Tărâmul Marelui Zeu

- Călătorie în Munţii Gorjului -

Mă priveşte în ochi. Tace. Copacii au rămas fără umbră, soarele s-a ridicat deasupra lumii, a albit stâncile, pădurea, casele. E ora de arşiţă, când până şi pământul arde sub tălpile tale, când nu te mai poţi ascunde, când ţi-a rămas doar să asculţi. Dar omul din faţa mea a tăcut, iar ochii lui mă caută, mă iscodesc. Două şo­pârle la soa­re. Ne privim încet. Suntem sus, în cătu­nul Şopta, între râuri - Galbena şi Ol­teţ, între peşteri - Muierii şi Polovragi, între munţi - Parâng şi Căpăţânii. Suntem pe o uli­ţă pustie, de unde a fugit toată umbra lu­mii, iar bărbatul din faţa mea îmi şop­teşte: "E o poartă de trecere aici, la noi, în Cheile Olteţului. La miezul nopţii, în noaptea de Înviere, stânca se face albas­tră şi poţi să ajungi dincolo, într-o altă lume. Am fost acolo, am văzut cu ochii mei. S-a trecut".

Moartea în negru de fum

Am ajuns la Polovragi, peştera lui Za­molxe, într-unul dintre cele mai tainice locuri ale istoriei dacice. Deasupra mun­telui de piatră se află urmele unei mari cetăţi. Istoria se află la picioarele tale, zvâcnind. Dar cine mai ştie astăzi să des­luşească limba străveche a pietrelor, cine mai are timp să asculte ce şopteşte apa care desparte munţi? Te afli înăuntrul lucrurilor şi al lumii, pe Cheile Olteţului, o făptură măruntă pe un tărâm vrăjit, în palmele uriaşe şi abrupte ale unor zei stâncoşi. De o parte a apei sunt Munţii Căpăţânii, de cealaltă, Pa­rân­gul. Ţancurile care străjuiesc intrarea în chei sunt geme­ne, fiecare e oglinda perfectă a celuilalt. La poarta dintre munţi se află Mânăstirea, dincolo de ea, pe apă în jos, satele. E aşa cum trebuie să fie în toate basmele pe care le-ai citit vreodată. Doar că, în lu­mea asta în care trăim, minunile, cu cât sunt mai la vedere, cu atât sunt mai ascunse. Vei intra şi tu, făp­­tura asta măruntă, acolo unde, spune legenda, a să­lăşluit Marele Zeu, Zamolxe. Acolo de unde li s-a arătat dacilor în lumina orbitoare a învierii. Acolo de unde, precum Iisus mai târziu, le-a dovedit oame­nilor de aici că moartea nu-i nimic altceva decât o poartă de trecere spre un alt tărâm, mai înalt, mai pur. Vei intra în sălaşul acesta scobit în munte, despre care se mai spune că ar fi fost calea de trecere până departe, tocmai la Sarmizegetusa. Vei intra în inima marilor secrete dacice, în Peştera Polovragi. Doar că marile secrete ştiu să se ascundă privirilor tale. E atât de simplu: un drum pietruit pe care poţi ajunge cu maşina, o taxă pe care o plăteşti la intrare, 800 de metri de galerie electrificată, un ghid, alţi vizitatori care să te însoţească. Nu-i nimic magic în toate astea, nu-i nimic tainic în poveştile ghidului despre lilieci, Zamolxe sau asceţi. Eşti un turist într-o peşteră, pă­şeşti, asculţi: "Iată, pe acest perete, puteţi observa pic­tura realizată în tehnica negru de fum, de către un călugăr numit Pahomie". Ceea ce vezi îţi taie respi­raţia. De aici, de pe peretele ăsta, tăcută, vie-străve­zie, te priveşte, neclintită, moartea. Nu-ţi poţi lua ochii de la ea. O imagine stranie, care te tulbură. Te afli în măruntaiele pământului, la loc de piatră, de întuneric şi tăcere. Păşeşti mai departe, prin mărun­taiele ascunse ale muntelui. Şi ţi se face dor. Dor de lumină, dor de pământ, dor de viaţă, de cer. Dor de oameni. E o mare taină în peştera Polovragi. Moar­tea îi e martor tăcut. Doar că s-a făcut timpul pentru lumină, timpul pentru viaţă. Secretele dinăuntru pot să mai aştepte. Lumea te cheamă la ea.

