Tărâmul Marelui Zeu

Matei Florian
- Călătorie în Munții Gorjului -

Mă privește în ochi. Tace. Copacii au rămas fără umbră, soarele s-a ridicat deasupra lumii, a albit stâncile, pădurea, casele. E ora de arșiță, când până și pământul arde sub tălpile tale, când nu te mai poți ascunde, când ți-a rămas doar să asculți. Dar omul din fața mea a tăcut, iar ochii lui mă caută, mă iscodesc. Două șo­pârle la soa­re. Ne privim încet. Suntem sus, în cătu­nul Șopta, între râuri - Galbena și Ol­teț, între peșteri - Muierii și Polovragi, între munți - Parâng și Căpățânii. Suntem pe o uli­ță pustie, de unde a fugit toată umbra lu­mii, iar bărbatul din fața mea îmi șop­tește: "E o poartă de trecere aici, la noi, în Cheile Oltețului. La miezul nopții, în noaptea de Înviere, stânca se face albas­tră și poți să ajungi dincolo, într-o altă lume. Am fost acolo, am văzut cu ochii mei. S-a trecut".

Moartea în negru de fum

Am ajuns la Polovragi, peștera lui Za­molxe, într-unul dintre cele mai tainice locuri ale istoriei dacice. Deasupra mun­telui de piatră se află urmele unei mari cetăți. Istoria se află la picioarele tale, zvâcnind. Dar cine mai știe astăzi să des­lușească limba străveche a pietrelor, cine mai are timp să asculte ce șoptește apa care desparte munți? Te afli înăuntrul lucrurilor și al lumii, pe Cheile Oltețului, o făptură măruntă pe un tărâm vrăjit, în palmele uriașe și abrupte ale unor zei stâncoși. De o parte a apei sunt Munții Căpățânii, de cealaltă, Pa­rân­gul. Țancurile care străjuiesc intrarea în chei sunt geme­ne, fiecare e oglinda perfectă a celuilalt. La poarta dintre munți se află Mânăstirea, dincolo de ea, pe apă în jos, satele. E așa cum trebuie să fie în toate basmele pe care le-ai citit vreodată. Doar că, în lu­mea asta în care trăim, minunile, cu cât sunt mai la vedere, cu atât sunt mai ascunse. Vei intra și tu, făp­­tura asta măruntă, acolo unde, spune legenda, a să­lășluit Marele Zeu, Zamolxe. Acolo de unde li s-a arătat dacilor în lumina orbitoare a învierii. Acolo de unde, precum Iisus mai târziu, le-a dovedit oame­nilor de aici că moartea nu-i nimic altceva decât o poartă de trecere spre un alt tărâm, mai înalt, mai pur. Vei intra în sălașul acesta scobit în munte, despre care se mai spune că ar fi fost calea de trecere până departe, tocmai la Sarmizegetusa. Vei intra în inima marilor secrete dacice, în Peștera Polovragi. Doar că marile secrete știu să se ascundă privirilor tale. E atât de simplu: un drum pietruit pe care poți ajunge cu mașina, o taxă pe care o plătești la intrare, 800 de metri de galerie electrificată, un ghid, alți vizitatori care să te însoțească. Nu-i nimic magic în toate astea, nu-i nimic tainic în poveștile ghidului despre lilieci, Zamolxe sau asceți. Ești un turist într-o peșteră, pă­șești, asculți: "Iată, pe acest perete, puteți observa pic­tura realizată în tehnica negru de fum, de către un călugăr numit Pahomie". Ceea ce vezi îți taie respi­rația. De aici, de pe peretele ăsta, tăcută, vie-străve­zie, te privește, neclintită, moartea. Nu-ți poți lua ochii de la ea. O imagine stranie, care te tulbură. Te afli în măruntaiele pământului, la loc de piatră, de întuneric și tăcere. Pășești mai departe, prin mărun­taiele ascunse ale muntelui. Și ți se face dor. Dor de lumină, dor de pământ, dor de viață, de cer. Dor de oameni. E o mare taină în peștera Polovragi. Moar­tea îi e martor tăcut. Doar că s-a făcut timpul pentru lumină, timpul pentru viață. Secretele dinăuntru pot să mai aștepte. Lumea te cheamă la ea.

