THEODOR PALEOLOGU - "Am centrul de gravitate în interior. Foarte, foarte, în interior..."

La nici 30 de ani, avea în spate o carieră universitară prestigioasă, cu opriri stră­lucitoare la Harvard, München și Paris. La nici 35, adăugase în CV și portofoliul de Mi­nistru al Culturii, dar și pe cel de amba­sador al ță­rii noastre în Danemarca și Islanda. Demn ur­maș al tatălui său, Alexandru Paleologu, a etalat lecția eleganței nu doar la catedră, ci și în po­li­tică, și pe cea a diplomației, nu doar în ne­gocieri, ci și în viața de zi cu zi. Prezența sa lu­minoasă e însă de departe cel mai mare atu. Se­rios și entu­ziast, onest, cu idealuri înalte, te mo­lipsește cu bucuria dialogului, în urma oricărei întâlniri.

Zâna casei

- Ați declarat la un moment dat că vă displace să vă revendicați de la aristocrație. Și totuși, dom­nule Paleologu, o aveți în sânge.

- Pe mine, ca și pe tata, mă plictisea vorbăria asta cu «ultimul boier». Dacă ai un fiu, n-ai cum să fii ultimul. Ca să nu mai zic că e și o chestiune de cuviință să nu vorbești prea mult despre asta. Însă, bineînțeles că pentru mine moștenirea con­tea­ză foarte mult. Sunt un om înrădăcinat în tra­diție. Unul dintre eroii mei favoriți e Aeneas, din Iliada și Eneida, care îl duce pe taică-său în spinare și pe băiatul lui de mână. Ce imagine mai bună s-ar putea găsi pentru ceea ce înseamnă să-ți asumi o moștenire?

- Sunteți fiul lui Alexandru Paleologu, inte­lectual de mare distincție. Totuși, curiozitatea mea merge mai degrabă înspre mama dvs, Pia Paleologu, a cărei prezență e învăluită în mister.

- Mama e o persoană foarte discretă, niciodată nu a vrut să dea interviuri sau să iasă în față. E un pasaj în Tucidide, în "Războiul Peloponesiac", în­tr-un discurs al lui Pericle, când el spune că pentru o femeie, cel mai bun lucru e să nu se vorbească despre ea. Sigur, în zilele noastre, pare sexistă o asemenea remarcă, însă vă asigur că mama așa gândește. Mama e istoric de artă, și gustul ei ex­traordinar s-a simțit întotdeauna. Cum spun fran­cezii, e une fée de la maison, o zână bună care a re­ușit întotdeauna să facă miracole cu puțin și să amenajeze un interior într-un mod cu totul special. După ce a murit tata, s-a reîntors la pictură, prima ei iubire. Tablourile ei de azi au ceva foarte diafan, e pictura luminoasă a unei persoane care își pierde, progresiv, vederea. Asta e, din păcate, tragedia cu care se confruntă. Însă, în ciuda vârstei de aproape 82 de ani, are o sănătate destul de solidă. În pri­mă­vară, am luat-o cu noi într-o excursie la Bruxelles și a străbătut muzeele cu o disciplină de spartan.

- Toți avem imaginea lui Alexandru Paleo­logu ca om de cultură, însă încerc să mi-l ima­ginez și acasă, în pielea tatălui. Cum era?

- Excesiv de tolerant. Paul Barbăneagră zicea că era bolnav de toleranță. Însă toleranța asta s-a potrivit bine pe seriozitatea mea excesivă. Dacă nu ar fi fost așa, pedagogia lui tata ar fi fost un de­zas­tru. Paler spunea că vede la mine o seriozitate extremă, pe care nu o vedea la tata. Cred că se înșela, i se părea că tata e frivol, ceea ce nu era deloc adevărat.

"M-am luat de foarte mic în serios"

- În ce vă privește, seriozitatea asta e vizibilă în aproape tot ce în­treprindeți. A contribuit la asta și faptul că ați fost făcut la bătrânețe?

- Eu m-am luat de foarte mic în serios, în jocurile mele. Mă jucam de-a Richard al III-lea și de-a îm­pă­rații bi­zantini, și încă de la 11, 12 ani, ci­team lucruri foarte serioase. Dar nu cred că am fost în niciun fel supra­dotat, cred că mulți copii au capacitatea de a citi Plu­tarh sau Platon sau Hero­dot, în ciuda pre­jude­căților generale. Cred, însă, că a contat și faptul că tata avea 54 de ani când m-a făcut. Chiar dacă el avea și o latură ado­lescentină, era chiar puțin speriat de seriozitatea și purita­nismul meu, care au existat dintotdeauna. Într-un fel, tata era adolescentul și eu bătrânul, cum a remarcat, ușor malițios, Mircea Di­nescu. Tata avea prospețime și o anumită versa­tilitate tine­rească. Chiar și fluctuațiile lui aveau ce­va juvenil. Eu n-am fluctuat deloc, am fost ex­trem de liniar. Cam plicticos, nu ? (Râde)

- Și atunci, de unde ați moștenit rigoarea și constanța care vă caracterizează?

