Nu avea nimic atrăgător în făptura sa. Trupul scund și îndesat, un chip neregulat, părul aspru, vâlvoi, un picior mai scurt decât celălalt și un defect de vorbire nu aveau cum să îl facă iubit. Dar toate aceste trăsături păleau în fața sufletului său aprins. Și când privirea prin care duhul i se revărsa nestingherit în afară se oprea asupra unui credincios, se întâmpla un mic miracol. "Pe cât de prost se exprima, pe atât de plini de înțeles îi erau ochii. Dacă se uita la tine, în clipa aceea te știai cel mai iubit din lume", scria părintele arhimandrit Adriaan, un ucenic olandez convertit la ortodoxie.
Sfântul Ioan Maximovici a fost tot timpul un om al iubirii. Toți rușii păstoriți de el erau convinși, fiecare în parte, că este preferatul vlădicii. Și așa și era, pentru că iradia, pentru fiecare dintre ei, aceeași iubire sinceră, directă, caldă și învăluitoare. Dragostea aceasta o întrupa atât în gesturile mici, afectuoase, prin care îți arăta că mereu știe de tine, că te are în fața ochiului său lăuntric și neadormit, cât și în faptele mari, în minunile zguduitoare, pe care le înfăptuia firesc, ca și cum nu ar fi ieșit din legile acestei lumi. Spitalele din marile metropole unde a păstorit îl știau ca pe un mare și minunat tămăduitor, de aceea ușile lor îi erau mereu deschise, zi și noapte, chiar și în saloanele unde altminteri nu putea nimeni pătrunde. Așa și-a dus viața, printre bolnavi și sărmani, în mijlocul copiilor fără părinți, pentru care a ridicat orfelinate în toată lumea, înconjurat de tot felul de dezmoșteniți ai sorții, prieten al celor umili. A fost prea puțin înțeles de cei mari și a ajuns să fie judecat aspru, de multe ori chiar și de frații săi episcopi, din pricina gesturilor sale neconvenționale, izvorâte din dragostea sa mistuitoare, fără egal. A fost un sfânt în viață, iar acum, după trecerea sa la cele veșnice, este unul dintre cei mai cinstiți din întreaga ortodoxie, pentru că le sare grabnic în ajutor celor bolnavi, fără nădejde de vindecare.
Copilul bisericii
Își lua soldățeii de plumb pe care îi avea orice copil pe vremea lui și îi îmbrăca pe toți cu rase călugărești. Apoi făcea în forturile lor de jucărie mici mânăstiri, cu toate slujbele și rânduielile. Era retras și sfios, prieten mai degrabă al animăluțelor de tot soiul, pe care le prefera țâncilor de seama lui, gălăgioși și războinici. Așa a crescut, împletit în rugăciuni, purtat de un dor pe care lumea nu avea cum să îl înțeleagă.
Sfântul Ioan Maximovici a venit pe lume pe 4 iunie 1896, în Sfânta Rusie a stepelor nesfârșite, țara pelerinilor aflați într-o continuă călătorie, patria nebunilor întru Hristos și a țarilor evlavioși. Tărâmul acesta, care era într-o continuă căutare a unei împărății din afara lumii, i-a modelat adolescența. Numit la botez Mihail, avea să primească în dar de la Dumnezeu o căutare care îl asemuia patronului său ceresc - "Din primele zile în care am început să fiu conștient de mine, mi-am dorit să slujesc adevărului și dreptății. Sufletul meu a fost fermecat de pilda celor care își dăduseră viața pentru el", avea să spună în predica ținută la hirotonirea sa ca episcop. Flacăra aceasta, la început abia pâlpâind, s-a aprins în sufletul său în anii adolescenței. A început să se roage noaptea, să citească mult din scrierile sfinților și să caute adâncirea în Dumnezeu. A reușit, pe când avea doar 15 ani, să își convertească guvernanta, o franțuzoaică catolică, la ortodoxie. Destinul său ar fi culminat la celebra Academie Teologică din Kiev, dar părinții săi, nobili și foarte influenți, i-au cerut să urmeze Facultatea de Drept a Universității Imperiale din Harkov. Mihail s-a supus, dar, avea să spună mai târziu, "în vreme ce studiam științele lumești, m-am adâncit și mai mult în cercetarea științei științelor, a vieții duhovnicești." Revoluția bolșevică din 1917 a măturat toată elita Rusiei și l-a aruncat de câteva ori în închisoare. Când a început războiul civil, familia Maximovici s-a refugiat la Belgrad. Acolo și-a putut urma Mihail chemarea inimii, absolvind teologia, iar mai apoi, intrând în monahism. A primit numele de Ioan și a fost trimis să predea la Seminarul din Bitolia.