Jivinele nevăzute

E o liniște blândă în tot cătunul Șopta. Cocoșii își răspund unul altuia, iar cântecul lor plutește încet pe vale, din casă în casă, până când devine una cu lumina, una cu viața. E o nouă zi și un nou soare. E timpul să urci, să iei pământul la pas, să-i adulmeci potecile, secretele, singurătatea.
La buza pădurii, cu mâinile pe niște crengi lungi de fag, te privește un om. Îl saluți, îl întrebi de sănătate. N-are de ce să se plângă. Dar că ce cat eu, când cocoșii nici n-au cântat bine, în sus, pe poteca asta? Nici eu nu știu ce caut. Ce să-i spun omului? Că am luat-o de nebun prin păduri, spre culme, ca să înțeleg ceva din tainele locurilor de aici? Că nu­mai așa - simțind și văzând - am să pot desluși ceva din poveștile pe care le caut? Că mai întâi trebuie să fii singur, să te adâncești în inima unui loc, să-l umbli și să-l simți, ca să-i afli rosturile și taina? Nu-i spun toate astea. Îi spun doar că aș vrea să ajung pe Cheile Galbenei, să străbat muntele de la o stâncă la o altă stâncă, de la un râu la altul, de la o peșteră la cealaltă. "Păi, că atunci ar fi mai bine să iei pădu­rea-n sus, până la cezmea, iar de la cezmea, tot pe muchie și în jos, până la Ru­dărie. Acolo-n vale e și Peș­tera Muierii". Mai stau de vor­bă cu Ion Preo­teasa, "Nelu, poți să-mi spui, că așa mă știe toată lumea, io-s ăla de la ultima casă în sus, din Șopta". Îmi spune că lumea nu s-a schimbat așa tare, oricât ar crede alții. Cel puțin nu aici, în Șopta. S-or fi dus bătrânii din­colo, dar nici ei, cei ce au ră­mas, nu fac alt­ceva decât au învățat să facă. "Că uite, acuși vine Foca peste noi, și n-ai să vezi nebun să iasă la fân, decât dacă i s-a urât cu viața. Că mai an l-a apu­cat pe un băiet să fie mai zmeu, că el nu se teme de poc­ne­tele lu' Sântu' Ilie, că el e în urmă cu treaba, că ce atâtea prostii spuse de bă­trâni, și, hop, la fân cu coasa. Apăi că îl trăsni Sfântu', cum să nu-l trăsnească, că nu te joci cu ce-i în cer, aci, pe pământ!". Lumea cea veche a rămas nesmintită aici, în Șopta. Asta îmi spune Ion Preo­teasa, în timp ce tot mângâie crengile lungi de fag, culese din pădure. "Că tot ăle 17 case îs și acuma locuite. Că aici ne-am născut, aici am îmbătrânit și aici murim. Că poți să întrebi tu pe cine oi vrea în cătunul nos­tru, că toți or să-ți spuie că mai bine așa, izolați cum suntem, decât să dea buzna peste noi te miri ce ne­buni. Mai bine să-ți calce mistrețu' livada, decât vreun hoțoman care să-ți ieie și pielea după tine. Că pe mistreț îl știi: vine la fructe, la cartofi, mai dă și el cu botu', na, mistreț. Da' cu omu' rău e mult mai rău". Mai e și urs în pădurile astea? Nea Nelu îmi spune să stau liniștit: "E d-ăla mic, furni­cos, umblă după fructe, pe la margine de livezi. Și apăi că nici de lupi n-are de ce să-ți fie teamă acu, că-s toți duși în munte, după oi". Dar parcă tot nu-i bine că merg singur. Hai, până la Peștera Muierii, o mai fi cum o mai fi, că mă vede că am mersu' bun, dar să nu mă pună naiba s-o apuc și spre Crucea lui Ursache. Îl întreb de ce. Se uită lung la mine, apoi în pământ, spre crengile de fag. "Păi, c-așe! Nu-i bine să mergi singur prin locuri de nu le știi...". Îi spun că nici drumul până la Peștera Muie­rii nu-l știu, și, uite, tot mă duc. "Păi. că până acolo n-ai ce să pățești rău, da' la Crucea lu' Ur­sache nu te duci singur". Privirea lui Ion e tot acolo, în pământ, spre crengile de fag. Îl mai întreb o dată de ce, doar cu gura lui a zis că lupii sunt sus în munte, iar ursul e d-ăla mic, furnicos. "Apăi, că nu de jivine d-astea îți zic eu ție, ci de d-ale­­lal­te, nevăzute. E plină pădurea de ele, dacă o apuci înspre Cruce. Decât plim­bări d-astea, mai bine du-te și tu la târg, ca tot omul. E târg mare, în Polo­vragi". Râd. Râde și el. Îi mulțumesc frumos, îi urez sănă­tate. Ion Preoteasca își strânge crengile de fag, le saltă pe umăr și o ia ușor pe vale, spre casa lui, ultima de sus, din cătunul Șopta.

