Pe părintele Mihai Ciuhat l-am cunoscut acum aproape zece ani, pe vremea când era preot la Luncani, o parohie grea şi întinsă, din judeţul Hunedoara. Am vorbit atunci cu sfinţia sa despre ce înseamnă să fii preot pentru o mână de oameni, împrăştiaţi pe câteva vârfuri de munte, la zeci de kilometri distanţă unii de alţii. Şi ne-a impresionat prin hotărârea sa de a se jertfi pentru cei pe care îi păstorea. Ne-a declarat, plin de o convingere care ni s-a transmis şi nouă: "Sunt gata să mor pentru credincioşii mei". L-am crezut, mai ales pentru că am văzut în ce sărăcie şi cu ce eforturi îşi făcea lucrarea. După câţiva ani, părintele Mihai a fost mutat preot la Vălioara (comuna Răchitova), într-un sat mai aproape de oraşul Haţeg, unde ortodocşii sunt închegaţi într-o comunitate ceva mai numeroasă. A rămas acolo şapte ani, încercând să îmbine trăirea duhovnicească cu împărtăşirea culturală la cel mai înalt nivel. Şi, taman când îşi găsise împlinirea rostului preoţesc, părintele Mihai a fost instalat preot la Pui, o aruncătură de băţ mai încolo, pe drumul care leagă Haţegul de Petroşani, într-o parohie mai mare, dar aflată mai mult în vârtejul ispitelor. Viaţa lui de peregrin cu crucea în mână ne-a îndemnat să-l căutăm pentru un nou interviu.
"Oamenii cred că îl pot păcăli pe diavol"
Un enoriaş din Luncani
- Toţi oamenii cred, dar nu toţi ştiu fundamentele credinţei noastre şi nu toţi trăiesc la fel credinţa. La Luncani, de exemplu, sat de munte, cu viaţă mai aspră, oamenii erau mai apropiaţi de Dumnezeu, chiar dacă nu reuşeau să facă totul după rânduială. Ei suplineau, de pildă, absenţa de la biserică dintr-o duminică, printr-o mai mare râvnă în rugăciunea particulară. Probabil că şi izolarea lor, singurătatea, liniştea din acele locuri sălbatice încă îi îndemna mai mult la a sta de vorbă cu Dumnezeu. Aici, la Vălioara, unde suntem la doar 18 kilometri de Haţeg, tulburările dinspre lumea largă ajung mai uşor, există mai multe culte religioase şi lucrurile sunt mult mai amestecate. Aşa se face că oamenii mai cred şi în anumite învăţături sau simboluri, care nu au legătură cu ortodoxia. Şi, nu de mult, mi-a ajuns la urechi o vorbă spusă pe ton supărat de un credincios: "Preoţii ăştia tineri vor să ne strice tradiţiile". El se referea la apucăturile sau obiceiurile deprinse de săteni de o sută de ani încoace sau chiar mai mult. Căci au rămas în practica lor legată de înmormântare, de exemplu, anumite obiceiuri necreştineşti. Dacă mortului i-a plăcut ţuica, îi strecoară în sicriu sau în mormânt o sticluţă cu ţuică. De asemenea, îi pun răposatului în mână o batistă cu bani, chipurile, pentru a-şi plăti "vama" pe lumea cealaltă. Le-am explicat că sufletul nu mai are nevoie de cele materiale, după ce s-a eliberat din trup, dar degeaba. "Părinte, dar aşa se face. Ne râde lumea dacă nu respectăm tradiţia" - mi-au zis.
Alt obicei al locului este să presare seminţe de mac în urma sicriului. I-am întrebat pentru ce fac asta şi mi-au răspuns că aşa îi dau de lucru diavolului, să numere seminţele şi să nu-l ajungă pe răposat, până trece de poarta Raiului. Ei nu ştiu că diavolul e îmbătrânit în viclenie. Nu-l poţi păcăli, îl ţii la distanţă doar prin trăirea credinţei, aşa cum ne învaţă Biserica. La toate acestea, se adaugă obiceiuri preluate de la rude, prieteni sau vecini, care ţin de diferite alte culte creştine. Aşa ajung ca ei să lucreze duminica sau să nu mai vină la Sfânta Liturghie. Le-am atras atenţia asupra primejdiei în care se află sufletele lor, din moment ce nu mai respectă învăţătura noastră de credinţă. Unii s-au supărat.