Jivinele nevăzute

E o linişte blândă în tot cătunul Şopta. Cocoşii îşi răspund unul altuia, iar cântecul lor pluteşte încet pe vale, din casă în casă, până când devine una cu lumina, una cu viaţa. E o nouă zi şi un nou soare. E timpul să urci, să iei pământul la pas, să-i adulmeci potecile, secretele, singurătatea.
La buza pădurii, cu mâinile pe nişte crengi lungi de fag, te priveşte un om. Îl saluţi, îl întrebi de sănătate. N-are de ce să se plângă. Dar că ce cat eu, când cocoşii nici n-au cântat bine, în sus, pe poteca asta? Nici eu nu ştiu ce caut. Ce să-i spun omului? Că am luat-o de nebun prin păduri, spre culme, ca să înţeleg ceva din tainele locurilor de aici? Că nu­mai aşa - simţind şi văzând - am să pot desluşi ceva din poveştile pe care le caut? Că mai întâi trebuie să fii singur, să te adânceşti în inima unui loc, să-l umbli şi să-l simţi, ca să-i afli rosturile şi taina? Nu-i spun toate astea. Îi spun doar că aş vrea să ajung pe Cheile Galbenei, să străbat muntele de la o stâncă la o altă stâncă, de la un râu la altul, de la o peşteră la cealaltă. "Păi, că atunci ar fi mai bine să iei pădu­rea-n sus, până la cezmea, iar de la cezmea, tot pe muchie şi în jos, până la Ru­dărie. Acolo-n vale e şi Peş­tera Muierii". Mai stau de vor­bă cu Ion Preo­teasa, "Nelu, poţi să-mi spui, că aşa mă ştie toată lumea, io-s ăla de la ultima casă în sus, din Şopta". Îmi spune că lumea nu s-a schimbat aşa tare, oricât ar crede alţii. Cel puţin nu aici, în Şopta. S-or fi dus bătrânii din­colo, dar nici ei, cei ce au ră­mas, nu fac alt­ceva decât au învăţat să facă. "Că uite, acuşi vine Foca peste noi, şi n-ai să vezi nebun să iasă la fân, decât dacă i s-a urât cu viaţa.Că mai an l-a apu­cat pe un băiet să fie mai zmeu, că el nu se teme de poc­ne­tele lu' Sântu' Ilie, că el e în urmă cu treaba, că ce atâtea prostii spuse de bă­trâni, şi, hop, la fân cu coasa. Apăi că îl trăsni Sfântu', cum să nu-l trăsnească, că nu te joci cu ce-i în cer, aci, pe pământ!". Lumea cea veche a rămas nesmintită aici, în Şopta. Asta îmi spune Ion Preo­teasa, în timp ce tot mângâie crengile lungi de fag, culese din pădure. "Că tot ăle 17 case îs şi acuma locuite. Că aici ne-am născut, aici am îmbătrânit şi aici murim. Că poţi să întrebi tu pe cine oi vrea în cătunul nos­tru, că toţi or să-ţi spuie că mai bine aşa, izolaţi cum suntem, decât să dea buzna peste noi te miri ce ne­buni. Mai bine să-ţi calce mistreţu' livada, decât vreun hoţoman care să-ţi ieie şi pielea după tine. Că pe mistreţ îl ştii: vine la fructe, la cartofi, mai dă şi el cu botu', na, mistreţ. Da' cu omu' rău e mult mai rău". Mai e şi urs în pădurile astea? Nea Nelu îmi spune să stau liniştit: "E d-ăla mic, furni­cos, umblă după fructe, pe la margine de livezi. Şi apăi că nici de lupi n-are de ce să-ţi fie teamă acu, că-s toţi duşi în munte, după oi". Dar parcă tot nu-i bine că merg singur. Hai, până la Peştera Muierii, o mai fi cum o mai fi, că mă vede că am mersu' bun, dar să nu mă pună naiba s-o apuc şi spre Crucea lui Ursache. Îl întreb de ce. Se uită lung la mine, apoi în pământ, spre crengile de fag. "Păi, c-aşe! Nu-i bine să mergi singur prin locuri de nu le ştii...". Îi spun că nici drumul până la Peştera Muie­rii nu-l ştiu, şi, uite, tot mă duc. "Păi. că până acolo n-ai ce să păţeşti rău, da' la Crucea lu' Ur­sache nu te duci singur". Privirea lui Ion e tot acolo, în pământ, spre crengile de fag. Îl mai întreb o dată de ce, doar cu gura lui a zis că lupii sunt sus în munte, iar ursul e d-ăla mic, furnicos. "Apăi, că nu de jivine d-astea îţi zic eu ţie, ci de d-ale­­lal­te, nevăzute. E plină pădurea de ele, dacă o apuci înspre Cruce. Decât plim­bări d-astea, mai bine du-te şi tu la târg, ca tot omul. E târg mare, în Polo­vragi". Râd. Râde şi el. Îi mulţumesc frumos, îi urez sănă­tate. Ion Preoteasca îşi strânge crengile de fag, le saltă pe umăr şi o ia uşor pe vale, spre casa lui, ultima de sus, din cătunul Şopta.

