Părea o apariţie dintr-o altă lume. Un chip alb, strălucind de o lumină lăuntrică, aureolat de părul şi barba argintii, cu ochii albaştri, mereu adânciţi în miezul sufletului. Umbla totdeauna desculţ şi cu capul descoperit, chiar dacă afară era viscol sau un ger de crăpau pietrele. Trecea încet pe stradă, cu totul afundat în rugăciune, păşind domol, plutind parcă pe fulgii care se roteau nebuni în vânt. Din când în când, intra în vreo brutărie şi îşi aşeza tălpile pline de gheaţă direct pe jăraticul din cuptor. Se strângeau atunci toţi muşteriii să vadă cum de nu se arde lângă tăciunii aprinşi. Nu s-a ars niciodată şi nici picioarele nu i-au degerat. Nu s-a îmbolnăvit toată viaţa, pentru că se ruga. Din Psaltire, pe care o învăţase pe dinafară şi pe care o cânta încetişor, într-un soi de litanie, pe care o auzeau şi trecătorii. Era îmbrăcat zdrenţuros, dar totdeauna curat, în iţari albi, cu un cojoc veşnic peticit, pe sub care purta o cămaşă albă, de cânepă. Psaltirea o avea mereu lipită de piept, dimpreună cu un toiag însemnat în vârf cu o cruce, moştenire a anilor cât fusese cioban în munţi.
Greu de prins în tipare un om ca el! Un sfânt greu de prins în cuvinte sau canoane! A trăit ca un călugăr, deşi nu a fost niciodată închinoviat într-o mânăstire, a avut o familie mare, cu cinci copii, deşi a fost mai tot timpul în mijlocul lumii. Un veşnic peregrin, un suflet aprins, care a ars mereu şi mereu, numai de iubirea pentru Hristos. Contemporanii îl vor fi înţeles prea puţin, dar de iubit l-au iubit aşa cum iubeşti sufletele rare, pe care le admiri fără să le pricepi. Singurii care i-au pătruns taina au fost ucenicii săi. Şi a avut mulţi, de tot soiul, mireni şi călugări, oameni de lume sau sihaştri. Pentru toţi a fost o călăuză luminoasă către Hristos, despre care vorbea puţin, predicându-L direct, prin exemplul propriei vieţi.
Un altfel de cioban
Moşul Gheorghe Lazăr, împreună cu ucenicii săi, monahii Atanasie şi Chiril Păvălucă
Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe a dispărut. L-au căutat rudele, a plecat după el soaţa cea tânără. Într-un târziu, l-au găsit în fundul grădinii. Stătea nemişcat, în genunchi, cu faţa şi mâinile întinse spre cer. Nu a îndrăznit nimeni să îl tulbure. Chipul lui strălucea în rugăciune, ca al unui sfânt.
Cinci copii a avut - Ioan, Vasile (care a murit de mic), Maria, Ana şi Marta. I-a crescut departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la câţiva kilometri de sat, aproape de munte. În anii aceştia, când se ostenea să îşi întreţină familia săracă din ciobănit, mintea-i era tot timpul la Dumnezeu. În singurătatea munţilor, citea mereu Psaltirea, până când a învăţat-o pe de rost. Noaptea, când toţi cei ai casei se odihneau, se retrăgea în codru şi se ruga, după ce făcea sute de metanii. Aşa i s-a legat sufletul de cer. Când grijile îi năpădeau pe nevastă şi pe copii, pentru că erau săraci şi amărâţi, el îşi păstra zâmbetul pe obraz şi le spunea neclintit: "Nu vă tulburaţi, dragii mei! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm şi să facem voia Lui".
Hagiu
Mânăstirea Văratec
Cincisprezece ani a ascuns Gheorghe în inimă acest dor. Îl va fi purtat în rugăciunile lui de noapte, când se închidea singur în întunericul pădurii, îl va fi murmurat pe potecile munţilor, odată cu versurile Psaltirii pe care o purta mereu la piept. Într-un târziu, i-a vorbit Pelaghiei despre arderea lui, şi ea, credincioasă şi înţeleaptă, l-a înţeles şi l-a lăsat să pornească la drum. A plecat împreună cu alţi ţărani de la el, din Şugag. Până la Constanţa au mers pe jos cale lungă, apoi s-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Ierusalim.