- Psihanaliștii ar spune că am un "supraeu" foarte puternic, că e acolo o autocen­zu­ră impor­tantă. E totuși explicabil cu atâtea instanțe remarcabile roind în jurul meu. Dincolo de tata, pe care-l știm cu toții, gân­ditor profund și multitalentat, au mai fost și alte figuri masculine care mi-au marcat adolescența și copilăria: Sergiu Al-George, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Sebi Munteanu, un medic extraordinar, mai puțin cunoscut, dar pentru care noi toți aveam foarte multă admirație.

- Toți oamenii aceștia vă frecventau casa, presupun.

- Da, tata era pensionar, avea tot timpul din lume să primească vizite. Și, foarte devreme, mi-am găsit scă­unelul meu pliant, pe care stăteam și îi ascultam. Cel mai mult îmi plăceau în copilărie Steinhardt și Sergiu Al-George, pentru că Steinhardt era foarte drăguț cu toată lumea, iar Ser­giu Al-George era și nașul meu, vo­lens nolens trebuia să-mi caute în coar­ne. Noica era ceva mai distant, nu-l interesau copi­lă­riile, dar era o prezență pu­­ter­nică, se vorbea mult de el, chiar da­că fizic era deja la Păltiniș. La Casa Scri­i­torilor, la prânz, îi ve­deam zilnic pe Șer­ban Ciocu­lescu și pe Solomon Mar­cus, pe care îl chi­nu­iam cerând să joace șah cu mine. Cred că am jucat peste 150 de par­tide împreună. Mai târziu, când am în­ceput să-l citesc pe Dostoievski, au in­­trat în rol Steinhardt și Virgil Cân­dea, cu care purtam discuții despre teologie. Însă omul care a dat cel mai mult din timpul lui pentru formarea mea a fost latinistul Gheorghe Ceau­șescu, tradu­că­tor din Cicero și Tacit, un extraor­dinar pro­fesor, cu care făceam carte săptămânal.

"Afară scepticii și voltairienii!"

- Cu alte cuvinte, ați copilărit prin­tre oameni mari. Vă provoc la un extem­poral. Pe care dintre ei îl admirați cel mai mult pentru simțul umorului?

- Pe Șerban Cioculescu, marele specialist în Caragiale. Pe la 8, 9 ani, aveam deja un adevărat cult pentru părintele lui Pristanda.

- Pentru adâncimea spirituală?

- Evident, pe Steinhardt.

- Pentru tandrețe?

- Tata era campion, de departe.

- Pentru devotament?

- Mama. Cel care le-a făcut cunoștință părin­ților mei este chiar Sergiu Al. George. Înainte de asta, i-a vorbit lui tata de mama, spunându-i "E devotată, măi, dragă! Devotată!". Ceea ce pe tata l-a făcut destul de circumspect. Însă mama chiar a fost un om de o mare loialitate. A avut enorm de multă grijă de tata, mai cu seamă în ultimii ani.

- Pentru inteligență?

- Păi, nu era tata cel mai deștept? (Râde) Erau toți extraordinar de inteligenți, fiecare în felul lui. Inteligența lui Noica era de tip lent, pe desfășurări vaste, a lui Steinhardt - una extrem de agilă, cea a lui tata era mai degrabă contemplativă, a obser­vații­lor profunde. Însă ce era cu adevărat spec­taculos era întâlnirea acestor inteligențe. Show-ul putea începe, de pildă, la masă. Sergiu Al. George pro­clama "Afară scepticii și voltairienii!", refe­rindu-se, evident, la tata. Și de acolo începea dis­tracția, pe care o așteptau cu toții.

- Ce vă amintește cel mai mult de tatăl dvs.?

- Oh, e prezent în toate. Stau în casa în care a locuit și el, dau de obiecte de-ale lui, port haine de-ale lui, fumez cu pipele lui. Fiul meu stă în fostul lui birou.

- Știu însă că ați copilărit în Drumul Taberei, nu aici, în actuala și celebra Casă Paleologu.

- Casa noastră nu fusese naționalizată. Mai lo­cu­iau în ea mama vitregă a tatălui meu și foarte mulți chiriași băgați cu forța, unii mai simpatici, alții mai puțin. A fost ideea mea să revenim aici, și asta arată deja cum funcționau relațiile cu părinții mei. Am început campania de convingere când aveam 10 ani și am izbutit la 11. Sunt foarte legat de casa asta, și pentru că a fost una dintre primele deliberări în care punctul meu de vedere a triumfat.