Pământ sfinţit

Trec de cumpăna unei fântâni, mă afund în pădu­re, spre cezmea şi, de aici, tot mai sus, spre muchea dealului. Singurătatea e bună. Te face să vezi, să auzi, să simţi toată vraja simplă a pământului. Sin­gu­rătatea te învaţă umilinţa. De sus, de pe culme, toată lumina lăptoasă a dimineţii care dezmiardă câmpiile de la poale s-a aprins în soare şi străluceşte ca aura din icoane. S-au sfinţit pământurile în dimi­neaţa asta. Dumnezeu şi-a coborât liniştea şi bună­tatea peste lume, minunile acelea simple pe care am uitat să le mai privim. Care ne sunt toate la îndemână şi pentru care nu trebuie să existe tălmăcitori, ci doar un suflet deschis, care să privească şi să primească cu uimire totul. Ai soarele în faţă: e al tău şi al tutu­rora. Ai munţii ăştia bătrâni, pe potecile cărora pă­şeşti. Fagii care te învaţă blândeţea umbrei. Cărarea neştiută prin rugile de mure. Ferigile care foşnesc sub tălpile tale. Jirul amestecat cu pământ şi frunze. Corbii care îţi dau târcoale. Simţi cum te îndepărtezi de lume cu fiecare pas care te poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt şi vrăjit. Te afli aici, sus, între doi munţi - Căpăţânii şi Parâng -, două râuri - Olteţ şi Galbena -, două peşteri - Polovragi şi Muierii. E o săl­băticie perfectă, încremenită, veche, care coboară din dacii cei de demult. Pe urmele lor te afli acum. Ai ajuns la Cheile Galbenei, trebuie să cobori un ţanc uriaş de piatră, să te ţii zdravăn de o frângie metalică proptită în stâncă, să ai grijă la fiecare pas, să nu te prăvăleşti în vale. Ştii foarte bine că şi Peş­tera Muierii îşi are tainele sale. Aici s-au descoperit osemintele unei femei care şi-a trăit viaţa în aceste locuri acum 30 de mii de ani şi mai bine. Tot aici, în labirintul complicat al peşterii, se spune că ar exista o energie tămăduitoare, pentru toate acele cupluri care nu pot avea copii. Duhul unei mame străvechi se află cuibărit în inima acestui munte. Doar că aici, ca şi dincolo, la Polovragi, oamenii au cotropit minu­nea, au preschimbat-o după chipul şi asemă­na­rea lor. Nu mai e timpul pentru minuni! Râul Galbena a fost şi el îmblânzit. Apele lui trec acum prin nişte tuburi prelungi. Faci cale întoarsă. Urci din nou stâncile abrupte. Ştii ce ai de făcut. Trebuie să găseşti po­teca care să te ducă până la Crucea lui Ursache. Îţi trebuie linişte ca să înţelegi tai­nele lumii, îţi trebuie singurătate, ca să ajungi la poveştile lo­cului.