"Împărăţia cerului nu se cucereşte cu un pocnet de degete"
Biserica din Luncani, locul unde pr. Mihai Ciuhat şi-a aflat liniştea sufletească
- Oamenii cad în plasa lor, pentru că nu-şi pun problema diferenţei de credinţă. Dumnezeu e acelaşi, doar căile de a ajunge la El diferă - în opinia lor. Or, realitatea este că noi, ortodocşii, credem în cu totul altceva decât protestanţii şi neoprotestanţii. De foarte multe ori, am predicat pe această temă, pentru a-i face conştienţi de ceea ce au fiind în Biserica Ortodoxă, nu pentru a-i critica pe ceilalţi. Noi stăm pe o comoară, o învăţătură primită de la Mântuitorul Însuşi, care este reţeta mântuirii, adică a re-îndumnezeirii noastre ca oameni. Ce nevoie avem să mai căutăm în altă parte? Şi cum să ne lipsim de ea? Numai că, vedeţi, ortodoxia nu este constrângătoare. În ortodoxie ştii ce ai de făcut, dacă vrei să te uneşti cu Hristos, dar nimeni şi nimic nu te obligă să o faci. Alegi! Aşa-zisele "pedepse" din Biserica noastră nu sunt decât mijloace de a-ţi lucra virtuţile şi de a-ţi aminti să nu păcătuieşti. Căci ce îţi dă duhovnicul drept canon, când îţi spovedeşti păcatele? Să nu mai repeţi păcatul, să te rogi, să posteşti şi să faci fapte bune. Şi dacă nu respecţi acestea, nu te împărtăşeşte. Dar nu spre pedeapsă, ci tot spre folosul tău: căci cuminecarea cu nevrednicie este spre osândă. Cum să-L primeşti pe Hristos în tine, dacă nu te-ai curăţit? Or, la sectari, disciplina este impusă cu severitate, iar abaterile sunt pedepsite rapid, până şi cu excluderea din comunitatea lor de credinţă. Pe de altă parte, din câte ştiu, pastorii lor au un program întreg prin care ţin aproape de oameni. Bat din uşă în uşă, stau de vorbă, se ocupă de ei. Preotul ortodox nu dă buzna peste credincios, merge acasă la creştin, fie la câteva sărbători, fie când este chemat de cel care are nevoie - pentru o sfinţire, o spovedanie sau o împărtăşanie a unui bolnav etc. -, sau îl aşteaptă la biserică. Ortodoxia îţi cere răbdare, pentru a urca scara duhovnicească şi pentru a ţi se răspunde la rugăciuni. La sectari, ţi se promite că minunile ţi se împlinesc acum. Toate acestea seduc. Însă, din Scriptură ştim că împărăţia Cerurilor se cucereşte greu, nu cu un pocnet din degete.
"Cât timp omul nu e liniştit, nu-L găseşte pe Dumnezeu"
Ursici, unul dintre satele păstorite de părintele Ciuhat
- Spuneţi că la munte, legătura credincioşilor cu Dumnezeu este înlesnită de izolare şi natură. Este un fapt confirmat întrucâtva şi de viaţa monahală. De ce are nevoie omul de singurătate şi linişte pentru a-L găsi pe Dumnezeu?
- Omul de la oraş sau din apropierea oraşului are, în general, un serviciu, la care merge după un program. Acasă îl aşteaptă alte treburi. Pe drum, îl muncesc tot felul de griji, primeşte tot felul de informaţii, unele de folos, altele care doar îi ocupă mintea o vreme. Apoi, familia îl solicită pentru alte nevoi. Toate acestea te împrăştie. Nu mai eşti atent la voinţa lui Dumnezeu în tine. Nu mai poţi fi cu gândul la Dumnezeu, când te preocupă realitatea imediată. Pentru a trece de acest nivel, trebuie să iei distanţă faţă de evenimente şi să-ţi dai timp. Să ai răgaz să asculţi natura, să-ţi linişteşti inima, să te rogi cu adevărat. Lucrarea noastră este de liniştire. Cât timp omul nu e liniştit, nu-L găseşte pe Dumnezeu. În singurătate şi mai ales dacă eşti în natură, acolo unde e creaţia lui Dumnezeu şi atât, fără intervenţia omului, simţi energia divină. Dar nu e de ajuns să stăm acolo, ci trebuie să ne nevoim pentru a ne linişti. Omul de astăzi nu mai prea vrea să se nevoiască.