Slujirea
Nu dormea noaptea. Priveghea în rugăciuni îndelungi, cu mâinile ridicate la cer, apoi mergea în dormitorul seminariștilor și îi binecuvânta. Discret, cu pași de înger, era arareori simțit când intra și ieșea, dar vizitele sale nocturne nu au trecut neobservate de elevi, care îl priveau ca pe un sfânt. La seminar și-a ales o chilie foarte simplă, mobilată doar cu un birou, un scaun și un pat. Pe ultimul nu-l folosea niciodată. Rarele clipe când își îngăduia să ațipească îl prindeau șezând la masa pe care era mereu deschisă Sfânta Scriptură. De când s-a călugărit și până la moarte, nu a dormit niciodată întins. Inteligent și cu o memorie extraordinară, prefera să predea fără niciun manual. Cunoștea Noul Testament pe de rost și era capabil să le depene elevilor toată istoria bisericii, cu nenumărate date și personaje, fără să consulte nicio carte. Combinația aceasta, atât de greu de întâlnit, de asceză aspră cu sine și dragoste delicată cu ceilalți, de erudiție copleșitoare și de credință puternică, în stare să mute munții, l-au făcut foarte prețuit și îndrăgit. Pentru seminariști a devenit repede fratele cel mare, cel căruia îi spuneau toate păsurile, brațul de care se rezemau când aveau greutăți. Sfântul Ioan Maximovici a ajuns în Bitolia la seminar pe când avea doar 33 de ani, iar vestea harului său înflăcărat s-a răspândit repede în toată Serbia. Au aflat de ea și ierarhii din sinod, iar cinci ani mai târziu, era chemat la Belgrad: "Am o problemă, cred că s-a făcut o confuzie. Vor să hirotonească episcop pe un anume ieromonah Ioan și m-au chemat din greșeală pe mine", i-a spus unei cunoștințe. A doua zi, când s-au întâlnit, i-a spus din nou: "E mai grav decât îmi imaginam. Nu e nicio confuzie. Chiar pe mine vor să mă aleagă episcop!". Smeritul călugăr Ioan s-a împotrivit din răsputeri alegerii, spunându-le ierarhilor că are un defect de vorbire și că nu va putea predica niciodată ca un episcop vrednic, dar vlădicii nu l-au ascultat. I-au răspuns că și Moise a fost gângav, și totuși a dat poporului lui Israel legea Vechiului Testament. În cele din urmă, l-au hirotonit și l-au trimis în China, să facă misiune în Shanghai. Înainte de a ajunge acolo, bătrânul Mitropolit Antonie Hrapovitki al Belgradului i-a scris Arhiepiscopului Dimitrie din Extremul Orient: "Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt o minune de tărie și asprime a nevoinței în vremurile noastre de slăbire ascetică totală." Dumnezeu avea să confirme cât de curând, prin mari miracole, această scurtă caracterizare făcută de vlădica Antonie Sfântului Ioan Maximovici.
Primele minuni
După ce a fost hirotonit episcop, rugăciunile sale nesfârșite, suspinate mereu în liniștea nopții, și-au arătat roadele, legându-l cu totul de cer. Harul dumnezeiesc, primit de orice vlădică la hirotonire, l-a topit cu totul. A ars ca o lumânare, deplin, fără rest, iar din ieromonahul Ioan nu a mai rămas decât un fluviu al iubirii care a izbucnit în afară și s-a revărsat prin minuni. Multe, greu de numărat, și cu atât mai uimitoare, cu cât nu au fost vestite de nimic înainte.
Abia sosit în Shanghai, doi părinți disperați l-au chemat la căpătâiul băiețelului lor. Aici, pe pământ, nu le mai rămăsese nicio nădejde. Doctorii cei mai buni le spuseseră că boala copilului e fără leac și că va muri în curând. După ce a ajuns la ei, Sfântul Ioan a intrat în grabă și, în felul său propriu, greu de înțeles, a mers în camera bolnavului, dar nu l-a cercetat nicio clipă. A îngenuncheat direct în colțul cu icoane și s-a împietrit în rugăciune. Când s-a ridicat, într-un târziu, le-a spus părinților că băiatul va scăpa, și apoi a plecat la fel de repede precum venise. Spre dimineață, copilul s-a ridicat din pat, perfect sănătos. I-a mers apoi atât de bine, încât nici măcar nu a mai fost nevoie să consulte un doctor.