Dacă Gheorghe a purtat toată viaţa dorul rugăciunii în el, apoi Ţara Sfântă i l-a împlinit pe deplin. Mormântul din care se ridicase Hristos, Golgota udată de sângele sfânt, piatra ungerii... nu erau locuri, ci porţi larg deschise, prin care lumea de dincolo năvălea în inima ciobanului din Şugag. A fost îndeajuns să le sărute înfiorat, pentru ca Hristos să îi stăpânească făptura pentru toată viaţa pe care o mai avea. Plângea întruna şi se ruga. Mergea de trei ori pe zi la Mormântul Sfânt. Noaptea şi-o petrecea în privegheri, rugându-se cu mâinile ridicate la cer, iar ziua cerceta bisericile Ierusalimului. În starea aceasta de beatitudine şi de har, a cercetat un pustnic vestit, care trăia în peştera Sfântului Xenofont. Când a ajuns la el, sihastrul tocmai hrănea un leu. I-a spus lui Gheorghe pe nume, fără să îl fi cunoscut, sfătuindu-l să nu plece de îndată din Ţara Sfântă. Să se închine şi la mânăstirile încă necercetate, iar apoi să se întoarcă la peşteră, după sfat. Gheorghe a făcut întocmai. Când a revenit, pustnicul i-a cerut o nevoinţă aspră şi grea, care să-i limpezească drumul pe care avea să îl urmeze: să se retragă în pustie şi să postească patruzeci de zile doar cu apă şi pâine. Gheorghe l-a ascultat. În arşiţa zilei şi în frigul nopţii, departe de orice făptură, s-a afundat în pustiul Iudeei, dăruit întru totul lui Dumnezeu. A fost încercat de nenumărate ispite, venite de la demonii care voiau să îl abată din drum, dar le-a biruit cu rugăciunile lui de foc. Într-una din zile, ca din senin, încălţările şi cuşma i-au dispărut ca prin farmec. În altă zi, a rămas fără pâine, dar s-a hrănit cu rădăcini. N-a dat înapoi nicio clipă, hotărât să-şi termine nevoinţa cu orice preţ. Când s-a întors la pustnic, era doar o umbră de om, luminată pe dinăuntru de rugăciune. "Frate Gheorghe", i-a spus pustnicul cel bătrân, "Duhul Sfânt mi-a descoperit că nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai înaltă decât a unui monah. Vei umbla din loc în loc în rugăciune şi multă lipsă şi vei avea mintea mereu la Dumnezeu. El va fi tot timpul cu tine. Stăruieşte în rugăciune. Asta este regula vieţii tale".
Moşul Gheorghe Lazăr, pictat la Mânăstirea Afteia, înainte de a fi canonizat
Aşa a-nceput Gheorghe să umble din sat în sat oprindu-se la câte o biserică, unde auzise că slujeşte un părinte înduhovnicit. Dacă preotul îi îngăduia să se roage peste noapte înăuntrul, rămânea. Nu dormea niciodată în casele oamenilor, numai în curtea bisericilor, în şură sau afară, pe câmp. Noaptea şi-o petrecea toată în rugăciune, mereu cu mâinile ridicate la cer. Petrecea aşa câteva zile, apoi se pornea spre celălalt sat sau spre vreo mânăstire. Pe acasă nu trecea decât o dată pe an, şi atunci ca să le dea femeii şi copiilor banii cu care îl mai miluiau, câteodată, creştinii, cerându-i să îi pomenească în rugăciuni. Curăţia lui Gheorghe îi atrăgea. Ceva din focul său lăuntric răzbătea în afară, şi lumea simţea că are de-a face cu un om dăruit cu totul lui Dumnezeu. Încet-încet, a prins să aibă renume, şi oamenii îl căutau ca pe-un sfânt.