"Sunt rezervat când vine vorba de dragoste"

- Există, totuși, ceva în biografia dvs. care contrastează cu imaginea cumpătată despre care am vorbit: o căsătorie timpurie, la nici 20 de ani, al cărei rod e fiul dvs., Mihai.

- Da, păi așa pățesc oamenii cumpătați, nu? Eu am luat viața în serios foarte devreme, dar asta arată și naivitatea care merge uneori mână-n mână cu se­rio­zitatea extremă. Nu e vorba că nu aveam habar cât de greu e să întreții o familie, cred că m-am descurcat onorabil, ci de faptul că într-un cuplu sunt două persoane care pot crește în direcții diferite sau în ritmuri diferite, că, uneori, cel care rămâne în ur­mă se poate umple de frustrări și așa apar deca­la­jele. Când mă uit în urmă, mi se pare necugetat ges­tul meu. Nu știu de unde mi-a venit, probabil din fap­tul că la vârsta aia eram un credincios foarte fer­vent și practicant cu noțiuni foarte rigide. Aveam con­vingerea că nu poți trăi dragostea în afara căsniciei.

- V-ați mai scuturat de ideile astea?

- Categoric da. Sunt niște prostii.

- Și acum ce căutați la o parteneră de viață? Ce trebuie să aibă o femeie pentru a vă cuceri, domnule Paleologu?

- Nu știu, nu-mi puneți întrebări din astea, între­bați-o pe Ioana, partenera mea. Pe cât de ex­pansiv era tata, pe atât de rezervat sunt eu, când vine vorba de exprimarea sentimentelor. Viața mi-a arătat că cei mai mari fustangii și mize­ra­bili sunt extrem de efu­zivi, dau flori și inele. Eu prefer realitatea vorbelor.

"Diplomația e o stare de spirit"

- Să revenim la anul 1990. Odată cu numirea tatălui dvs. ca ambasador la Paris, ați părăsit Ro­mânia pentru studii și v-ați mai întors după aproa­pe douăzeci de ani.

- Am avut norocul chior ca revoluția să pice exact la vârsta bacalaureatului. Trăisem suficient în comunism, încât să înțeleg cât de prost e sistemul. Era momentul potrivit să gust Occidentul, cu tot ce putea să-mi ofere bun. În plus, știam exact ce vreau să fac, dintotdeauna m-au interesat studiile uma­nis­te. După trei ani de pregătire, am fost acceptat, în sfârșit, la École Normale Supérieure, una dintre cele mai exigente școli din lume. Trebuie să recunosc că eram foarte motivat de faptul că aveam deja soție și copil și foarte puțini bani. Or, această școală ex­cepțională, odată ce ești admis, îți oferă salariu timp de 4 ani și statut de funcționar public.

- Ulterior, cariera dvs. a pendulat între politică și diplomație. Care din ele v-a fost mai aproape de inimă?

- M-am simțit mult mai bine în pielea diplo­matului, decât în cea a omului politic. Am avut de învățat din amândouă, însă una peste alta, ca­riera politică și cea diplomatică mi se par prostii în raport cu cariera univer­sitară. Mă regăsesc mult mai mult ca pedagog, în pasiunea mea pen­tru istorie și retorică.

- Se simte în ce spuneți și o deza­măgire cu privire la viața politică. V-ați mai întoarce în arenă?

- Nu se știe niciodată! În Plutarh există un personaj, Timoleon, care timp de 20 de ani a meditat și după 20 de ani a revenit în politică și a plecat în expediție în Sicilia. Orice e posibil, dar acum prefer să stau deoparte, căci în acest moment, în politica românească e o atmosferă foarte toxică, e acolo o faună umană detestabilă. Pe de altă parte, nici poporul nu e inocent. Pre­cum Caliban, în "Furtuna" lui Shakespeare, so­cie­tatea românească se uită la Parlament și e cuprinsă de furie, numai că ceea ce vede e propria ei imagine în oglindă.

"Pe mine nu mă deranjează să port cravată și costum"

- Haideți să vorbim puțin de anii de diplo­mație. Cum e să-ți reprezinți țara tocmai în nordul îndepărtat? Vă văd mai de­grabă o ființă solară.

