Pr. MARIUS CUSTELCEAN - "Când Dumnezeu vă ajută, spuneţi-le şi altora"

- Biserica "Sfântul Dimitrie" din Mediaş -

Biserica e nouă. În amiaza de toamnă, ra­zele soarelui intră cuminţi prin ferestrele înalte şi mari şi se aşează tăcute pe scau­nele goale, ca în faţa unei liturghii neoficiate. Îm­brăţişată astfel, pe dinăuntru, biserica pare clădită din lumină. La fel de luminos ca şi ea, părintele Marius Custelcean vorbeşte despre linişte, despre încredere, despre sen­­timentul de siguranţă pe care doar credinţa ni-l poate da. Vorbele lui au greutatea vieţii. Drumul spre preoţie a în­ce­put prin înălţarea unei biserici, într-un sat unde nu exis­ta­se vreo­dată lăcaş de închinăciune, iar oa­menii flămân­ziseră, aşteptând să-l întâlnească pe Dumnezeu, în­tr-o casă a lui.

Prima biserică

"Încă de copil am fost atras de biserică, de tradiţii, de tot ce în­seam­nă evenimentele legate de via­ţa oamenilor. După ce am ab­solvit Seminarul Teologic la Alba Iulia şi Facultatea de Teologie la Sibiu, am ajuns preot în satul Valea Lungă, din judeţul Sibiu, la doar câţiva kilometri de Mediaş. E o parohie micuţă, sunt doar vreo 80 de familii în sat. Aici nu a fost niciodată biserică. Oamenii mergeau în satele învecinate, la Păucea sau la Dârlos, erau, aşa, cumva, ai ni­mănui, şi şi-au dorit tare mult să aibă o biserică a lor, un preot al lor, să-i afle sărbătorile acasă, în satul lor. În viaţă sunt multe de făcut, nu putem să le facem pe toate, dar să nu uităm de lucrurile im­portante, căci riscăm să rămânem cu lucrurile mici. Să lăsăm în urmă ceva. Să punem temelie unui lucru cu rost.
Păstrez în suflet amintirile preoţiei mele acolo. La început, într-una dintre încăperile şcolii, am ame­najat o capelă. Era frumoasă, intimă şi curată. După o vreme, am primit un teren din partea Pri­măriei Mediaş, la intrarea în sat, chiar lângă liziera pădurii. Am sfinţit locul în 2001, iar până în 2005 am reuşit să ridicăm şi biserica. Bisericuţa este din lemn, într-o vară a fost gata. Apoi nişte pictori din Cluj i-au făcut pictura interioară, iar în 2012, am sfinţit-o. E tare frumoasă şi mi-e tare dragă. Mă bucur că am reuşit să o facem. Preotul care a venit după mine nu a găsit o biserică goală, ci şi pe cre­dincioşii ce vin în ea ca să-şi plece genunchii şi să se închine lângă pădure şi, poate, mai lângă Dum­nezeu. Cred că oamenii aceia şi-au găsit liniştea credinţei după care tânjeau. M-am despărţit greu de ei, după 16 ani petrecuţi împre­ună. Acolo, la Valea Lungă, am avut nişte trăiri deosebite în tot ce înseamnă preoţia, dar şi în ce priveşte legătura cu oamenii. Cred că noi suntem ceea ce ne dorim să devenim, iar un om adevărat dăinuieşte peste timp prin acţiuni şi gânduri. Bisericuţa aceea de lemn s-a născut mai întâi în sufletele noastre. Şi acolo va şi rămâne, mereu".

Luminători de valori

În anul 2015, părintele Marius Custelcean şi-a susţinut, la Academia de Poliţie "Al.I. Cuza" din Bucureşti, teza de doctorat, abordând un subiect sur­prinzător: "Bise­rica - factor de ordine şi sigu­ranţă publică", pe care a aşezat-o, ulterior, în pa­ginile unei cărţi.

- Părinte Custel­cean, chiar credeţi că biserica, înţeleasă ca stare, ca trăire spiri­tua­lă, şi nu ca instituţie publică, poate să resta­bilească ordinea într-o comunitate?

