După ce i-am găsit pe daci în Cehia, Polonia, Țările Baltice, Suedia și Danemarca, anul acesta am pășit pe urmele lor în Normandia și Bretania. Filonul de aur al istoriei noastre, prea puțin cunoscute și cercetate, continuă. Întemeietorul regalității normande a fost un dac: Rollo. Tatăl lui William Spadă Lungă, bunicul lui Richard I Neînfricatul, străbunicul lui Wilhelm Cuceritorul. Vă spunem povestea lui, așa cum e scrisă în cronicile medievale și cum am găsit-o, căutându-i, pas de pas, urmele, pe malurile Atlanticului, în locurile pe care le-a stăpânit -
Suntem șapte oameni. Șapte români care au plecat din țară, au străbătut Europa până în Normandia, în căutarea unui om. Un om care a trăit și a murit pe pământurile astea îndepărtate, acum mai bine de o mie de ani. Un om care, la rândul lui, a plecat de aici, din țara aceasta, pe care astăzi o numim România, ca să rescrie întreaga istorie a Europei. Un om fără de care Europa, așa cum o știm acum, n-ar mai fi fost aceeași. Suntem pe urmele istoriei, suntem pe urmele unui mare războinic dac. Cronicile vremii i-au păstrat cu sfințenie numele: Rollo. Rollo: numele acesta care înseamnă Lupul cel Vestit.
Regatul dintre munți, Dunăre și Marea Neagră
Rollo s-a născut în anul 846, în Dacia. Cronicile normande o pomenesc ca pe o țară aflată între munți înalți, un fluviu binecuvântat, Dunărea, și țărmul blând al unei mări, Marea Neagră. Istoria nu reține, însă, numele tatălui său. Ni se spune doar că a fost un mare rege, neînfrânt în bătălii, care stăpânea ținuturile Daciei și Alaniei. Alungat, la moartea părintelui său, de un rege viclean, Rollo părăsește țara, urmat de războinicii lui. Ajunge până în Scandinavia, pe corăbii, coboară spre Anglia și trece mai departe, în Franța. Cucerește orașul Rouen, în 876, asediază Parisul, în 886. În urma unui tratat semnat în anul 911, regele Franței, Carol cel Simplu, îi recunoaște cuceririle. Rollo se creștinează, promite pacea regatului francez și devine, oficial, primul Duce al Normandiei. Se stinge din viață în 930, la 84 de ani. Sub conducerea fiilor, nepoților și strănepoților săi, Normandia devine o forță de temut, care ajunge să întemeieze, în 1066, prin Wilhelm Cuceritorul, marele regat al Angliei. Doar că această istorie simplă a fost rescrisă, iar ce era evident pentru cronicarii vremurilor de atunci a devenit, dintr-odată, teribil de complicat. Rollo, dacul, este disputat de secole bune de danezi și de norvegieni. Doar memoria timpurilor acelora de demult și credința noastră într-un adevăr simplu, că dac înseamnă dac, iar munți, Dunăre și Mare Neagră înseamnă Dacia, ne-au făcut să străbatem o cale atât de lungă, până aici, în Normandia aceasta, azi, franceză, locul de unde istoria a început să curgă altfel. Nu suntem istorici, suntem doar niște oameni care au dreptul să se întrebe și să se mire. Suntem șapte și suntem singuri în mirarea noastră. Să te întrebi și să te miri. Iar apoi să închizi ochii, odată cu marele Rollo, și să-i urmezi visul, visul acela care a fost la începutul tuturor faptelor sale de mai târziu. De multe ori asta înseamnă ceea ce facem: ne întrebăm, ne mirăm și visăm împreună cu oamenii cărora le spunem povestea. E de ajuns. Putem începe.