Un caz similar s-a petrecut cu un profesor apropiat de vlădica. S-a îmbolnăvit de apendicită și, pentru că a mers la spital foarte târziu, a ajuns într-o situație foarte gravă - apendicele a explodat, iar el se îndrepta spre o moarte sigură prin septicemie. Disperată, soția l-a chemat pe Sfântul Ioan în ajutor. Se auzise deja în oraș de vindecarea miraculoasă a băiețelului. Vlădica a venit, și-a pus mâinile pe capul bolnavului, s-a rugat mult, iar la sfârșit l-a binecuvântat și a plecat. Dimineață, profesorul s-a simțit atât de bine, încât s-a ridicat din pat. Sub el, așternutul era plin de sânge și puroi... Rugăciunea sfântului îi scosese din trup toată infecția, făcând inutilă orice operație.
În 1945, în timpul războiului, Ana Petrovna, o fiică duhovnicească a vlădicii, a fost rănită grav. A fost dusă la spital și se chinuia între viață și moarte. În timpul agoniei, ea l-a strigat de mai multe ori pe părintele ei duhovnicesc, rugându-i pe medici să îl aducă să o împărtășească. I s-a spus că e imposibil să meargă cineva să îi aducă un preot, fiind noapte și război, cu atât mai puțin pe episcopul de Shanghai. Totuși, Ana a continuat să îl cheme pe Sfântul Ioan, iar acesta i-a apărut. S-au trezit cu el în mijlocul salonului, cu hainele șiroind de ploaia de afară, mai mult o nălucă decât o făptură în haine și oase. "Tu ești, părinte, sau este duhul tău?", i-a spus Ana neîncrezătoare, strângându-l de mână. "Sunt eu!", i-a spus zâmbind vlădica. A împărtășit-o, apoi a plecat pe ușa salonului. Ana a căzut apoi într-un somn adânc, care a durat aproape o zi întreagă. Când s-a trezit, era sănătoasă, iar doctorii, strânși în preajma patului, nu-și explicau minunea. Ea le-a povestit de apariția Sfântului Ioan în plină noapte în salon, apariție confirmată și de o altă bolnavă. Însă, în afară de ele, nimeni nu îl văzuse pe vlădica. Medicii nu deschiseseră porțile spitalului decât dimineața...
Desculțul Parisului
În anii '50, parizienii puteau vedea trecând pe somptuoasele bulevarde ale Capitalei Luminilor un călugăr mărunțel, puțin adus de spate, care umbla mereu în picioarele goale, indiferent de vreme. Doamne îmbrăcate în ținute elegante, ieșite la promenadă, alergau să îi sărute mâna, iar trenul care pleca de la Versailles, acolo unde își avea chilia, întârzia în gară până când el se urca. Toată lumea îl iubea pentru că vedea în el un om al lui Dumnezeu. La o predică de duminică, un preot catolic le spusese credincioșilor: "Cereți dovezi, spuneți că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinți. De ce v-aș da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculț)?!" Acest sfânt, atât de iubit de parizieni încât ajunsese să fie lăudat și cinstit chiar de catolici, era nimeni altul decât Ioan Maximovici, fost episcop de Shanghai, venit la Paris din China, după ce-și salvase toți credincioșii de teroarea noului regim comunist. Printre ucenicii săi a rămas celebră insistența cu care pledase în SUA pentru azilul celor păstoriți de el - se dusese la Washington și așteptase în antecamera ministrului de Externe, zile în șir, până când acesta, obosit de insistențele vlădicăi, acordase viză de intrare în Statele Unite miilor de ruși care se refugiaseră din Shanghai, chiar și bolnavilor, ceea ce nu mai obținuse nimeni, niciodată. După această ispravă, sinodul îl trimisese pe Sfântul Ioan să slujească la Paris, ca episcop al rușilor din Europa Apuseană. Aici a rămas același monah, aspru cu sine și foarte blând cu ceilalți. La început a slujit mult timp într-un garaj, pentru că nu avea o biserică, iar pentru el nu locul era important, ci jertfa adusă lui Hristos. Cât a stat pe bătrânul continent a călătorit mult, încercând să îi aducă pe oameni la Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut în acei ani au rămas în inimă cu o amintire de neșters. Era la vârsta revărsărilor de har, când lumina Mântuitorului, agonistă ani de-a rândul, strălucea în afară.