- Poate că acest termen este mai puţin înţeles de unii dintre cititori. Ce înseamnă "să te nevoieşti"?
- Să ai un program de antrenament spiritual, dacă vreţi. Adică, rugăciune dimineaţa şi seara, neapărat. Între ele, pe măsura timpului, să faci rugăciunile sfinţilor din ziua respectivă sau alte rugăciuni. Dar, şi fără timp, poţi rosti în gând "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi!". Sau să te rogi cu puţine cuvinte pentru cei pe care îi ştii bolnavi ori în nevoie. Şi să ai milă faţă de toată făptura, să faci milostenie, fapte bune, fără să te ştie nimeni. Bineînţeles, să posteşti în zilele rânduite. Orice faci pentru Dumnezeu e o nevoinţă, căci rupi din timpul tău, dai din energia ta. În fapt, faci pentru tine, căci, uşor-uşor, capeţi o linişte pe care aproape că o poţi pipăi. Şi în liniştea aceea, îl găseşti pe Dumnezeu. Vei fi mai bun, mai cald, mai calm, căci Dumnezeu îţi dă acea stare. Când eşti agitat, nervos, stresat, nu eşti cu Dumnezeu.
"Neliniştea lumii îi dezbină pe oameni, exact ce vrea diavolul"
Părintele Mihai Ciuhat
- Preacucernice părinte, unde v-aţi simţit mai împlinit ca preot?
- De împlinit, dea Domnul să ne împlinim în fiecare zi. Dar sunt trepte... Cel mai bine m-am simţit ca preot la Luncani, cel puţin acesta e sentimentul pe care îl am acum, pentru că a fost prima parohie în care am slujit şi pentru că liniştea locului mi s-a transmis. Cert este că acolo m-am încărcat mult sufleteşte, de mi-a ajutat să rezist şi aici. Fiecare preot caută împlinirea, dar nu personală, ci în comunitate, pentru că el poartă grija tuturor celor pe care îi păstoreşte. Un preot nu poate fi împlinit, oricât de râvnitor ar fi pentru el însuşi, dacă nu reuşeşte să ţină foarte aproape toată parohia şi cu toţii, ca într-o mare familie, să fie pe calea credinţei. E o luptă mare. Cu atât mai dură cu cât secularismul muşcă tot mai mult din lumea aceasta.
- Neliniştea lumii e mai mare ca niciodată: terorism, războaie, crize economice, lupte politice. Se simt toate astea în satele pe care le păstoriţi?
- Sigur că se simt, în ziua de azi, ştirile ajung peste tot, cu rapiditate. Le consumă oamenilor vremea şi îi dezbină. Exact ce vrea diavolul. Să n-ai timp de Dumnezeu şi să-ţi urăşti aproapele. Află de la televizor, de pe internet, ori de prin drumurile pe care le fac la oraş, tot ce se întâmplă, şi-apoi discută între ei, se aşază în tabere şi ajung chiar să se duşmănească pentru o vorbă sau pentru o părere. Cum să mai vină ei cu inima deschisă la Sfânta Liturghie? Nu se iartă, nu-şi vorbesc... Am cazuri concrete. Antidotul este să nu mai punem preţ pe cele ale lumii, care, inevitabil, sunt stricăcioase şi trecătoare. Chiar dacă ne-a supărat cineva, să ne cerem iertare noi de la el, să acoperim totul cu dragoste şi facere de bine şi să nu ne lăsăm ispitiţi de a încerca să "rezolvăm" ce nu e în dreptul nostru. Dacă am crede cu adevărat, am şti că totul e îngăduit de Dumnezeu cu un scop.