- Am subliniat în pa­ginile cărţii mele cât de important este rolul bise­ricii şi al preotului într-o comunitate, în aceste tim­puri în care toate institu­ţiile statului de drept se află în criză, vremuri ne­li­niştite, în care chiar şi încrederea în biserică a scă­zut. Se simte iarăşi nevoia unor "luminători ai po­po­rului", ca în trecut. Nişte susţinători ai valorilor. Valorile sunt cele care, până la urmă, ne definesc pe noi şi viaţa de zi cu zi. Ele trebuie redescoperite şi apărate. Se pot numi valori creştine, fiind vorba de viaţa noastră de creştini, dar pot fi şi valori sociale, naţionale, patri­moniale, europene sau mondiale. Am căutat să definesc şi să leg partea de slujire bisericească de un domeniu laic, dar care ne priveşte pe toţi: ordinea publică. Tan­gen­­ţial, am atins cele două domenii, foarte intere­sante, pe care eu le-am constatat în bise­rică, prin slujire, prin legăturile cu credin­cio­şii mei: am constatat că, dincolo de veşminte şi de încadrarea liturgică, firească, rolul preotului trece, prin toate activi­tăţile sale, dincolo de uşa bisericii, ajungând în viaţa socială.

- Care ar fi arma lui?

- Am făcut referire la cele zece porunci ce ne-au parvenit pe filiera Ve­chiului Testament. Într-un anu­mit fel, m-am gândit că, în acele vremuri, dar şi în cele pe care le trăim, cele zece porunci reprezintă un pilon foarte important în ceea ce înseamnă viaţa de zi cu zi. Sunt atât de temeinice şi de actuale! Re­citindu-le, reexplicându-le şi valorificându-le la orice nivel, la şcoală, la nivel liturgic, la biserică, fiecare din cele zece porunci are o nişă specială, căreia i se adresează, desigur, la nivelul societăţii de acum. Am considerat că biserica, pe lângă rolul său liturgic - de a împărtăşi cele şapte taine credin­cioşilor -, cu toate slujbele şi pastoraţia, se întinde şi în viaţa socială concretă, iar preotul, prin activitatea sa, poate să fie şi, cu si­guranţă, este, un factor de stabilitate în comunitatea în care slujeşte, indiferent de dimensiunea acesteia. Preotul, aflat în biserică şi în afara sa, poate să răspundă multor aşteptări ale so­cietăţii şi ale comunităţii. Pentru că spu­nem şi simţim şi mărtu­risim cu credinţă că biserica este, cum a şi spus Mântuitorul, stâlpul şi temelia adevărului, instituţia care ne ajută să înţelegem cu adevărat valenţele vieţii noastre, atât cele sociale, cât şi tot ceea ce ţine de partea sufletească.

O familie de lumânări

- Care sunt, la ora actuală, cele mai des întâlnite probleme cu care se con­fruntă credincioşii, şi în legătură cu care vă solicită ajutorul?

- Cel mai grav pare a fi fenomenul acesta al mi­graţiei. Foarte multe familii se confruntă cu proble­me deosebit de delicate în viaţa lor, a copiilor, a soţilor care trăiesc separaţi. Se ajunge foarte des la divorţ din cauza contextului actual. Este foarte im­portantă oportunitatea preotului de a interveni, de a fi un factor de stabilitate în sânul acestor familii. În lumea dezbinată în care trăim, biserica încheagă ideea de unitate şi caută să ne adune. De Paşti, de exemplu, e tare frumos când îi vedem pe cei veniţi acasă din lumea largă, că vin cu toţii la biserică, cu lumânări aprinse. În această lumină a lumânărilor, vedem bucuria de a se afla într-o unitate unii cu alţii. Sunt mii de lumânări în jurul bisericilor şi tot atâtea speranţe şi suflete deschise să primească, cu adevărat, Lumina. Pentru că avem cu toţii nevoie de lumină şi de înţelegerea corectă a tot ceea ce trăim, într-o lume aşa de diversă, cu atâtea riscuri şi provocări la adresa securităţii noastre personale, a securităţii sociale şi colective.

- Care ar fi calea acestui demers, nu chiar simplu?