Istoria vie a lui Dudo de San Quentin
N-am fi ajuns aici, în Normandia, fără Dudo de San Quentin și cronica sa - De moribus et actis primorum Normanniae ducum. Cărturar de seamă al vremurilor sale, Dudo ajunge în Normandia în anul 986, la 21 de ani, și devine unul dintre apropiații Ducelui Richard I Neînfricatul, nepotul faimosului Rollo. Petrece suficient timp la curte, încât să i se încredințeze scrierea primei istorii normande. Timp de 20 de ani, între 996 și 1015, Dudo scrie o altfel de carte de istorie. Nu una bazată pe documente scrise, ci o istorie vie, literară, hrănită din poveștile celor care au trăit-o. Normandia era încă tânără, iar istoria ei se întâmpla atunci. Nu trecuseră nici 70 de ani de la moartea lui Rollo, întemeietorul acelui regat prosper, iar istorisirile faptelor sale nu puteau fi uitate de urmașii săi. Blamată mai târziu tocmai pentru prezentarea literară a faptelor, cartea lui Dudo are un avantaj pe care nici o altă documentare ulterioară nu l-a putut avea: aceea de a fi părtașă a vremurilor pe care le istorisește, de a fi în direct contact cu cei care au plămădit istoria. Ce interes ar fi avut Ducele Richard I Neînfricatul de a croi o altă poveste despre bunicul său, Rollo? De moribus... a rămas până azi volumul de căpătâi al celor care tratează istoria normandă. Toți istoricii care i-au urmat lui Dudo San Quentin până în secolul XIV - William de Jumièges, Wace, Robert de Torigni, William de Poitiers și Hugh de Fleury - au respectat întocmai cele scrise de el. Doar că această carte are, în toate cele 60 de capitole ale sale, o mare, uriașă problemă, pentru cei care au rescris istoria Europei de azi: nu există nici un singur loc în care să se vorbească despre întemeietorii vikingi, ci doar despre ciudații, barbarii, neînfricații daci. Atunci când adevărurile nu mai convin, istoria este rescrisă: "Când Dudo pomenește de daci, se referă, de fapt, la danezi", reformulează istoria un călugăr francez, la mai bine de patru secole după moartea lui Rollo. "Dacia înseamnă, de fapt, Danemarca", au strigat apoi toți istoricii care l-au urmat. Niciodată un adevăr simplu n-a fost deformat mai mult. Dacii au fost transformați în vikingi. "Rollo este al nostru", au spus istoricii danezi, "pentru că Dudo vorbește despre daci, iar prin asta a vrut să scrie danezi". "Nicidecum!", au spus istoricii norvegieni. "Dudo pomenește limpede de o țară cu munți, iar Danemarca nu a avut nicicând așa ceva. Rollo nu poate fi decât norvegian!" Nimic despre Dunăre, nimic despre Marea Neagră, nimic despre acel regat estic, Dacia, învecinat cu Sciția și Alania, așa cum a fost consemnat în cronici. "Dudo nu știa prea bine geografie", spun, de data asta împreună, și istoricii norvegieni, și cei danezi. (Ne întrebăm și ne mirăm, deși nu suntem istorici: oare chiar nimeni, de la curtea Ducelui Richard I Neînfricatul, nepotul lui Rollo, n-a fost în stare să-i spună lui Dudo că greșește amarnic, că ei, normanzii, nu se trag din daci, ci din vikingi?!)