Crucea lui Ursache

Potecile se răsucesc una într-alta, te poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, te pri­veşte de acolo cu toată trufia lui fier­binte. Eşti o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munţi, râuri şi peşteri. Începi să auzi. Jivine nevăzute. Te apropii de Crucea lui Ursache, tot pământul se umple de strigătele astea ciudate. Te înfiori, n-ai cum altfel. E ca şi cum muntele a în­ce­put să strige la tine, strigăte prelungi, ascuţite, care te în­con­joară. Ştii ce sunt, cântecul aspru al pădu­rilor, strigătul căpriorilor în rut. Munţii s-au umplut de ecoul lui, stâncile înalte ale Olte­ţului şi ale Galbenei reverbează la infinit che­marea aceasta a dragostei, care te înso­ţeşte pe drumul tău până deasupra stâncilor. Ajungi la Crucea lui Ursache, Gorjul, în toa­tă mă­reţia lui neştirbită se întinde la picioa­rele tale. Crucea are inscripţii străvechi, pe care nu ştii să le des­ci­frezi. Le citeşti doar cu palma. Le înţelegi misterul cu sufletul. Pe celălalt perete al stâncii, peste râu, se află, ca într-o oglindă, o altă cruce de pia­tră. Ai fost dedesubt, în peş­teri, ai văzut moar­tea desenată pe-o stâncă. Acum eşti deasupra, sub cer, lângă o cruce de piatră care străju­ieş­te viaţa. Simţi o prezenţă cu tine, nelă­murită. Parcă te-ar privi cineva, neştiut, de aproape. Sigur ţi se pare, te gân­deşti. Ţi-au rămas în minte cuvintele lui Ion Preoteasa, bărbatul cu crengile de fag. N-are ce să fie altceva. Uite poteca, uite cătunul Şopta. Co­bori printre spinii tufelor de măceş.

Cum a dat cu foc Ion Manasia

"Nea Ioaneeeee! Te caută cineva!". 96 de ani are bătrânul Manasia. A făcut războiul şi a ajuns cu fron­tul până departe, tocmai în Cehoslovacia. Ca orice om trecut printr-o încercare atât de cumplită, poveş­tile se rotesc şi ajung în acelaşi loc, oricât de mult ai încerca să îl scoţi tu de acolo. Obuze, gloanţe, moar­te. Acolo, pe front, a descoperit Ion Manasia secretul simplu de a rămâne în viaţă. "Mă rugam, mă în­chinam la Măicuţa Domnului să mă lumineze. Şi mi-am dat seama: toţi ăi ce aduceau moartea vrăj­maşului, la scurt timp cădeau şi ei răpuşi de glonţ. Şi mi-am zis - mă, de ţii la viaţa ta, cată să nu mai iei la ochi neamţu', când e să tragi. Trage, că ordi­nu-i ordin, da' nu ţinti, trage mai sus. Dacă e să-l nimereşti, măcar să nu fie dinadins, să nu faci văr­sare de sânge, că Domnul e sus şi pe toate le vede. Am dat cu foc, da' n-am dat să omor şi asta m-a făcut să scap cu viaţă". A scăpat cu viaţă Ion Ma­na­sia, iar acum îmi povesteşte cum s-au întâlnit părinţii lui sus, la curmătura dintre munţi, el, cioban din Gorj, ea, ciobăniţă din Sibiu, cum s-au plăcut şi au făcut nuntă mare, ciobănească, pentru ca mai târ­ziu, tot ei să fie primii care să-şi înveţe fiul, pe Ion, rostul muntelui, al brânzei şi al oilor, datinile stră­vechi şi taina rugăciunii. Când uită de războiul din poveştile sale, bătrânul Manasia poves­teş­te doar despre copi­lăria sa fără griji, din inima muntelui, alături de nişte părinţi fabuloşi care ştiau toate secretele lumii. I-au spus atunci, iar Ion Mana­sia îmi spune şi mie, acum, că în Peştera Polovragi e taină mare. Dincolo de Moarte, de desenul ăla de pe stâncă, omul ră­mâne fără paza îngerului "şi, apăi, orice ţi se poate întâmpla. Până acolo te ţine Dumnezeu, dincolo, eşti de unul singur". Aş vrea să-l mai întreb pe bătrân de Zamolxe, dar el se întoarce iarăşi la războiul acela fără sfârşit. Se înserează în Po­lovragi, se aud clopotele mânăs­tirii. Stâncile gemene străjuiesc mai departe intrarea pe un alt tărâm. Ceva tot ştiu acum: cum se vede lumea de acolo, de sus.