Pământ sfințit

Trec de cumpăna unei fântâni, mă afund în pădu­re, spre cezmea și, de aici, tot mai sus, spre muchea dealului. Singurătatea e bună. Te face să vezi, să auzi, să simți toată vraja simplă a pământului. Sin­gu­rătatea te învață umilința. De sus, de pe culme, toată lumina lăptoasă a dimineții care dezmiardă câmpiile de la poale s-a aprins în soare și strălucește ca aura din icoane. S-au sfințit pământurile în dimi­neața asta. Dumnezeu și-a coborât liniștea și bună­tatea peste lume, minunile acelea simple pe care am uitat să le mai privim. Care ne sunt toate la îndemână și pentru care nu trebuie să existe tălmăcitori, ci doar un suflet deschis, care să privească și să primească cu uimire totul. Ai soarele în față: e al tău și al tutu­rora. Ai munții ăștia bătrâni, pe potecile cărora pă­șești. Fagii care te învață blândețea umbrei. Cărarea neștiută prin rugile de mure. Ferigile care foșnesc sub tălpile tale. Jirul amestecat cu pământ și frunze. Corbii care îți dau târcoale. Simți cum te îndepărtezi de lume cu fiecare pas care te poartă mai departe, pe pământul ăsta înalt și vrăjit. Te afli aici, sus, între doi munți - Căpățânii și Parâng -, două râuri - Olteț și Galbena -, două peșteri - Polovragi și Muierii. E o săl­băticie perfectă, încremenită, veche, care coboară din dacii cei de demult. Pe urmele lor te afli acum. Ai ajuns la Cheile Galbenei, trebuie să cobori un țanc uriaș de piatră, să te ții zdravăn de o frângie metalică proptită în stâncă, să ai grijă la fiecare pas, să nu te prăvălești în vale. Știi foarte bine că și Peș­tera Muierii își are tainele sale. Aici s-au descoperit osemintele unei femei care și-a trăit viața în aceste locuri acum 30 de mii de ani și mai bine. Tot aici, în labirintul complicat al peșterii, se spune că ar exista o energie tămăduitoare, pentru toate acele cupluri care nu pot avea copii. Duhul unei mame străvechi se află cuibărit în inima acestui munte. Doar că aici, ca și dincolo, la Polovragi, oamenii au cotropit minu­nea, au preschimbat-o după chipul și asemă­na­rea lor. Nu mai e timpul pentru minuni! Râul Galbena a fost și el îmblânzit. Apele lui trec acum prin niște tuburi prelungi. Faci cale întoarsă. Urci din nou stâncile abrupte. Știi ce ai de făcut. Trebuie să găsești po­teca care să te ducă până la Crucea lui Ursache. Îți trebuie liniște ca să înțelegi tai­nele lumii, îți trebuie singurătate, ca să ajungi la poveștile lo­cului.

Crucea lui Ursache

Potecile se răsucesc una într-alta, te poartă mai departe. Soarele a urcat în înaltul cerului, te pri­vește de acolo cu toată trufia lui fier­binte. Ești o făptură măruntă, rătăcind pe un pământ înalt, aflat între munți, râuri și peșteri. Începi să auzi. Jivine nevăzute. Te apropii de Crucea lui Ursache, tot pământul se umple de strigătele astea ciudate. Te înfiori, n-ai cum altfel. E ca și cum muntele a în­ce­put să strige la tine, strigăte prelungi, ascuțite, care te în­con­joară. Știi ce sunt, cântecul aspru al pădu­rilor, strigătul căpriorilor în rut. Munții s-au umplut de ecoul lui, stâncile înalte ale Olte­țului și ale Galbenei reverbează la infinit che­marea aceasta a dragostei, care te înso­țește pe drumul tău până deasupra stâncilor. Ajungi la Crucea lui Ursache, Gorjul, în toa­tă mă­reția lui neștirbită se întinde la picioa­rele tale. Crucea are inscripții străvechi, pe care nu știi să le des­ci­frezi. Le citești doar cu palma. Le înțelegi misterul cu sufletul. Pe celălalt perete al stâncii, peste râu, se află, ca într-o oglindă, o altă cruce de pia­tră. Ai fost dedesubt, în peș­teri, ai văzut moar­tea desenată pe-o stâncă. Acum ești deasupra, sub cer, lângă o cruce de piatră care străju­ieș­te viața. Simți o prezență cu tine, nelă­murită. Parcă te-ar privi cineva, neștiut, de aproape. Sigur ți se pare, te gân­dești. Ți-au rămas în minte cuvintele lui Ion Preoteasa, bărbatul cu crengile de fag. N-are ce să fie altceva. Uite poteca, uite cătunul Șopta. Co­bori printre spinii tufelor de măceș.