Suntem pe urmele unei povești care începe în anul 846. O poveste care e departe de a se fi sfârșit. Povestea unui om, Rollo, al cărui nume, spun lingviștii, nu înseamnă altceva decât Lup Vestit.- Ne aflăm, deci, pe urmele unui Mare Lup, la aproape 1200 de ani de când el s-a născut, într-un loc al belșugului și al războinicilor neînfricați, un regat aflat (cum așa de frumos îl descrie Dudo) între munți, Dunăre și Marea Neagră, Dacia. Povestea spune că războinicii aceștia purtau în luptă înfricoșătorul strigăt al lupului și că întreaga Europă cunoscuse ferocea lor putere. Aduceau ca jertfă zeului lor, nu sacrificii obișnuite, ci sânge de oameni - viața lor. Venerau lupul și nu se temeau de moarte. Asta spune povestea, cronicile străvechi care pomenesc de nașterea marelui Rollo. Atunci când pământul nu le mai ajungea, dacii plecau mai departe, pe corăbii. Pe Dunăre, înspre Scandinavia, cum spune un alt istoric, Asser, biograful lui Alfred cel Mare. Așa cum a făcut și Rollo, alungat din Dacia în care se născuse, de un nou rege, neîndurător, odată cu moartea tatălui său. De aici începe marea istorie. Însoțit de războinicii săi daci fideli, acest om, alungat din Dacia natală, a supus toate armatele care i-au stat în cale. A ajuns până în nordul Europei, în Scandinavia, apoi în Anglia și, de aici, a debarcat în Franța. Prima trimitere la o Dacie scandinavă apare în tratatele publice ale lui Alfred cel Mare, în 878, la puțin timp de la sosirea acolo a marelui dac, Rollo! De atunci, vreme de secole, inclusiv în edictele papilor, scandinavilor nu li s-a spus altfel decât daci, iar Danemarcei, Dacia. Rollo nu doar că a întemeiat Regatul Normandiei, dar a schimbat istoria nordului. Atunci când cronicile sunt citite exact așa cum au fost scrise, adevărul este simplu: în anii aceia de demult, dacii cucereau Europa.
Normanzii vorbeau limba dacă
Atunci când ajungi la fața locului și stai de vorbă cu istoricii de azi, toate aceste trimiteri la Dacia dispar ca prin farmec. De parcă, din cronicile vremurilor, cuvântul dac a fost alungat și au rămas doar faptele, lipsite de orice adâncime. Ți se arată un copac: Normandia de azi, și ți se spune că rădăcinile sale au dispărut. Ți se spune ceea ce știi și ai citit deja, că regele Franței, temându-se de forța armatei lui Rollo, a preferat să nu lupte și să-i cedeze Normandia, în schimbul unei promisiuni de pace și bună înțelegere. Ți se spune și că în acest schimb fără luptă, Rollo a acceptat să treacă la credința creștină. Că a fost botezat, iar de atunci, nu-i așa?, și-a renegat rădăcinile și a devenit un simplu duce normand. Nu ți se mai spune că în aceleași cronici, pe care ai avut norocul să le citești și tu, un domnitor al Franței a încercat să-l ia de partea sa, împotriva lui Rollo, pe un alt mare războinic dac... crudul Anstign. Și nu ți se mai spune, așa cum scrie în cronici, că Anstign și Rollo și-au vorbit în limba dacă și că răspunsul dat conducătorului francez a fost: "Un lup nu va fi niciodată prins de un alt lup". Sunt lucruri care se tac de secole, atunci când se vorbește de Rollo. Cum se tace și faptul că fiul lui Rollo, Ducele William Spadă-Lungă, și-a trimis fiul, pe Richard I, să invețe limba dacă la Bayeux: "...quoniam Rothomagensis civitas Romana potius quam Dacisca utitur eloquentia, et Baioacensis frequentius. Fruitut Dacisca quam Romana, volo ut puer at Baioacensis deferatur ut educetur, fervens loquacitate dacisca" (Căci cetatea din Rouen folosește limba romană, mai degrabă, decât pe cea dacă, iar în Bayeux, limba dacă se folosește mult mai mult decât cea romană. Drept urmare, vreau ca fiul meu să fie dus cât mai degrabă în Bayeux, ca să fie deprins și învățat în limba dacă.) Ducii normanzi nu-și uitaseră rădăcinile, iar în Bayeux-ul acela din vremea lui Dudo de San Quentin, lumea și limba lor erau același: dacice! De necrezut și totuși adevărat. Adevăruri simple, trecute sub tăcere, adevăruri despre care astăzi nu se mai vorbește nimic, deși, lucru de mirare, și noi, și istoricii de acum, facem trimitere la aceleași vechi cronici.
