Pe strada Elie Radu din București, nu departe de Cișmigiu și de Primăria Capitalei, un pictor român fabrică vise. De ani și ani, trudește ore în șir, aplecat peste ele, ca un schimnic peste ceaslov. De sub mâna lui ies semne ciudate, pline, însă, de strălucire și de culori.
La cei 72 de ani ai săi, Ștefan Pelmuș este unul dintre cei mai importanți și mai originali pictori români de azi. Și unul dintre marii pictori ai lumii. Când l-am vizitat pentru interviu, maestrul m-a întâmpinat în ușa atelierului său, însemnată cu numărul 13, un număr despre care spune că lui i-a purtat noroc toată viața. Ștefan Pelmuș mă aștepta înconjurat, ca un ucenic vrăjitor, de tablourile lui, pline de străluciri. Greu de înțeles, de la prima vedere, pictura exuberantă a lui Ștefan Pelmuș exercită o seducție atât de rapidă, încât te transformă pe loc, din privitor în adorator. Chiar înainte de a începe să stăm de vorbă, am observat printre pânze, așezate pe podea și pe etajere, tot soiul de obiecte pictate, și ele, de mâna artistului, și care îți atrăgeau privirea ca un magnet. "Îmi place să pictez pe orice, chiar și pe obiecte", spune Ștefan Pelmuș, amuzat de perplexitatea mea. "Am avut și expoziții cu obiecte pictate. Am pictat și pe saboți, de exemplu. Dar mai ales pe cutii. Cutiile sunt dulapuri cu amintiri. Le închizi, și devin mistere. Le deschizi iar, și misterele ies la lumină".
Dumnezeu din dosul mâinii
- Maestre Pelmuș, pictura dvs. pare făcută după rețete alchimice, nemaivăzută vreodată și imposibil de comparat. Într-o vreme când pare greu să mai aduci ceva nou în artă, dvs. ați reușit. Întrebarea e: cum?
- Eu nu m-am forțat niciodată să fiu original. De prin anii '80, am ajuns la formula asta aproape alchimică, deviind de la pictura abstractă. Și nici nu știu cum mi s-a întâmplat! Căci eu mereu am pictat pentru că așa am simțit. Așa s-au mișcat mereu în mine, formele și culorile. Nu am căutat inovația cu anasâna. Pictura mea a curs de la începuturi, lent. Așa cum cresc și se adaugă inelele unui copac și îl fac să se înalțe și să înflorească. Mulți își schimbă prea des pictura, adeseori și după mode. Eu am mers pe drumul meu. Imediat după ce am terminat Institutul de Artă Nicolae Grigorescu, am locuit și lucrat o vreme la Tulcea, unde, în acei ani, erau pictori de elită. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari acuareliști ai noștri, Constantin Găvenea, dar și pe Eugen Bratfanof sau pe Vasile Mureșan-Murivale, toți trei mari coloriști. S-a și organizat o expoziție a celor de atunci, de la Tulcea, la începutul anilor 80, la București, unde am expus și eu o lucrare, "Capul Sfântului Ioan". Era în maniera în care lucrez și acum. Așadar, haina și croiala asta a picturii mele au aproape patruzeci de ani.
- ... Cum tot de 40 de ani sunteți stăpânit și de temele biblice, transformate, și ele, în mari picturi.
- Eu cred că orice pictor, atunci când se apropie de șevaletul său, se apropie și de Dumnezeu. Noi suntem pâlnii în care Dumnezeu trimite mistere. Dumnezeu ne îngăduie inspirația și tot El ne conduce discret mâna, atunci când pictăm. Iar pictorul trebuie să pună pe pânză aceste mistere, ca să bucure oamenii cu imaginile închipuite de el. Sunt sigur că pictura este un drum către Dumnezeu, și tocmai de aceea încerc ca prin ea să îmi regăsesc împăcarea profundă cu El și cu lumea.
Unchiul pictor
- Când ați înțeles că veți fi neapărat pictor și nimic altceva?
