: "Ura!", au strigat ei triumfători. "Opt dinţi! Asta ne va ajuta enorm să extragem ADN-ul. Cât de curând vom dezlega enigma!". Au plecat cu dinţii, dar rezulta­tele au întârziat să apară. Abia în mai, anul acesta, cu jumătate de gură, iniţiatorul proiec­tului, Sturla Ellingv?g, se declara înfrânt: "Cei doi nu sunt, cu siguranţă, nici danezi, nici norvegieni. Vom con­tinua demersurile pentru a le afla identi­tatea".
Brigitte Boulet, istoric în Fécamp, îmi arată mor­mintele celor doi duci daci şi îmi vorbeşte des­pre ei, ca despre vikingii care au întemeiat Norman­dia. O opresc din vorbit, sunt lucruri care se tot repetă în poveştile istoricilor de azi. O întreb dacă ştie ceva de Dacia lui Rollo, despre care se vorbeşte în toate cronicile vechi. Zâmbeşte amabil şi pri­veşte în altă parte: "Desigur. Este o denumire gre­şită dată Danemarcei". O întreb cum putea să greşească un om aflat la curtea nepotului lui Rollo, care şi-a scris istoria la nici o sută de ani de la moartea întemeitorului Normandiei? "Nu ştiu. Istoricii nu aveau pe atunci acurateţe". O întreb dacă Dacia daneză e o ţară cu munţi, Dunăre şi Marea Neagră. Şi o mai întreb de ce nu s-a putut prevala ADN-ul unor oameni despre care, oficial, s-a constatat că nu sunt nici danezi, nici norvegieni. Zâmbeşte crispat, priveşte iar în altă parte:"Dom­nule, ştiu unde vreţi să ajungeţi. Dar să ştiţi că ce faceţi dumneavoastră riscă să arunce istoria într-o mare degringoladă". Îi zâmbesc şi eu, o privesc în ochi şi îi mulţumesc. Îi spun că suntem români şi că nu suntem nici măcar istorici, ci doar jurnalişti. Că am venit până aici cu un adevăr simplu de partea noastră, am venit să ne mirăm şi să întrebăm. Mă priveşte în sfârşit în ochi şi-mi urează să mă bucur de Normandia. Îi spun că aşa voi face. Sân­ziana, Andrei, Cătălin, Ciprian, Claudiu şi Florentin mă aşteaptă la malul mării. De acolo a sosit şi Rollo Dacul şi a schimbat istoria. E o zi noroasă în viaţa noastră. Mă îndrept către ei.