Urmele ajung întotdeauna acasă
Degetele mele tocmai au atins mormântul lui Rollo, din uriașa catedrală Notre-Dame din Rouen. Marele războinic dac nu mai e aici. Așa mi s-a spus când am intrat. Este doar un mormânt gol, străjuit de o statuie pietrificată, cu o coroană regală pe cap, cu mâinile împreunate pentru rugăciune și un câine lipit de tălpile goale. Dacă Rollo ar fi fost aici, cercetătorii norvegieni și danezi ar fi obținut, fără doar și poate, un aviz pentru deshumare, în lupta lor neobosită pentru a stabili paternitatea marelui războinic. Au trebuit să se mulțumească însă cu rămășițele lui Richard I Neînfricatul și ale fiului său, Richard al II-lea Cel Bun, aflate în abația de la Fecamp. Vom ajunge și acolo, pe urmele lui Rollo, pentru a vedea ceva ce deja simțim: urmele ajung întotdeauna acasă. Mormântul acesta e gol, cum și toată catedrala asta fastuoasă e pustie. Credința s-a aciuat, probabil, prin firide, pe chipul câtorva îngeri de piatră ascunși, martori tăcuți ai unei mari istorii. Credința se află în lumina puțină care se strecoară prin vitralii, sfioasă, cuminte, covârșită de umbra trufașă a unei nesfârșite răceli de marmură. Sunt și eu aici, cu mâna mea întinsă, încercând să deslușesc o frântură din tainele unei povești vechi de aproape 1200 de ani. Închid ochii, cuvintele lui Dudo de San Quentin mă călăuzesc până departe, în regatul îndepărtat al Franței. E simplu atunci când ai ochii închiși, inima deschisă, iar degetele ating un mormânt străvechi, să călătorești într-o clipă, până în tainele adânci ale unui timp trecut. "Rollo e obosit, adoarme. Zeița nopții și a somnului (spune Dudo), se furișează în trupul său uriaș și-l poartă departe, până pe vârful celui mai înalt munte. Acolo, în preajma sa, visând, Rollo vede cea mai limpede și mai pură apă a unei fântâni. E obosit, bolnav, îl mistuie arsura leprei. Rollo coboară și se purifică în apa de cristal a fântânei, iar durerile sale cumplite încetează ca prin farmec. Se simte tămăduit, purificat, și vede un stol nesfârșit de păsări felurite, de toate culorile pământului, zburând înnebunitor la poalele muntelui. Sunt atât de multe! Rollo se simte copleșit, privirea sa nu poate cuprinde unde se sfârșește stolul. Dar se apropie; se apropie toate, ciripind în toate felurile posibile, de marginea fântânii și, rând pe rând, se scufundă în apele acelea mângâietoare. Apoi, tămăduite de atingerea apei, se liniștesc și se așează cuminți, toate laolaltă, pe crengile arborilor din jur și, într-o armonie deplină, încep să cuibărească. Rollo se trezește (spune Dudo în cronica sa), iar eu sunt încă acolo, cu el. Își cheamă oamenii, înțelepții, chiar și pe cei mai de seamă dintre captivii săi și le povestește visul, al cărui înțeles nu-l poate pătrunde. Unul singur dintre cei chemați, un bătrân prizonier creștin, se încumetă să-i deslușească ce a văzut: «Muntele pe care te-ai visat reprezintă credința acestui loc. Fântâna din vârf este botezul credinței. Odată ce ai atins apa fântânii, botezul ți-a purificat păcatele. Te-ai născut din nou, mai puternic, mai pur, mai viu. Toate acele păsări felurite sunt neamurile pe care le vei conduce de acum înainte, prin marea ta înțelepciune. Și lor le-a fost dat să se spele de păcate. Vei reconstrui orașe, asta e însemnătatea cuiburilor, și vei trăi în armonie, prin puterea lui Hristos»".
Hristul de piatră
Deschid ochii, mă aflu într-o catedrală pustie, cu mâna atingând mormântul gol al Lupului cel Vestit, Rollo. Astfel, spune Dudo, a înțeles războinicul dac credința creștină, înainte ca Regele Franței să-i ceară botezul, la schimb cu Normandia. Rollo s-a creștinat în suflet, înainte să o facă cu trupul. Părăsesc catedrala, locul unui mormânt gol, și mă îndrept către Abația Saint-Ouen. Am o întâlnire acolo, cu Rollo.