- Abia când a trebuit să lo­cuiesc în Danemarca am înțeles cât sunt de fapt de meteode­pendent. Mi-a fost greu să în­frunt atâta întuneric. Deși sunt țări admirabile, nu m-aș vedea trăind acolo în altă postură decât cea de am­ba­sador, am nevoie să știu că există un acasă mai în­sorit. Aș accepta cu mai mare bucurie un post diplomatic la Atena, prefer oricând căldura în exces. Din­colo de asta, însă, a fost o expe­rien­ță foarte plăcută, fi­indcă eram într-o monarhie așezată și am avut mul­te de în­vățat. Admir modul în care da­­ne­zii se raportează la pa­tri­mo­niul ur­ban, în Copenhaga vezi foarte, foar­te puține clădiri urâ­te. Cât despre Is­lan­da, e fas­cinantă, de la un capăt la al­tul, cu tot cu aurora ei boreală. Consu­lul onorific al României, Yafet Olafsson, m-a invitat s-o văd de pe coasta de vest. Ne-am instalat cu un joc de șah și cu un coniac și am pândit-o până când, pe la 2.30 noaptea, și-a făcut apariția. E un spectacol incredibil, pozele nu pot reda ce se întâm­plă cu adevărat.

- Cum arată, de fapt, o zi din viața unui am­basador?

- Eu sunt de felul meu matinal. Și azi m-am trezit la 5:30 și am lucrat. Făceam la fel și la Co­penhaga, întâi lucram de acasă, pe la 8-9 mergeam la birou și dădeam oa­menilor de lucru, dar nu stăteam mult acolo. Nu ca să fug de ei, pentru că am avut realmente o echipă minunată și pro­fe­sio­nistă, ci pentru că aveam ade­sea întâlniri și dis­cuții la dejun. A doua parte importantă se întâmpla seara, la recepții, dineuri și întâlniri culturale, cu oprire obli­ga­torie acasă, fiindcă am­basadorul tre­bu­ie să se schimbe. Uneori, ziua începe la 8 și se termină după 12 noaptea, dar e impropriu spus că muncești non-stop. Important e să lucrezi la rețea. Un bun diplo­mat cultivă permanent rețeaua, însă fără a avea un scop în minte. E pur și simplu o stare de spirit. Din momentul în care ieși pe ușă, ești în reprezentare.

- Nu e constrângător, nu e prea multă presiune pe viața intimă?

- Cunosc diplomați români cu multe calități, cărora nu le plăcea re­pre­zentarea. Or, asta e ceva funda­men­tal. Nu poți anula o întâlnire că ți-a răcit copilul, nu refuzi o recepție că te simți obosit și nu ieși din casă în tri­cou. Într-adevăr, diplomația limi­tează oa­recum viața privată. Poate fi și con­strân­gător, dar până la urmă, ține de eti­ca profesională. Eu unul m-am po­trivit cu stilul acesta de viață. Pe mine nu doar că nu mă deranjează să port cravată și cos­tum, dar chiar mă simt mai bine cu ele. Excesul de relaxare în diplomație nu e potrivit cu fișa postului.

- Și totuși, o viață trăită cu atâta rigoare nu e monotonă? Nu visați niciodată la aventuri, la pasiuni născute dintr-o scânteie?

- Depinde ce înțelege fiecare prin aventură. În ultimă instanță, și ce construiesc acum poate părea riscant. Am ieșit dintr-o carieră calculată, în care o diplomă venea după cealaltă, un ministeriat după o ambasadă și un post înalt după altul, ca să trăiesc pe cont propriu, din filosofie și retorică. Am trans­for­mat Casa Paleologu într-o școală privată, des­chisă celor care vor să învețe la orice vârstă. Am o li­bertate pe care niciunul dintre colegii mei univer­si­tari nu o au. Ce fac acum e mai interesant decât ce aș fi putut continua să fac la "Bard College Berlin".

- E un fel de retragere acasă, în propria co­chilie?

- Eu am trăit mereu într-o lume a mea, ca într-o bulă, ceea ce nu înseamnă deloc că aș fi izolat de lume, ci doar că centrul meu de gravitate a fost întotdeauna în interior, nu în afara mea. Și nu doar că-l am în interior, dar îl am foarte, foarte în interior. E foarte greu ca ceva din exterior să mă influențeze. Slavă Domnului, știu exact cine sunt.

- Și cine sunteți, domnule Paleologu? Diplo­mat, scriitor, politician, profesor?

- Sunt înainte de toate un cititor. Am impresia că m-am născut să citesc toate cărțile bune care s-au scris vreodată, si marele meu regret e că n-o să apuc. Chiar deunăzi, Ioana m-a întrebat: "Dar tu ce tot stai atâta cu nasul în Plutarh?". "Păi, pentru că-mi place compania oamenilor de acolo". Sunt ca Machiavelli care, exilat la San Casciano, după o zi pierdută în târg, când venea seara acasă, se schim­ba în "haine demne de prinți și de împărați", în haine fastuoase pentru întâlnirea cu clasicii. În­toc­mai la fel fac și eu, după ce terminăm interviul, mă voi întoarce să citesc și să scriu despre Epa­minondas, cel pe care Montaigne îl considera "cel mai excelent din­tre oameni". Cre­deți că interesează pe cineva viața lui?

Fotografii din colecția Fundației Paleologu