- Cel care m-a descoperit și mi-a îndrumat primii pași a fost unchiul meu, pictorul Ilie Pavel, fratele mamei. Dacă nu era el, eu nu eram pictor. Noi stăteam la Valea Călugărească și el venea acolo, pe când era student la facultatea de Belle Arte din București. Venea cu nevasta și cu copilul și el picta. Din păcate, nu stătea prea mult, că era cam bolnav. Dar cum se făcea bine, venea iar. Și cât stătea la Valea Călugărească, unchiul desena tot timpul. Așa am dat eu cu nasul de mirosul culorilor. Aveam doar patru-cinci ani și desenam lângă el și făceam portrete. Desenam pe ruptelea. Îl imitam în tot ce făcea. Și tot așa, vară de vară, am desenat cot la cot cu el, apoi am început să desenez și de unul singur, că doar eram nepot de artist. Și atunci când a venit vremea liceului, după ce făcusem șapte clase la Valea Călugărească, unchiul meu a hotărât că eu trebuie să vin la București și să dau examen la Liceul de Artă Nicolae Tonitza. Așa a început totul pentru mine, intrarea mea în lumea artei. Am avut niște experiențe frumoase cu unchiul meu, pictorul Ilie Pavel. Avea o bibliotecă foarte bogată în casa lui de pe bulevardul Dacia, pe lângă Biblioteca Franceză, și acolo, prin cărțile și albumele sale, m-am apropiat de toți marii pictori moderni. Dar a mai existat încă un om important în viața mea de artist: profesorul meu de la Institutul de Artă Nicolae Grigorescu, maestrul Ion Sălișteanu. A fost important, pentru că m-a lăsat să mă desfășor liber în lumea mea, ca pe un copac care crește singur pe un deal. Acestea au fost cele două întâlniri fericite ale vieții mele. Primele! Unchiul meu era un tip special, dar, din păcate, în '78 a emigrat în Elveția, în '95 a ieșit la pensie, a venit înapoi, apoi a murit, dintr-odată, în Canada, în plină forță de creație. Un pictor de talent, care de abia acum devine iar cunoscut la noi în țară. Păcat că în România nu prea mai sunt lucrări de-ale lui.
- Se trăgea mai de departe, din neam, talentul acesta al dvs.?
- Mama și unchiul Ilie au avut mai mulți frați, toți cu frica lui Dumnezeu. Între ei, și mama avea puțin talent, țin minte că mă ajuta la școală să îmi fac desenele. Și lucrurile s-au legat și mai departe, copiii mei sunt și ei pictori, amândoi. Băiatul meu cel mare, Bogdan Pelmuș, a obținut o bursă în Franța, la Paris, "Cité Internationale des Arts". Și nora mea e plastician. Amândoi au atelierul pe același culoar cu mine, la numai o ușă distanță. Și nepotul meu este în clasa a șaptea, la liceul "Tonitza", și cântă și la chitară. Fosta mea soție, mama copiilor mei, Maria Pelmuș, e și ea foarte talentată. Mai am un băiat, cel mic, Teo Pelmuș, plecat în Canada. A făcut și el Belle Arte la București, iar la Ottawa face "performance" și foto-video. S-a căsătorit cu o indiancă și mi-a dăruit un nepoțel, pe Lucas. L-am botezat în România acum doi ani. Vedeți? În cazul familiei noastre, talentul s-a transmis ca o ștafetă, din generație în generație.
Dealul mare din Valea Călugărească
- Să fi existat un mister pe dealurile de la Valea Călugărească, care făcea să rodească - nu doar strugurii din podgorii, ci și spiritele artistice? Vă mai atrage locul copilăriei?
- La Valea Călugărească e casa mea părintească, acolo e dealul mare, cu vii, un loc de care nu m-am despărțit niciodată. Am animale acolo, mulți câini și pisici, dar am și pomi fructiferi și păsări și viermi de mătase. Fac și vin! Vedeți, mie îmi place dealul. Din păcate, locul s-a mai împădurit. Înainte au fost mulți boieri care aveau podgorii întinse. Acum, dacă s-au retrocedat terenurile, oamenii n-au mai vrut să le muncească și atunci locurile s-au împădurit. Pădurea a crescut nestăvilită, și eu am rămas acolo, ca într-o enclavă. Totul e înconjurat de păduri. Și din pădure au început să coboare, spre a mă delecta, vulpile, mistreții, prigoriile și fazanii...
- Vă gândiți să vă mutați, cândva, în acel paradis?
- Poate la sfârșitul vieții. Acolo am mormântul părinților mei, am crucea făcută, deja, de Mitică Juravle. Acolo-s mama, tata și sora mea. Am cultul morților. Mă gândesc cu drag la cei mutați în lumea de dincolo. Aprind lumânări pentru sufletul lor, la biserică. Dar deocamdată nu mă pot muta acolo definitiv. Pentru un artist, bătaia peștelui este la București. Cine vine acolo să-mi vadă tablourile? Cum să mai vând? Dar de câte ori pot, merg cu mare drag la Valea Călugărească. Am și acolo un atelier, improvizat pe o terasă, și mai pictez. Nu pot lăsa locul acela de izbeliște. Este casa părinților mei, casa copilăriei mele. Fără ea, nu aș putea trăi.
Hieroglifele scribului egiptean
- D-le Ștefan Pelmuș, în cât timp pictați un tablou? Bănuiesc că "hieroglifele" dvs. nu se fac prea ușor...