La o mie și mai bine de ani după ce Normandia și Bretania au fost îmblânzite de războinicii daci, Rouen, capitala marelui ducat, își ascunde urmele străvechi sub poleiala cochetă a unui oraș fără griji. Te amesteci printre turiștii care fotografiază coloane și creneluri, clădiri și vitrine. Émile, istoricul cu care stau de vorbă, un băiat tânăr, volubil, glumeț, ridică din umeri la întrebările mele și-mi spune că "Sena e de prea mult timp în același loc, ca să încerc să-i schimb eu cursul. Înțelegi, pentru noi, Rollo e întemeietorul viking al Normandiei, și e treaba danezilor și a norvegienilor să afle ce a făcut înainte". Îmi urează bonne chance în căutările mele, cu o expresie zâmbitoare, care ascunde suficient de multă indiferență. Ne-am obișnuit cu asta. Suntem singuri, avem de partea noastră doar cronicile vechi și o încredere oarbă în drumurile pe care le avem de făcut. Drumul meu, acum, trece printr-o intersecție ticsită de mașini, ocolește o clădire de sticlă, traversează un bulevard și se oprește într-un mic parc din fața unei biserici. Biserica Saint-Ouen. Rollo e aici și privește impasibil oamenii care trec, cuminți, pe alei. Istoria e darnică cu marii eroi, și chiar la sute de ani depărtare, dacă ai fost demn de ea, îți poate dărui o statuie. O statuie e tot ce a rămas acum din Rollo. Cel puțin aici, în Rouen, orașul acesta pe care ajunsese să-l stăpânească cu unsprezece veacuri în urmă, în 876. Orașul acesta pe care l-a ajutat să înflorească, el, copiii, nepoții și strănepoții săi, exact ca în visul acela tălmăcit de prizonierul creștin. Norvegienii pomenesc de Rollo al lor, ca de un războinic "atât de uriaș și de puternic, că nici un cal nu-i putea purta povara". Așa că tot ei l-au numit Rollo Umblătorul. Statuia asta pe care o privesc acum, însă, n-are nimic uriaș în ea. Trecerea anilor peste piatra din care a fost dăltuită i-a ciuntit măreția. Oamenii trec mai departe pe aleile parcului, nepăsători. Sunt singurul care s-a oprit - un om în fața unei statui ciobite de timp - încercând să deslușesc ceva din trecut. Atât rămâne, uneori, dintr-o viață: un trup de piatră, într-un parc. De unde să fi știut un sculptor cum arată eroul, când nici despre patria aceea îndepărtată, așezată între munți, între Dunăre și Marea Neagră, pe care cronicarii au numit-o Dacia, istoricii de azi nu spun nimic? Poate că nu statuia e importantă, îmi zic, ci unde privește ea. Și nu spre cer privește Rollo, nici spre arborii din jur, nici măcar spre marea abație Saint Ouen. Privirea lui se odihnește pe o piatră. Mă îndrept spre ea, o privesc, o ating: o rună. Pe fața ascunsă a pietrei, figura lui Hristos pare să se desprindă de lume și să plutească zâmbind deasupra ei. Asta privește Rollo acum: un Hrist pe o piatră. Visul acela visat demult, care l-a purtat mai departe și a răzbit deasupra istoriei. Sunt păsări felurite care cuibăresc în acest parc. O fântână se află ceva mai încolo. E liniște și e de ajuns. Ne urmăm și noi visul, mai departe, spre Fécamp, locul unde fiii și nepoții Marelui Lup au domnit și au cerut, atunci când le-a venit sorocul să moară, "să fie îngropați lângă râu, pentru ca apa să le spele păcatele bătăliilor avute".
