Nicolae, un țânc în clasa a treia, din Cluj, își face apariția grăbit, pune rucsăcelul într-un colț și intră primul în atelier. Ia imediat dalta în mâini și continuă să cioplească la lucrarea începută cu câteva zile în urmă. "Toată seara m-am gândit numai la asta", spune el. Câteva raze ale dimineții dau strălucire unora dintre sutele de statuete, icoane, măști, troițe, unelte atârnate pe pereții atelierului. După ce cioplește cu sârg două ore, Nicolae lasă dalta și preia vioara, în foișorul de lemn, unde învață câteva ritmuri locale, sub îndrumarea unui ceteraș. Este cel mai tânăr cursant al "Școlii de vară Moș Pupăză", desfășurată în cadrul Festivalului "Drumul lung spre Cimitirul Vesel". Prima etapă a avut loc la sfârșit de iulie, în comuna Rogoz din Țara Lăpușului (pe din jos de Gutâi), iar cea de-a doua, între 13 și 20 august, în Maramureșul istoric, la Valea Stejarului.
Meșterul
Nu doar lucrările din atelier, foișorul de vară, dar și stâlpii casei, cu figuri sculptate în lemn, sunt opera meșterului popular Nicolae Șerban. Sprâncenele-i stufoase și albe dau impresia că-i încruntat, dar meșterul e un om molcom, răbdător cu copiii și cu studenții ce au venit la atelierul său de cioplit în număr mult mai mare decât se aștepta. A fost și el atras de lemn din copilărie, de când mergea cu tatăl său în pădure, pentru lemne de foc. Admira copacii înalți, crescuți drept, dar cel mai mult îi plăceau lemnele contorsionate, strâmbe, își imagina tot felul de forme ce le-ar putea lua prin cioplit. A prins, în copilărie, satul arhaic maramureșean, când aproape toate casele erau din lemn și la fel și porțile, simple. Acum, cu greu mai găsești în Rogoz o casă din lemn. Înainte, erau 30 de copii în clasa întâi, acum, dacă se mai strâng 10. "Copiii mici rămâneau acasă, cu bunicii, sau îi luau părinții cu ei la câmp. Dacă nu era umbră, puneau două crăci înfrunzite una peste alta, sub ele o păturică și acolo stăteau copiii toată ziua. Se jucau, dormeau, seara se întorceau cu părinții acasă. Peste tot în jur era pădure și mie-mi plăcea să intru, nu mi-a fost niciodată frică, chiar dacă-i periculos. Îs urși, mistreți, râși. Râsu' stă cocoțat în copac, și numai odată-ți sare pe umeri. Vara mergeam la scaldă, da' nu era așa mult timp liber, fiecare copil avea treburi de făcut. Mergeam cu mieii la păscut. Fiecare familie păstra 2-3 miei, nu-i trimiteau la stână, că încurcau oile și, decât să-i țină toată ziua în grajd, ca acum, trimiteau copiii cu ei pe deal. Da' nu era greu, se dresează imediat, la o strigătură sau fluierat, vin după tine. Mai apoi, am mers la coasă, mai greu era trezitul, pe întuneric. Ajungeai acolo când răsărea soarele, da' când gătai, așa aveai o stare de bine, de relaxare! Și acum îmi place să cosesc dimineața, dar nu mai am ce face cu fânul, nu mai țin oamenii animale. Iarna, la săniuță, nu exista să nu fie zăpadă și la colindat. Se colindă și acum, numai că noi făceam ceata din prieteni, vecini, copiii de azi o fac pe clase de școală. Îngrijeam de animalele din grajd, de două ori pe zi curățam, de cinci, dădeam de mâncare, mai greu era cu joagărul. Tata aducea lemne de foc și trebuiau doi oameni la joagăr, să le taie, unu' ținea de-un capăt, altul de celălalt. Era greu pentru un copil, d-apăi cine să facă? Zicem noi că a fost greu, dar acum, când privim în urmă, ne apucă nostalgia și zicem «ce frumos o fost!»."