Cum a dat cu foc Ion Manasia

"Nea Ioaneeeee! Te caută cineva!". 96 de ani are bătrânul Manasia. A făcut războiul și a ajuns cu fron­tul până departe, tocmai în Cehoslovacia. Ca orice om trecut printr-o încercare atât de cumplită, poveș­tile se rotesc și ajung în același loc, oricât de mult ai încerca să îl scoți tu de acolo. Obuze, gloanțe, moar­te. Acolo, pe front, a descoperit Ion Manasia secretul simplu de a rămâne în viață. "Mă rugam, mă în­chinam la Măicuța Domnului să mă lumineze. Și mi-am dat seama: toți ăi ce aduceau moartea vrăj­mașului, la scurt timp cădeau și ei răpuși de glonț. Și mi-am zis - mă, de ții la viața ta, cată să nu mai iei la ochi neamțu', când e să tragi. Trage, că ordi­nu-i ordin, da' nu ținti, trage mai sus. Dacă e să-l nimerești, măcar să nu fie dinadins, să nu faci văr­sare de sânge, că Domnul e sus și pe toate le vede. Am dat cu foc, da' n-am dat să omor și asta m-a făcut să scap cu viață". A scăpat cu viață Ion Ma­na­sia, iar acum îmi povestește cum s-au întâlnit părinții lui sus, la curmătura dintre munți, el, cioban din Gorj, ea, ciobăniță din Sibiu, cum s-au plăcut și au făcut nuntă mare, ciobănească, pentru ca mai târ­ziu, tot ei să fie primii care să-și învețe fiul, pe Ion, rostul muntelui, al brânzei și al oilor, datinile stră­vechi și taina rugăciunii. Când uită de războiul din poveștile sale, bătrânul Manasia poves­teș­te doar despre copi­lăria sa fără griji, din inima muntelui, alături de niște părinți fabuloși care știau toate secretele lumii. I-au spus atunci, iar Ion Mana­sia îmi spune și mie, acum, că în Peștera Polovragi e taină mare. Dincolo de Moarte, de desenul ăla de pe stâncă, omul ră­mâne fără paza îngerului "și, apăi, orice ți se poate întâmpla. Până acolo te ține Dumnezeu, dincolo, ești de unul singur". Aș vrea să-l mai întreb pe bătrân de Zamolxe, dar el se întoarce iarăși la războiul acela fără sfârșit. Se înserează în Po­lovragi, se aud clopotele mânăs­tirii. Stâncile gemene străjuiesc mai departe intrarea pe un alt tărâm. Ceva tot știu acum: cum se vede lumea de acolo, de sus.

