Bătălia pentru Justiţie

Oricine priveşte din exterior societatea românească ac­tuală constată o scindare interioară profundă între po­ziţiile cetăţenilor faţă de statul din care fac parte.

Istoria, şi mai ales istoria recentă, a produs două mentalităţi opu­se, în raport cu instituţia fundamentală. Una dintre ele ar pu­tea fi numită "mentalitatea de asistat", detaşată, nepă­sătoare faţă de acţiunile statului, condiţia minimă fiind "să pice ceva", adică să asigure, pe moment, un oarecare confort, şi speranţa că în viitor "va fi mai bine". Cealaltă ar putea fi socotită o mentalitate a implicării, o angajare în pro­ble­mele funcţionării instituţiei statului, cu dorinţa de a o face mai eficientă, şi mai echilibrată. Cei înscrişi în această men­talitate au constatat (şi printr-o comparaţie cu instituţii similare de afară) că statul român are multe deficienţe, că modul în care este construit actualmente generează stag­nare, blocaj al dezvoltării ansamblului, desincronizare faţă de lumea civilizată. Prima formulă (mentalitatea de asistat) este rezultatul impunerii statului totalitar (dus, la noi, la ultima expresie de comunişti), cea de-a doua (mentalitatea implicării) aparţine statului de­mo­cratic, cu o separaţie clară între puteri, supuse unui con­trol reciproc responsabil. Răsturnarea comunismului, în 1989, a dat posibilitatea revenirii la statul democratic şi, implicit, la o reconstrucţie socială dinamică, în ve­de­rea sincronizării cu lumea euro­pea­nă civilizată. Pră­bu­şirea ordinii totalitare a provocat în­să şi un proces restau­rativ, adepţii (şi beneficiarii) trecu­tului regim încercând, pe toate căile, revenirea la ierarhiile anterioare, la struc­tu­rile sociale îngheţate ale epocii totalitare. Soluţia lor a fost capturarea statului şi, în ciuda costurilor uriaşe, care au golit ţara de resursele ei umane cele mai valoroase, con­centrarea puterii sub tutela acestuia, în scopul domi­nă­rii complete a societăţii. Grupaţi în PSD, moştenitorii de­functului PCR au încercat, de fiecare dată când s-au aflat la guvernare, să elimine separaţia puterilor în stat, pen­tru ca bunul lor plac şi stăpânirea arbitrară a resur­selor să nu fie tulburate.
Actuala guvernare PSD-istă (sprijinită interesat de grupări politice satelitare) se află în plină bătălie pentru supunerea Justiţiei. Asaltul asupra independenţei recent obţinute de ea s-a realizat pe două căi, aparent opuse, dar cu acelaşi ţel. Ţinând cont de conjuncturile interne şi ex­ter­ne pe care ţara le traversează, actanţii PSD-işti au cău­tat fie demolarea dintr-o lovitură a independenţei puterii juridice ("lovitura de stat parlamentară" din guvernarea Ponta, sau cazul "noaptea ca hoţii", al celebrei Ordonanţe 13), fie anihilarea treptată a libertăţii acesteia, prin subtile "ajustări legale", în contextul unei docile şi totale do­mi­naţii în Parlament. Conducătorii alianţei toxice, PSD-ALDE au exacerbat rolul forului legislativ, acor­dând Par­lamentului şi alte puteri decât cele clasice, conferite de votul politic ce îl desemnează ca reprezentant al opţiu­nii populare majoritare. Din interesul "vârfurilor" Drag­nea şi Tăriceanu, Parlamentul a devenit şi "organ exe­cutiv", şi "instituţie juridică", prin asumarea elementelor definitorii pentru celelalte puteri ale statului. Comisii de anchetă parlamentare au devenit "comisii executive", făcând pre­siuni pentru controlul instituţional al Justiţiei, serviciilor ori administraţiei, cu încălcarea evidentă a nor­melor cla­sice de separare a puterilor în statul de drept. In­teresaţi de blocarea Justiţiei, Dragnea şi Tăriceanu le-au acordat, în compensaţie, parlamentarilor, dreptul de a-şi oferi salarii şi pensii neruşinate, facilităţi şi avantaje care să le dea impresia că sunt cu totul deasupra "oame­ni­lor de rând", adică deasupra celor care i-au votat ca reprezentanţi ai aspiraţiilor lor de mai bine. Votanţilor li s-au dat, în alt fel de formulă compensatorie, promisiuni imposibil de onorat fără riscul destabilizării economiei, fără un previzibil colaps al stabilităţii sociale a ţării. Efectele promovării promisiunilor electorale (în con­textul nefinalizării "la timp" a supunerii Justiţiei) încep deja să se vadă. Alte taxe apar în locul celor "suprimate", alte majorări (precum cele la energie şi carburanţi) şterg beneficiile măririlor de ve­nituri anunţate, un alt val inflaţionist ameninţă stabilitatea monedei.
Cele două căi de blocare a Justiţiei definesc două gru­pări interne ale PSD-ului, una brutală, de sorginte comu­nis­toidă, nepăsătoare la riscul izolării ţării faţă de organi­zaţiile internaţionale din care ea face parte, şi cealaltă, mai vicleană, mai ideologizată, dornică să păstreze apa­renţe legaliste, conştientă că o autarhie totală în raport cu restul lumii este practic imposibilă. Prima, reprezentată de fostul ministru al Justiţiei, Florin Iordache, ar fi mers cu schim­bările "fulgerătoare" până la capăt, dacă acţiu­nile sale, dezvăluite de Preşedinţia ţării şi de mediile inde­pendente, nu ar fi provocat uriaşele manifestaţii ale societăţii civile de la începutul anului în curs şi energicele proteste inter­na­ţionale. A doua, simbolizată de "micul Talleyrand ju­ridic", Tudorel Toader, aflată în desfăşurare, apelează la subtilităţi de interpretare şi la sentimente na­ţionaliste, pentru a-şi justifica evoluţia treptată spre subordonarea politică a Justiţiei. Tudorel Toader vrea să omoare Justiţia independentă cu "mijloace democratice", cum ar fi consul­tările cu societatea civilă, cu instituţiile specializate ori cu structurile de profil din UE şi din afara ei. Scopul său rămâne oricum acelaşi, cel de a-şi sluji stăpânii politici, pentru că nu ţine cont decât formal de avizele consultative obţinute. Avizul negativ dat de magistraţii din CSM la modificările propuse de el ale legilor Justiţiei, de exemplu, a fost ocolit, prin apelul la "puterea suverană" a Parla­men­tului, unde ele vor fi trimise de guvern. Or, Parlamentul, cum ştim cu toţii, este o maşinărie docilă, în mâna şefilor d-lui Toader.
După aproape un an de la victoria în alegeri a coaliţiei PSD-ALDE, România se regăseşte, aşadar, tot în situaţia redefinirii propriei construcţii statale. Dorinţa liderilor acestei coaliţii de a subordona sistemul judiciar relativ in­de­pendent, care i-a condamnat, de altfel, şi pe ei, pre­va­lea­ză în continuare asupra intereselor majore ale ţării. In­ves­tiţiile în infrastructură au fost oprite cu totul, stimularea întreprinzătorilor particulari a fost jugulată brutal, ne­potismul şi clientelismul au devenit legi ale administraţiei, iar haosul şi arbitrariul s-au generalizat în toate domeniile vieţii sociale. S-a ajuns, practic, la fundul sacului, şi chiar şi cei "asistaţi" vor fi obligaţi să se întrebe - nu dacă "se mai dă ceva", ci cât timp se va mai putea da şi acel "ceva".