Pe atunci, în sat nu erau meșteri populari, ci, mai degrabă, dulgheri, oameni iscusiți ce lucrau lemnul și făceau butoaie, unelte pentru războiul de țesut, pentru bucătărie, sănii, roți de căruță. Unul dintre aceștia a fost bunicul său, Ioan Manu, care însă a murit când Nicolae Șerban avea doar trei ani, așa că nu-și amintește de el. De la bunicul a rămas o daltă, să tot aibă 100 de ani, pe care Nicolae continuă să o folosească și astăzi. Cea mai bună daltă a sa. A început cu briceagul, cu cuțitul, cioplind diferite forme din lemn, șlefuind la ele cât era ziua de lungă, apoi meșteșugind o greblă, o furcoaie. Declicul s-a produs într-o excursie cu școala peste munte, în Maramureșul istoric, acolo unde a fost impresionat de porțile sculptate. În Țara Lăpușului, unde nu-s multe păduri de stejari, porțile se făceau din brad, care nu permite asemenea finețuri precum cele văzute pe vestitele porți maramureșene. Le privea cu atenție de fiecare dată când trecea cu autobuzul spre liceul forestier din Sighetu Marmației, apoi a început să lucreze și el singur, zeci, sute de porți, de statuete și de troițe. Cu unele dintre ele a ajuns în străinătate, le diferite festivaluri și târguri. "Tata o fo contabil la CAP, dar contabil în opinci. Tot așa venea și la ședințele cu părinții, la liceu, în Sighet. Erau acolo tot felul de părinți de la oraș, și tata, îmbrăcat țărănește. La 14 ani, îmi era rușine de asta, n-am comentat niciodată, dar îmi era jenă că-s de la țară. Mai târziu, m-am deșteptat și eu și am înțeles că asta poate fi motiv de mândrie".
Casele de lemn din Rogoz au dispărut una după cealaltă, mulți săteni au plecat să muncească în străinătate, viața satului s-a schimbat pe veci. Părinții lui Nicolae Șerban continuă să trăiască și să muncească și acum, la 80 de ani, așa cum au făcut-o toată viața. Îmbrăcați țărănește, îngrijind oile, vacile și cele trei bivolițe.
Toată lumea la joc
Zi de zi, studente, fete de la oraș și de la sat au învățat împreună pașii jocului lăpușean. Cursurile de dans tradițional au avut un mare succes în cadrul școlii de vară de la Rogoz. Seara, toată lumea era invitată în câte un sat din apropiere, unde se pregătea o serbare cu ceterași, cu voie bună și, desigur, cu joc la șură. În toiul jocului, nu mai puteai deosebi fetele din sat de cele venite de la oraș. Îmbrăcate în straie populare, cu zgărdare la gât, pletele împletite în codițe, toate făceau o echipă veselă și unită, de parcă ar fi fost colege încă de la grădiniță. Cele mai multe dintre ele, chiar și cele din sat, au trăit pentru prima oară experiența jocului la șură. "Au început mai timid, dar după câteva seri și-au dat drumul și le-am auzit încercând chiar și o strigătură", spune, mândră de elevele sale, doamna Sânziana, instructorul de dans al școlii de vară. A venit în urmă cu 17 ani în Rogoz ca noră, este învățătoare în comuna Coroieni și instructor de dans în satul natal, Prelunca Veche, acolo unde învață să danseze copii de țigani, plini de talent. Cu ei a mers prin țară, pe la festivaluri, concursuri, și s-au descurcat foarte bine. La școala de vară le-a învățat pe fete și pe tinere dansurile vechi ale zonei. "Am pornit cu ce-i mai simplu, chiar așa se numește, «Joc de început»: patru pași într-o parte, patru în cealaltă, apoi te-nvârți roată. Apoi pe sub mână, șapte pași și tot așa. La un moment dat, toată lumea dansa, tineri și bătrâni, săteni și orășeni, îi declar absolvenți pe toți. Moda asta care-i acum în toată țara, cu codițele împletite, a fost dintotdeauna în Rogoz. Vara, când mergeau la joc, fetele își puneau o floare în păr. Mai apoi a apărut barșonul, o cordeluță de catifea cu flori pe ea. Nevestele purtau barșon roșu, iar bătrânele, negru. M-am bucurat să văd cât de tare le place fetelor costumul popular, cât de bine le stă îmbrăcate în el. Costumele veneau din lăzile bătrânelor din sat, unele din ele aveau și 100 de ani, nu mai fuseseră purtate din tinerețea lor. La un moment dat, toți păreau rogojeni, fie că erau din sat sau nu".