Taina lui Zamolxe

Şopta. Nea Petru îşi mână vacile dinspre pădure înspre casă. N-are vârstă, ca toţi ţăranii din munţi. Ne oprim, vorbim. M-a văzut de dimineaţă, când urcam spre culme. Ce căutam, am venit şi eu după comori? Da, dar după alt fel de comori, îi spun, nu d-alea cu bani sau cu aur. Râdem împreună. "Păi, că până unde am ajuns?". Îi spun. "Aaaa, păi şi la Crucea lui Ursache fuseră nărozii ăia după comori. N-ai văzut?". Nu ştiu ce trebuia să văd, nea Petru mă lămureşte: "Crucea. Îi spartă, au cătat înăuntru' ei, să vază ce-i, că prea suna a gol. Tot muntele şi toate peşterile le-or scotocit nărozii după bani, naiba să-i ia de bani! Păi, la Piscul Boierului, umblă vorba că nouă poveri de cal, pline cu aur, or încărcat bandiţii. Da' să spargă ei crucea noastră... Că tot acolo e de când or cărat-o-n cârcă jidovii cei bătrâni...". Îi spun că atunci când am ajuns, crucea era la locul ei, întreagă. "Păi, asta nu-i cruce ca toate crucile, n-ai văzut că-i scrisă de uriaşi? Se face la loc după un timp, că acolo îi e dat să rămână. Da' ia spune, altceva ai mai văzut pe acolo?". Nea Petru mă iscodeşte, nu ştiu ce să-i răs­pund. "Lasă, lasă, dacă nu ştii ce ai văzut, mai bine aşa. Uite, şi aici la noi s-o găsit comoară, ve­niră profesorii, o însemnară şi duşi au fost, nimeni n-a mai venit să vază ce-i cu ea". Şi nea Petru îmi arată cumpăna fântânii pe lângă care am trecut dis-de-dimineaţă. N-am ştiut că păşesc peste o comoară, n-am ştiut că sunt atâtea şi atâtea secrete pe tărâmul ăsta înalt, bântuit cândva de uriaşi. "Noi, aici, le spu­nem la uriaşi - jidovi", zice mai departe nea Petru. "Aşa ştim din bătrâni: crucile astea ei ni le-au lăsat. Una într-o parte a muntelui, cealaltă aici. La fel. Identice. Ca munţii care despart râul. Că aşa o şi fost, când o fost să fie: cică ţineau un picior colea, pe un munte, şi ălălalt dincolo, unde-i cetatea. Şi că atunci când o fost să moară, doar crucile astea au rămas în urma lor". Îl întreb de comoara de la cum­păna fântânii. "Sigur că e acolo, doar eu am anunţat arheologii, când s-a surpat pământul şi a ieşit deasupra. E tot acolo, n-a mai săpat nimeni după ea". Încet, încet, nea Petru îmi spune tot ce ştie despre locul ăsta vrăjit, în care s-a născut şi a trăit până acum. "O să spui că îs basme, eu îţi spun ce ştiu bătrânii. Când a fost să se arate Zamolxe dacilor, în toată lumina lui de zeu, pământul ăsta era în grija vracilor. Po­lo­vragi asta şi înseamnă: mai mulţi vraci. Şi vracii ăştia ştiau secretele tuturor plantelor, şi cu ele vindecau pe oricine care suferea de o boală. Doar că Zamolxe, când a venit, ştia o plantă pe care nici un alt vraci n-o cunoştea. Plan­ta vieţii şi a morţii, planta care putea