"Ce spui să şi faci"
Cruci la răscruci
- Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, pe care eu îl am drept model de preoţie, spunea: "Ce spui să şi faci!", atât ca simplu creştin, şi cu atât mai mult ca preot. Spui că eşti creştin, fă cele creştineşti! Rugăciune, post, milostenie... De acolo îţi vine forţa de a merge mai departe. În plus, dacă ai conştiinţa misiunii tale, n-ai cum să te laşi dezamăgit de oameni. Dar peste toate, preotul primeşte putere din întâlnirea cu Dumnezeu. Fiecare rugăciune e un dialog cu Dumnezeu, chiar dacă noi, din nevrednicie, nu-l auzim mereu pe El, ci ne auzim numai pe noi. Fiecare slujbă este o întâlnire cu Dumnezeu. Nu metaforică, reală! Când te lipseşti de ele, slăbeşti sufleteşte şi eşti în bătaia vântului acestei lumi.
"Degeaba vii la biserică dacă nu te întâlneşti cu Dumnezeu"
Cimitirul din curtea casei
- Ştiţi cum se spune în popor: unu-i preot, altu-i popă. Sigur, toţi ştiu dogma şi tipicul, ştiu că au har şi că, prin mâna lor, Dumnezeu poate face minuni. Diferenţa însă constă în nivelul de trăire. Nu există o ştiinţă a preoţiei, din acest punct de vedere, ci numai o capacitate de jertfă. Cu cât jertfeşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât Dumnezeu îţi limpezeşte inima şi cugetul, iar tu răspândeşti linişte şi bunătate. Un preot bun se simte. De aceea se face coadă la uşa unui duhovnic, iar pe altul nu-l caută nimeni. Oricât de convingător i-ai spune adevărul unui credincios, dacă nu-l trăieşti, nu te va crede şi nu te va urma. Însă dacă va vedea că adevărul lucrează în tine, atunci va dori şi el să meargă pe această cale.
- Cum se simte această trăire? Există în sine, sau e legată de reacţia celor din jur, de puterea lor de a participa?
- Semnul unei trăiri autentice este atunci când simţi prezenţa lui Dumnezeu nu în mintea ta, ci în inima ta. Pare ceva abstract, dar nu este. De exemplu, când te pregăteşti pentru o slujbă, nu te duci ca la un serviciu oarecare, ci ai o pregătire care te deschide pentru a fi locuit de Hristos. Ajunezi, faci anumite rugăciuni, te îmbraci, cu gândul la marea întâlnire, intri în biserică plin de smerenie şi te închini la icoane şi la sfintele moaşte. Astfel, capeţi un ritm al inimii care corespunde împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa încât, la începerea Sfintei Liturghii, când rosteşti: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor", trebuie să fii deja acolo. Este vorba despre trezvie, care însă trebuie să fie neîntreruptă. Dacă nu o ai, atunci spui cuvintele, dar rămâi tot în împărăţia lumii acesteia şi nu simţi nimic deosebit. Să luăm aminte: trezvia nu este numai pentru preot, ci pentru tot creştinul. Căci dacă vii la biserică şi nu te întâlneşti cu Dumnezeu, degeaba vii.
- Preotul este ca un soldat. Merge unde îl trimite ierarhul lui. Sunt preoţi care au aceeaşi parohie o viaţă întreagă, dar foarte mulţi trec prin mai multe locuri până să se aşeze undeva, de tot. Nu e greu s-o iei mereu de la capăt?
- E greu, pentru că trebuie să treacă un timp şi să faci eforturi pentru a te adapta la un nou context, să cunoşti oamenii şi să ţi-i apropii. Dar este şi frumos, pentru că e o provocare pentru un "pescar de oameni". În mod normal, e bine să rămâi la prima parohie care ţi se dă şi să-ţi înmulţeşti acolo talantul. Însă, se întâmplă şi ca, fixându-te într-un loc, să nu reuşeşti să depăşeşti un anume prag, să nu izbuteşti să faci totul aşa cum ţi-ai fi dorit şi apoi să bălteşti duhovniceşte, dimpreună cu enoriaşii. Or, o împrospătare ca aceasta, cu schimbarea locului, s-ar putea să fie benefică şi pentru tine, ca preot, şi pentru creştinii pe care i-ai păstorit până atunci. Aşa încât mare e înţelepciunea ierarhului, când face astfel de schimbări. Oricum, toate sunt de la Dumnezeu şi cu mare nădejde trebuie să le primim.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