Taina lui Zamolxe

Șopta. Nea Petru își mână vacile dinspre pădure înspre casă. N-are vârstă, ca toți țăranii din munți. Ne oprim, vorbim. M-a văzut de dimineață, când urcam spre culme. Ce căutam, am venit și eu după comori? Da, dar după alt fel de comori, îi spun, nu d-alea cu bani sau cu aur. Râdem împreună. "Păi, că până unde am ajuns?". Îi spun. "Aaaa, păi și la Crucea lui Ursache fuseră nărozii ăia după comori. N-ai văzut?". Nu știu ce trebuia să văd, nea Petru mă lămurește: "Crucea. Îi spartă, au cătat înăuntru' ei, să vază ce-i, că prea suna a gol. Tot muntele și toate peșterile le-or scotocit nărozii după bani, naiba să-i ia de bani! Păi, la Piscul Boierului, umblă vorba că nouă poveri de cal, pline cu aur, or încărcat bandiții. Da' să spargă ei crucea noastră... Că tot acolo e de când or cărat-o-n cârcă jidovii cei bătrâni...". Îi spun că atunci când am ajuns, crucea era la locul ei, întreagă. "Păi, asta nu-i cruce ca toate crucile, n-ai văzut că-i scrisă de uriași? Se face la loc după un timp, că acolo îi e dat să rămână. Da' ia spune, altceva ai mai văzut pe acolo?". Nea Petru mă iscodește, nu știu ce să-i răs­pund. "Lasă, lasă, dacă nu știi ce ai văzut, mai bine așa. Uite, și aici la noi s-o găsit comoară, ve­niră profesorii, o însemnară și duși au fost, nimeni n-a mai venit să vază ce-i cu ea". Și nea Petru îmi arată cumpăna fântânii pe lângă care am trecut dis-de-dimineață. N-am știut că pășesc peste o comoară, n-am știut că sunt atâtea și atâtea secrete pe tărâmul ăsta înalt, bântuit cândva de uriași. "Noi, aici, le spu­nem la uriași - jidovi", zice mai departe nea Petru. "Așa știm din bătrâni: crucile astea ei ni le-au lăsat. Una într-o parte a muntelui, cealaltă aici. La fel. Identice. Ca munții care despart râul. Că așa o și fost, când o fost să fie: cică țineau un picior colea, pe un munte, și ălălalt dincolo, unde-i cetatea. Și că atunci când o fost să moară, doar crucile astea au rămas în urma lor". Îl întreb de comoara de la cum­păna fântânii. "Sigur că e acolo, doar eu am anunțat arheologii, când s-a surpat pământul și a ieșit deasupra. E tot acolo, n-a mai săpat nimeni după ea". Încet, încet, nea Petru îmi spune tot ce știe despre locul ăsta vrăjit, în care s-a născut și a trăit până acum. "O să spui că îs basme, eu îți spun ce știu bătrânii. Când a fost să se arate Zamolxe dacilor, în toată lumina lui de zeu, pământul ăsta era în grija vracilor. Po­lo­vragi asta și înseamnă: mai mulți vraci. Și vracii ăștia știau secretele tuturor plantelor, și cu ele vindecau pe oricine care suferea de o boală. Doar că Zamolxe, când a venit, știa o plantă pe care nici un alt vraci n-o cunoștea. Plan­ta vieții și a morții, planta care putea vin­deca orice. Lucrurile astea se știu din moși-stră­moși, sunt păstrate și acum în scrisurile mâ­năstirii, doar că n-o să ți le arate nimeni. Cu planta asta le-a arătat Zamolxe dacilor marea lui putere, puterea mai mare decât a vracilor de aici. Și a mai fost ceva, de care lumea tot vor­bește, dar nimeni nu crede. Eu cred. Moartea și învierea lui, acolo, în peșteră. Ca să le arate calea, ca să le arate că nu trebuie să se teamă de ce-i așteaptă dincolo, ca să-i convingă că el e Marele Zeu. Trei luni și-a pregătit moar­tea. În fiecare zi câte puțin. Intra în peșteră, se obișnuia cu întunericul, mânca tot mai puțin, se oprea din respirat. Apoi ieșea, iar a doua zi o lua de la capăt. În fiecare zi mai mult, până când n-a mai ieșit. Dacii l-au găsit acolo, întins pe o piatră, în locul ăla în care acum e desenul. Nu mai mișca, nu mai res­pira, murise, s-au convins cu toții de asta". După alte trei luni, Zamolxe însă a ieșit viu din peșteră. "Abia atunci, dacii l-au recunos­cut drept zeu, și nu doar ca pe un simplu vraci". Nea Petru e absolut convins că dese­nul acela al morții din Peștera Polovragi nu a fost pictat de nimeni. Că a apărut, pur și simplu, ca măr­turie a puterii lui Zamolxe. "Crezi ce vrei", îmi spu­ne, "dar dacă mâine vreun nebun l-ar da jos cu dalta sau toporul, eu sunt absolut sigur că desenul ăla o să apară la loc. În locurile astea sunt niște energii pe care cu capul nostru de oameni nu le putem ex­plica. Dar mulți de aici le-au văzut. Uite, chiar sub Crucea lui Ursache apare uneori o ceață albastră, iar în ceața asta se vede un oraș. Ce să explici?! Sau, uite, despre cazul ăsta s-a vorbit și la știri, la radio: când o echipă de speologi străini au intrat în peșteră și au început să sape o galerie, cum loveau în piatră, cum începea o muzică ciudată să se audă și să-i asurzească. Până când n-au mai rezistat și au ieșit urlând. Cum să explici asta? Sau focurile albas­tre care joacă peste pădure, în noaptea de Sfântul Gheorghe! Asta cum o explici?! Multe sunt aici, la noi, multe...". Omul tace. Suntem două șopârle la soare, ne privim unul pe altul. Apoi îmi vorbește despre portalul din stâncă, care se deschide doar celor inițiați și doar în noaptea de Înviere. Despre o altă lume, de dincolo, plină de lumină. Îi știe și pe cei care au intrat. I-a văzut. Trei zile au fost înăuntru, dar au lipsit de pe pământ un an întreg, până la următoarea noapte de Înviere. Mă uit la stâncile pe care am urcat. O ceață, albă ca toate cețurile, a um­brit acum Crucea lui Ursache. Aș vrea să-i spun și eu omului ăstuia ceva despre minunile pe care le-am vă­zut. Nu-i spun. Ne strângem mâinile și ne vedem fie­care de drum. Aici, în Șopta, pe ulița aceasta pustie.