vin­deca orice. Lucrurile astea se ştiu din moşi-stră­moşi, sunt păstrate şi acum în scrisurile mâ­năstirii, doar că n-o să ţi le arate nimeni. Cu planta asta le-a arătat Zamolxe dacilor marea lui putere, puterea mai mare decât a vracilor de aici. Şi a mai fost ceva, de care lumea tot vor­beşte, dar nimeni nu crede. Eu cred. Moartea şi învierea lui, acolo, în peşteră. Ca să le arate calea, ca să le arate că nu trebuie să se teamă de ce-i aşteaptă dincolo, ca să-i convingă că el e Marele Zeu. Trei luni şi-a pregătit moar­tea. În fiecare zi câte puţin. Intra în peşteră, se obişnuia cu întunericul, mânca tot mai puţin, se oprea din respirat. Apoi ieşea, iar a doua zi o lua de la capăt. În fiecare zi mai mult, până când n-a mai ieşit. Dacii l-au găsit acolo, întins pe o piatră, în locul ăla în care acum e desenul. Nu mai mişca, nu mai res­pira, murise, s-au convins cu toţii de asta". După alte trei luni, Zamolxe însă a ieşit viu din peşteră. "Abia atunci, dacii l-au recunos­cut drept zeu, şi nu doar ca pe un simplu vraci". Nea Petru e absolut convins că dese­nul acela al morţii din Peştera Polovragi nu a fost pictat de nimeni. Că a apărut, pur şi simplu, ca măr­turie a puterii lui Zamolxe. "Crezi ce vrei", îmi spu­ne, "dar dacă mâine vreun nebun l-ar da jos cu dalta sau toporul, eu sunt absolut sigur că desenul ăla o să apară la loc. În locurile astea sunt nişte energii pe care cu capul nostru de oameni nu le putem ex­plica. Dar mulţi de aici le-au văzut. Uite, chiar sub Crucea lui Ursache apare uneori o ceaţă albastră, iar în ceaţa asta se vede un oraş. Ce să explici?! Sau, uite, despre cazul ăsta s-a vorbit şi la ştiri, la radio: când o echipă de speologi străini au intrat în peşteră şi au început să sape o galerie, cum loveau în piatră, cum începea o muzică ciudată să se audă şi să-i asurzească. Până când n-au mai rezistat şi au ieşit urlând.Cum să explici asta? Sau focurile albas­tre care joacă peste pădure, în noaptea de Sfântul Gheorghe! Asta cum o explici?! Multe sunt aici, la noi, multe...". Omul tace. Suntem două şopârle la soare, ne privim unul pe altul. Apoi îmi vorbeşte despre portalul din stâncă, care se deschide doar celor iniţiaţi şi doar în noaptea de Înviere. Despre o altă lume, de dincolo, plină de lumină. Îi ştie şi pe cei care au intrat. I-a văzut. Trei zile au fost înăuntru, dar au lipsit de pe pământ un an întreg, până la următoarea noapte de Înviere. Mă uit la stâncile pe care am urcat. O ceaţă, albă ca toate ceţurile, a um­brit acum Crucea lui Ursache. Aş vrea să-i spun şi eu omului ăstuia ceva despre minunile pe care le-am vă­zut. Nu-i spun. Ne strângem mâinile şi ne vedem fie­care de drum. Aici, în Şopta, pe uliţa aceasta pustie.