- "Mergi la casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!", spune Mântuitorul. Este un cuvânt cât o lumină. Este important să afirmăm cât mai mult relaţia pe care o avem cu Dumnezeu! Fiecare om care a trăit o experienţă, care a reuşit să se apropie de Dumnezeu şi a simţit binefacerile credinţei lui, să iasă şi să spună, pentru că şi noi, ceilalţi, suntem nişte învăţăcei, nişte ucenici şi pu­tem să învăţăm ceva din experienţele altora. În cele duhovniceşti totdeauna există o măsură pe care putem s-o atingem. De aceea, fiecare an, fiecare clipă, fiecare anotimp, fiecare sărbătoare vine cu ceva în plus, cu experienţe în plus, în care ne dăm seama de unele aspecte, pe care încercăm să le des­luşim, să ajungem în miezul problemei. Al celei sufleteşti, în primul rând, dar şi analizată în context social.De exemplu, la şcoală, dacă un elev greşeşte, dacă ma­nifestă abateri de la codul so­cial, şcolar, imediat luăm mă­suri. Dar sunt coercitive pe mo­ment. Ca dascăli, poate nu avem timp şi experienţa nece­sară pentru a privi mai departe, să vedem cu ce se confruntă acel copil, familia lui, unde-i sunt părinţii, care este de fapt cauza reală a unui comporta­ment anume, ca să putem in­terveni acolo, mai la rădăcina problemei. Abia atunci vom ve­dea o îndreptare şi în viaţa lui. De multe ori, sistemul este rigid şi aplicăm în grabă nişte corecţii, nişte măsuri - care trebuie luate, desigur, şi sunt binevenite -, dar trebuie să avem în vedere şi cauzele care duc la ceea ce s-a întâmplat. Aşa se întâmplă şi la biserică, doar că aici lucrurile sunt mai profunde, iar noi trebuie să privim cu atenţie sensul lucrurilor, pentru că altfel putem să cădem într-un haos sufle­tesc, într-o împătimire dintr-aceasta foarte profun­dă, din care este greu să mai ieşim. Chiar şi dintr-o patimă simplă se iese foarte greu, e o luptă perma­nentă, trebuie voinţă, resurse. E o luptă puternică, suntem un fel de gladiatori în această arenă a vieţii. De aceea, e important şi pentru noi, ca preoţi, şi pentru credincioşi, să avem un îndrumător spiritual, care să ne ţină cu lumina aprinsă când e întuneric, să ne arate calea, să vină să ne sfătuiască, care să ne ajute să analizăm deciziile, înainte de a acţiona. Am spus şi în carte că biserica are acest rol, de a restabili prin specificul ei, ordinea socială, prin toată această pastoraţie pe care preotul o desfăşoară, prin legătura credincio­şilor care vin la biserică. Aici suntem o familie mai mare, pentru că ne cunoaştem foarte bine. Cu atât mai mult putem interveni unii în viaţa altora şi să fim un factor de bine cu ade­vărat, pe lângă ceea ce împărtăşim la biserică, prin rugăciune, ascultare, smerenie, prin toate aceste lucruri pe care Mântui­torul ne învaţă să le trans­mitem mai departe celor de lângă noi. Cu fiecare om, cu fiecare problemă, învăţăm şi noi ceva nou. Mai urcăm o treaptă, mai cădem, urcăm iar, pentru că suntem oameni. Dar, chiar dacă suntem încercaţi şi ne luptăm cu viaţa, atunci când am câştigat o bătă­lie, primim putere mai mare pentru o alta şi tot aşa. Astfel, la fiecare bătălie, suntem tot mai bine pregătiţi, realizăm mai bine ce se întâmplă în jurul nostru, mai cu luare aminte, mai liniştiţi, încercăm, puţin câte puţin, fie­care, să ne regăsim drumul pe care avem de mers.

Întoarce-te către tine!

- Duhovniceşte vorbind, unde ar trebui să căutăm adevărata cauză a problemelor tot mai numeroase cu care ne confruntăm, atât personal, cât şi ca societate?

- În filozofie se spune: "Cunoaşte-te pe tine însuţi!". Or, în prezent vedem că greşelile care se fac, şi la nivel mare, şi la nivel mic, toate erorile vin din faptul că nu încercăm să ne cunoaştem, să ne interiorizăm, să vedem ce este şi ce nu este în regulă cu viaţa noastră, să ne explicăm fenomenele cu care ne con­frun­tăm. Trăim clipa, trăim în exterior. În timpul studiilor doctorale, un profe­sor ne spunea că niciodată, fiind im­pli­cat în ceva, nu vei putea să ai o viziune corectă asupra acelui lucru, din interio­rul său. E ca şi la cinema: când stai mai în faţă, vezi scrisul foarte mare, te fascinează culorile, dar pierzi imaginea de ansamblu. Dar dacă stai mai în spate, poţi privi ecranul în complexitatea sa, înţelegi mai bine tot ceea ce vezi. Am observat asta şi din punct de vedere duhovnicesc. De multe ori suntem pătimaşi în sensul rău al cu­vântului, şi ne implicăm fără măsură într-o pro­ble­mă sau alta, şi ne zguduim peste măsură, nu găsim resursele potrivite şi resorturile necesare ca să pu­tem să rezolvăm problema. De aceea, e necesară puţină detaşare, şi duhovnicească, şi socială, dar nu în sensul de indiferenţă sau de îndepărtare. Este ceea ce au trăit şi Sfinţii Părinţi, de la începuturile creştinismului, şi cei care au experimentat monahis­mul şi trăirile lui, care-au ieşit din lume, pentru că şi-au dat seama că e atâta gălăgie în ea, încât nu te poţi aduna, nu poţi să te interiorizezi, să ai cu adevărat o structură intimă, în care să te poţi regăsi în esenţa lucrurilor pe care le ai de îndeplinit. I-aş sfătui pe credincioşi, pe cei tineri, mai cu seamă, să-şi caute punctul de reper şi de spiritualitate, ca să poată rămâne ancoraţi în realitate, dar detaşaţi de ea, să nu se lase tulburaţi de lumea în schimbare. Fără pacea sufletească pe care ţi-o dă credinţa şi rugăciunea, e imposibil să te aperi de lumea din jur.