Gregory, un bătrân dascăl cu care slujea adesea vlădica, avea să povestească o întâmplare cutremurătoare, petrecută la Paris. Totul s-a întâmplat în timpul de dinaintea Sfintei Liturghii, pe când vlădica slujea în altar Proscomidia. Obișnuia să-i pomenească îndelung pe toți cei pe care îi întâlnise de-a lungul vieții sale, amestecând durerile credincioșilor cu lacrimile sale. Gregory tocmai terminase de citit Ceasurile la strană și a vrut să meargă în altar. Când s-a apropiat de ușa diaconească, l-a văzut pe Sfântul Ioan rugându-se, ridicat la un metru de pământ, învăluit într-o mare de lumină. Și nu este singura mărturie de acest fel. În timpul nopților petrecute în rugăciunea aprinsă dinlăuntrul micuței sale chilii, sufletul vlădicăi, purtat de har, îmbrățișa întreaga lume. Îi aduna atunci în inima sa pe toți cei pe care îi iubea, iar ochiul său lăuntric le cunoștea frământările și durerile, chiar dacă ei nu aveau cum să i le spună. Unul dintre apropiații săi, preot ortodox în Olanda, avea să mărturisească un fapt minunat. Se întâmpla adesea să fie frământat de problemele păstoririi și somnul să nu i se lipească de pleoape. În liniștea aceea a nopții, când neliniștea sufletului nu îl lăsa să se odihnească și încerca să își găsească pacea prin rugăciune, se întâmpla ca telefonul să sune îndelung. Când ridica receptorul, la celălalt capăt era Sfântul Ioan, care îi spunea scurt, fără nicio altă introducere: "Mergi de te culcă acum, ți se va da lucrul pentru care te rogi."
Poate că toți anii petrecuți la Paris pot fi strânși în cele câteva cuvinte pe care o bolnavă franțuzoaică i le-a spus unei colege de salon, rusoaice, după ce la aceasta venise Sfântul Ioan Maximovici, pentru a o împărtăși: "Ce norocoasă suneți că aveți un asemenea îndrumător spiritual. Sora mea locuiește la Versailles (acolo unde își avea chilia și sfântul n.n) și când i se îmbolnăvesc copiii îi scoate doar afară, pe strada pe unde trece de obicei episcopul, și îl roagă să îi binecuvânteze. Întotdeauna, după aceea, copiii se fac imediat bine. Noi îl considerăm un sfânt".
Plecarea la Domnul
Își purtase trupul prin viață îngăduindu-l ca pe o slugă netrebnică, iar acum, când se apropia de sfârșit, crisalida de lut devenea din ce în ce mai străvezie. Ucenicii spun că și-a cunoscut cu mult timp înainte ziua când va părăsi această lume. Sfârșitul l-a prins în America, acolo unde fusese trimis de sinod ca Episcop de San Francisco. În doar patru ani, a apucat să întemeieze un orfelinat și să ridice o catedrală. Dar, fapt mult mai important, s-a zidit și aici în inimile credincioșilor, prin rugăciunile sale care izvorau minuni. În ziua când a murit, pe 2 iulie 1966, vlădica a slujit liturghia la Seattle și apoi a zăbovit trei ceasuri în altar. Era felul său de a se despărți de credincioși, învăluindu-i pentru ultima dată în binecuvântarea rugăciunilor sale. La amiază a urcat în chilia sa, unde i s-a făcut brusc rău și apoi, în scurtă vreme, și-a dat sufletul în brațele ucenicilor apropiați. Nici chiar în clipele acelea nu a fost întins pe pat, pentru că în chilie avea doar un fotoliu în care se odihnea. A murit așa cum a trăit, cu mintea trează, veghind la flacăra rugăciunii din adâncul inimii. Înmormântarea sa a fost asemenea unei învieri. Au venit mii de oameni, majoritatea pentru a i se ruga ca unui sfânt și pentru a lua o ultimă binecuvântare. Sicriul, purtat de orfanii pe care-i îngrijise, a fost depus într-o criptă din catedrala zidită de el. Înainte de a fi înmormântat, a stat zile întregi, fără să fie îmbălsămat, într-o zăpușeală de vară, fără ca vreun semn al stricăciunii să se arate. Pe 4 septembrie, la două luni după înmormântarea sa, M. A. Sahmatova, directoarea așezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, unde trăiau orfanii îngrijiți de sfânt, a avut un vis cât o vedenie. Se făcea că o mulțime mare ieșea din catedrală cu sicriul vlădicii, care apoi s-a ridicat din raclă și a început să îi binecuvânteze pe creștini. Când ea s-a apropiat de el, Sfântul Ioan a miruit-o și i-a zis: "Spune lumii că, deși am murit, sunt viu!". Nenumăratele minuni pe care Ioan Maximovici le-a săvârșit după moarte și încă le săvârșește (chiar acum, în clipa când îi citiți povestea) mult mai multe decât cele din timpul vieții, îi pecetluiesc vorbele.