Minunile
Mânăstirea Afteia
O altă întâmplare, istorisită de ucenicii săi, s-a petrecut pe când Moş Gheorghe Lazăr mergea cu trenul. Când s-a apropiat de Piatra-Olt, i-a spus conductorului: "No, drăguţă, opreşte oleacă aici, pentru că trebuie să iau o carte de la cineva". "Moşule, nu oprim noi trenul pentru cartea dumitale. Oprim numai dacă sunt oameni de luat din haltă". Dar când au ajuns în gară, locomotiva s-a oprit de la sine. Au crezut că s-a stricat, dar după ce Moş Gheorghe s-a urcat din nou cu cartea în mână, locomotiva a pornit din nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Plecarea
Biserica Mânăstirii Văratec, unde îşi doarme somnul de veci Sfântul Gheorghe Lazăr
La Piatra Neamţ, zilele sale semănau una cu alta, ca boabele înşirate pe aţa de metanie. Se trezea în zori, foarte devreme, şi după ce îşi spunea rugăciunile, îşi punea Psaltirea în sân şi pleca prin târg. Păşea încet, cu sfială, cântând psalmii, într-o tânguire lină, pe care o auzea oricine se apropia de el. "Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi", spunea ca pentru sine şi pornea să psalmodieze. Era ceva duios în litania lui, un dor de Dumnezeu care le înmuia inima celor care-l ascultau. Încet-încet, aşezarea de la poalele munţilor Neamţului s-a obişnuit cu Gheorghe şi îl privea cu veneraţie. Se spune că pe unde venea el, câinii încetau din lătrat, iar copiii îşi lăsau joaca. "Trece Moş Gheorghe!", spuneau femeile, venind degrabă să îi atingă cojocul şi să îi dea un ban, ca să fie pomenite împreună cu tot neamul lor. Dacă îi dădeai mai mult de un leu, ţi-i dădea înapoi. Alene, fără să îşi întrerupă ruga, moşul îi cerceta pe cei apropiaţi sau pe cei aflaţi în nevoie. După ce termina de rostit toată Psaltirea, niciodată mai devreme, trecea pe la brutăria oraşului, iar din banii primiţi de pomană, cumpăra întotdeauna un sac de pâine şi pleca cu el spre turnul unde îşi avea chilia. Acolo îl aşteptau înşiraţi pe două rânduri, o mulţime de amărâţi. Împărţea tot ce primise, păstrându-şi pentru sine doar un codru de pâine. Apoi stătea de vorbă cu cei care doreau un sfat de la el, după care urca în turn şi îşi mânca bucata de pâine. Odată cu apusul soarelui, aţipea două-trei ceasuri, iar înainte de miezul nopţii, se scula, cobora din turn şi se încuia în biserică. Acolo înlemnea în rugăciune, timp de trei ceasuri. Îşi scotea la urmă cojocul şi făcea metanii, pomenindu-i pe toţi cei pe care îi întâlnise în drumul său. Spre zori, făcea câte o metanie pentru fiecare sfânt din calendar, iar când se crăpa de ziuă, urca la el în chilie şi mai aţipea un ceas. A ţinut rânduiala aceasta douăzeci de ani încheiaţi. Uneori, târgoveţii îl întrebau, mai în şagă, mai în serios, când va părăsi această lume, iar Moş Gheorghe le răspundea că va pleca atunci când va fi o mare sărbătoare şi se vor învrăjbi popoarele.
Racla cu moaştele sfântului de la Mânăstirea Văratec, din Neamţ
La înmormântarea lui au slujit 50 de preoţi şi au venit zeci de mii de credincioşi. Nenumăraţi ucenici i-au dus după moarte mai departe rânduiala. Biserica ştie mulţi "moşi" care i-au călcat pe urme, trăind aidoma povăţuitorului lor, desculţi şi cu capul descoperit, fie arşiţă, fie ger. Un şir de ţărani simpli şi credincioşi, al căror singur dor a fost acela să fie mântuiţi de Hristos.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