- Credeţi că dacă oamenii ar fi mai prezenţi în biserică, ar fi mai puţin prezenţi în închisori?

- Cu siguranţă, da! În Administraţia Naţională a Penitenciarelor, de exemplu, prezenţa preoţilor care slujesc e deosebit de importantă. Avem datoria morală de a ne ocupa de aceşti oameni, căzuţi atât de rău, care ajung după gratii. E o muncă extraor­dinar de grea, pentru că ai de lucru cu oameni care au trecut prin etape dramatice ale vieţii. În plus, e nevoie de o colaborare între instituţiile abilitate. Bi­serica a făcut paşi foarte importanţi, intrând în aces­te instituţii, ca să lucrăm împreună, cum s-a şi reuşit pe foarte multe paliere, doar că lucrurile bune nu ies la iveală aşa cum ies aspectele care ne tulbură. De exemplu, un criminal ajuns în închisoare are posi­bilitatea să meargă la biserică, are la îndemână un preot căruia poate să-i spună ce s-a în­tâmplat, de ce a făcut ce a făcut, ce a sim­ţit. În anii de detenţie are posibilitatea să reflecteze asu­pra vieţii lui, să se spove­deas­că, să se împace cu el şi cu Dumne­zeu. O parte de viaţă a pierit, nu se mai poate întoarce, dar poate fi câştigată viaţa lui viitoa­re, a familiei lui, a copiilor. Pen­tru cei care nu mai sunt, ne rugăm ca su­fletele lor să-şi găsească liniş­tea. Iar pe cei care rămân, indiferent cât de perimată le este viaţa, cât de jos au ajuns, cât de multe ex­pe­rienţe nereuşite au avut în viaţa lor, încercăm să-i ridicăm. Ridicând pe un astfel de om, ridicăm odată cu el şi familia lui, şi copiii, şi atunci facem un mare bine familiei, societăţii, omenirii în general. De aceea, e un lucru extraordinar că biserica şi slujitorii ei au reuşit să pătrundă în aceste instituţii, mai ales în aceste vremuri, cu o infracţionalitate atât de ridi­cată.

"După ce a venit la preot, un om trebuie să plece întărit"

- Care ar fi rolul preoţilor în toată această zba­tere contemporană?

- Noi, preoţii, care slujim cu drag credincioşilor noştri, la nivelul la care putem fiecare dintre noi, în­­cer­căm să ne ţinem departe de aroganţa şi de spi­ritul mercantil al acestei lumi. Încercăm să găsim toa­­te mijloacele prin care putem să le imprimăm cre­­dincioşilor o stare de echilibru sufletesc, în pri­mul rând, de care au nevoie, o stare de întărire, pen­tru că un om, după ce-a venit la preot, trebuie să plece întărit. Se întâmplă să îi mai vedem pe oameni când vin la biserică tensionaţi, îngânduraţi, îi vedem şi la spovedanie, că nu întotdeauna pot să se adune, dar le suntem alături şi-i ajutăm. Aceasta este bucu­ria, să faci bine. Faci bine puţin, dar Dumnezeu îţi revarsă mult bine peste viaţă, îţi deschide uşile, îţi luminează căile şi-ţi aduce rezolvarea problemelor, cum nici nu gândeşti. Recomand fiecărui credincios să facă această expe­rienţă: să-şi lase viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Să muncească, să fie serioşi, şi când sunt încolţiţi de necazuri, să cheme în ajutor pe Mai­ca Domnului, pe sfinţii mijlocitori, să-ngenun­che­ze, să se roage mult, şi Dumnezeu îşi va întinde mâna şi va lumina, dintr-o dată, întunericul. Dum­ne­zeu aduce liniştea şi pacea într-o lume pe care noi am făcut-o să fie îndepărtată de noi, agitată şi străină.