- Lucrez mult, într-adevăr, am detalii multe în tablourile mele. M-a atras totdeauna pictura pe sticlă din Transilvania sau ceramica de Horezu. Am studiat cu mare interes Egiptul Antic și pictura bizantină, apoi miniaturile persane, o adevărată lecție de compoziție, în care fiecare amănunt a fost creat dintr-o dragoste imensă. O dragoste care a existat și în mine, de când am început să pictez. Și ca să vă răspund la întrebare - la ora nouă dimineața sunt la atelier și plec tocmai seara. Am o putere de concentrare și de muncă foarte mari. Ziua mea începe prin a-mi gândi și a-mi cumpăni imaginile pe care urmează să le aștern pe pânză. După care pictez fără oprire, chiar și douăsprezece ore pe zi. Eu, dacă nu lucrez o zi, mor. Tinerii pictori de-acum nu mai au ritmul acesta, care a fost ritmul generației mele, a seniorilor. Tinerii de azi nu mai "trag" chiar așa. Și poate că-i mai bine astfel, decât de băgat cu capul în muncă, de nu mai știi pe unde ești.
- Dar ce rezultă e minunat! Tablourile dvs. sunt pline de aur, un aur aproape viu, care le încarcă de o lumină misterioasă. Cum reușiți?
- Fondul pe care îl folosesc este foița de aur, care îți dă, într-adevăr, o stare specială, când o privești. Tot ea mă inspiră pentru imaginile pe care urmează să le pictez și le sporește stranietatea difuză. Aurul curge, se răspândește ca aburul, iar acest efect se prelungește și asupra privitorului.
- V-ați inspirat din tehnica pictorilor de icoane și de biserici, care folosesc și ei aurul?
- Am făcut și eu vreo doi ani de frescă. Da, pictura mea ar putea fi apropiată de frescele bisericești, dar mai degrabă îmi place să cred că pictura mea a fost mai înainte un manuscris înțesat de hieroglifele necunoscute ale unui scrib egiptean.
- Un scrib care știa să-și picteze și sufletul, așa cum faceți și dvs.
- Eu las pe pânze bucăți din viața mea. Las dragoste în ceea ce fac. Nevoia de lumină și de adevăr mă face să trăiesc străbătând un hățiș prin care tot timpul mă rănesc. Un hățiș de labirinturi suprapuse, labirinturi ale cunoașterii. Artistul e ca o cocă, te educi în timp. Mie, de pildă, mi-au plăcut și mi-au folosit marii scriitori sud-americani, ca Marquez, Borges, cu realismul lor magic și voluptuos, sau pictori ca Ensor ori Tanguy. Dar cel mai mult îmi plac, căci acolo îmi recunosc o parte din obârșia artistică, pictura pe sticlă din Transilvania și ceramica de Horezu. De fapt, eu pictez multe arhetipuri, cu mult mai multe sensuri, încât privind un tablou de-al meu, fiecare om își poate face și imagina singur o poveste. Poate alta decât aceea pe care am gândit-o eu. Câteodată, când lucrez, nici eu nu-mi dau seama ce fac acolo, pe șevalet. Lucrează subconștientul. Eu sunt un intuitiv, așa încât atunci când încep să-mi dau drumul la penel și imaginație - nu mai am control. Pornește mâna și Dumnezeu îți dă inspirație și forță. Pictura mea e ca un lanț, care se duce și se întoarce, mereu la începuturi, ca un Univers rotitor.
Două minuni
- Ați pronunțat de mai multe ori, de-a lungul dialogului nostru, cuvântul magie. Vi s-au întâmplat și în viața reală "minuni" legate de picturile dvs.?
- Am să vă povestesc doar două întâmplări care m-au emoționat nespus. Mai întâi, am observat cu surprindere, la expozițiile mele, cum copiii înțeleg foarte bine pictura asta a mea, destul de sofisticată, plină de arabescuri și de culori insinuate în forme multiple. Și eu cred că asta se întâmplă pentru că ei, copiii, sunt sinceri și nu au prejudecăți. Copiii au intuiție și nu-s încorsetați în reguli, ca adulții. Mai ales copiii de azi, care sunt liberi, lăsați să descopere singuri.
- Și a doua întâmplare?
- M-am întâlnit cu cineva care fusese foarte bolnav și care mi-a povestit cum s-a vindecat. Pare incredibil, dar totul a început în clipa când a ajuns în casa unei prietene de familie, care avea un tablou de-al meu. Ei bine, din clipa în care a început să-l privească, a simțit nevoia să mai vadă o dată tabloul, și iar și iar. Și domnul acela a venit apoi să îmi mulțumească, pentru că pictura mea l-a ajutat să se vindece. Povestea asta ultimă m-a tulburat foarte tare. M-am gândit că poate Dumnezeu a vrut ca, măcar o singură dată, să-mi iasă bine lucrurile, până la sfârșit. Eu am socotit totdeauna că pictura mea este o icoană a sufletului meu, dar poate că de data asta, prin mila lui Dumnezeu, pictura mea să fi conținut și Chipul Său, ascuns și răspândit printre culorile mele.