Opt dinți
Nici Richard I Neînfricatul, cel despre care Dudo de San-Quentin spune că a fost trimis la Bayeux să învețe limba dacă a strămoșilor săi, nici fiul său, Richard al II-lea Cel Bun, nu și-au găsit, însă, liniștea după moarte. Sub domnia lor a fost ridicată abația din Fécamp și tot sub oblăduirea lor a apărut și cronica scrisă de Dudo. Dacă viața lor a fost plină de izbândă, odihna de veci le-a fost tulburată. Au fost luați de lânga apa unde au cerut să se odihnească și aduși în biserica pe care au clădit-o. Mutați iarăși, în grabă, în timpul unui război din vechime, într-un alt colț al Mânăstirii. Apoi locul lor de veci a fost uitat cu totul, până când cumplitele vremuri ale celui de-al doilea Război Mondial i-a scos din nou la iveală. Sub bombardamentele care au cutremurat toată Normandia, podeaua Mânăstirii din Fécamp s-a deschis iarăși lumii, iar din măruntaiele ei, miraculos, au apărut sarcofagele celor doi duci. Istoria ieșise iarăși la lumină, strămoșii lui Rollo își cereau dreptul la apa după care au tânjit. Doar că lumea nu înțelege că dorințele unor oameni pot fi deasupra istoriei. Ducii au fost îngropați din nou, cu fast, sub podeaua mânăstirii. Până de curând. După șapte ani de demersuri neîntrerupte pe lângă guvernul francez, o echipă de savanți danezi și norvegieni a primit permisiunea să deschidă mormintele străvechilor conducători normanzi, ca să le afle originea. Numai așa, au spus ei, prin extragerea ADN-ului din cei doi urmași, se va încheia disputa nesfârșită în privința lui Rollo. Lumea va ști cu siguranță dacă strămoșul războinicilor care au cucerit și întemeiat Anglia, în anul 1066, va fi fost norvegian sau danez. Anul trecut, însoțiți de blitz-urile fotografilor, cercetătorii Andaine Seguin Orlando, din Danemarca, și Per Holck, din Norvegia, au deschis sarcofagele ducilor. Au găsit o mână de oase bătrâne și ceva ce orice cercetător se bucură să descopere: "Ura!", au strigat ei triumfători. "Opt dinți! Asta ne va ajuta enorm să extragem ADN-ul. Cât de curând vom dezlega enigma!". Au plecat cu dinții, dar rezultatele au întârziat să apară. Abia în mai, anul acesta, cu jumătate de gură, inițiatorul proiectului, Sturla Ellingv?g, se declara înfrânt: "Cei doi nu sunt, cu siguranță, nici danezi, nici norvegieni. Vom continua demersurile pentru a le afla identitatea".
Brigitte Boulet, istoric în Fécamp, îmi arată mormintele celor doi duci daci și îmi vorbește despre ei, ca despre vikingii care au întemeiat Normandia. O opresc din vorbit, sunt lucruri care se tot repetă în poveștile istoricilor de azi. O întreb dacă știe ceva de Dacia lui Rollo, despre care se vorbește în toate cronicile vechi. Zâmbește amabil și privește în altă parte: "Desigur. Este o denumire greșită dată Danemarcei". O întreb cum putea să greșească un om aflat la curtea nepotului lui Rollo, care și-a scris istoria la nici o sută de ani de la moartea întemeitorului Normandiei? "Nu știu. Istoricii nu aveau pe atunci acuratețe". O întreb dacă Dacia daneză e o țară cu munți, Dunăre și Marea Neagră. Și o mai întreb de ce nu s-a putut prevala ADN-ul unor oameni despre care, oficial, s-a constatat că nu sunt nici danezi, nici norvegieni. Zâmbește crispat, privește iar în altă parte: "Domnule, știu unde vreți să ajungeți. Dar să știți că ce faceți dumneavoastră riscă să arunce istoria într-o mare degringoladă". Îi zâmbesc și eu, o privesc în ochi și îi mulțumesc. Îi spun că suntem români și că nu suntem nici măcar istorici, ci doar jurnaliști. Că am venit până aici cu un adevăr simplu de partea noastră, am venit să ne mirăm și să întrebăm. Mă privește în sfârșit în ochi și-mi urează să mă bucur de Normandia. Îi spun că așa voi face. Sânziana, Andrei, Cătălin, Ciprian, Claudiu și Florentin mă așteaptă la malul mării. De acolo a sosit și Rollo Dacul și a schimbat istoria. E o zi noroasă în viața noastră. Mă îndrept către ei.