"Festivalul acesta a unit satul"
Ridicată în anul 1663, biserica de lemn cu hramul Sfinții Apostoli este inclusă pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Lângă acest simbol al Rogozului, în curtea casei muzeu au avut loc atelierele de țesut la război, însuflețite de energia și de entuziasmul Călinei. Custode al muzeului, Călina este o înfocată susținătoare a tradițiilor locale, a portului și a minunățiilor pe care femeile din Rogoz le pot face cu războiul de țesut. "Prima mea amintire e de la patru ani, de când mi-am băgat capul în războiul de țesut , așa, pe lateral, și a trebuit să taie tot ca să mă scoată de acolo. Ce mă fascina era că îmi dădeau mie să fac ghemele acelea colorate, iar când puneau urzeala pe urzoi, mă urcau și pe mine pe urzoi și mă învârteau acolo. Străbunica lucra la război, bunica, mama, contabilă și preoteasă, la fel. De la ea am învățat, și vreau să transmit mai departe copiilor mei, pentru că sunt lucruri minunate, adevărate opere de artă. De când m-am angajat la muzeu, am vrut să învăț cât mai multe și să transmit mai departe tinerilor din sat aceste comori. Uite, de exemplu, rochia asta pe care o port acum, numai la Rogoz se face, rochie în coș se numește. Sunt făcute de mine, rochia mea și cea a fetiței mele, la războiul de țesut cel nou, dăruit de soțul meu. De la războiul bunicii am păstrat suveica și vârtelnița. Așa de fericită am fost săptămâna asta, că am putut să mă îmbrac în fiecare zi în costumul popular. O fac cu mare mândrie, la fiecare eveniment și la fel și copiii mei. Când am plecat seara la joc, am vrut să-l lăsăm pe pitic acasă, dar a venit la mine «Mami, dă meșa, mami, vin tine!». Să-i dau cămeșa, că vine cu mine".
La început, Călina s-a întrebat de ce trebuie să vină un străin, un irlandez, pentru a-i aduce pe săteni laolaltă și a-i face să-și redescopere comorile, dar acum nu vrea decât să-i mulțumească. S-a apucat cu entuziasm de muncă, nu știa la ce se înhamă, de multe ori a crezut că nu mai poate, că de a doua zi va sta acasă să se odihnească, dar, după o săptămână, spune că a fost o experiență extraordinar de faină și abia așteaptă să se repete peste un an. "Am mai avut noi șezători în sat, s-au adunat femeile la războaiele de țesut, am chemat ceterași din satul vecin, Libotin, și a fost frumos. Dar festivalul acesta ne-a unit mai mult, veneau femeile din sat și mă întrebau «Noi ce putem face? Cu ce putem ajuta? Că au venit domnii în sat, hai să punem și noi mâna». Și așa de tare mi-a plăcut că fetele venite la atelier s-au împrietenit cu cele din sat. M-au impresionat două fete de școală generală, care s-au așezat pentru prima oară la un război de țesut, au venit tanti Maria și cu tanti Reghina să le explice și, după zece minute, ziceai că țes de când îi lumea și pământul. Și fetele noastre-s foarte pricepute, și muncesc mult. Dimineața veneau la atelier, făceau zgărdare, apoi mergeau la fân, seara la joc. Ce mi-aș dori foarte mult pentru satul meu ar fi ca femeile astea atât de talentate și de pricepute să poată valorifica ceea ce fac. Nu poți s-o pui pe tanti Maria, la 80 de ani, să-și facă PFA și să se ocupe de contabilitate".
Prin râu, cu picioarele goale
Venit din Belgia pentru vacanța sa anuală în România, Andreas, un puști cu ochii albaștri, s-a simțit în largul său la cursurile de cioplitorie, pasionat fiind de tot ceea ce ține de lemn. Un alt cursant, Victor, un adolescent cu pletele trecute bine de umeri, și-a luat în Maramureș chitara electrică și stația de amplificare. "Peisajul este superb. N-am mai fost în Țara Lăpușului până acum. E pentru prima oară când dansez dansuri tradiționale, când trec printr-un râu cu picioarele goale, când văd bivoli atât de aproape", spune Francesca, o băimăreancă de 17 ani. Diminețile și le petrecea la cursurile de sculptură în lemn, după amiezile la cele de dans. "Încă de la grădiniță, educatoarele-i spuneau mamei să mă dea la școala de arte. Nu înțelegeam eu mult, dar îmi plăcea să desenez, asta-i clar. Din clasa a cincea, sunt la școala de arte. De la început am fost atrasă de simbolurile sculpturii tradiționale. Le știam, îmi plăceau cum arată, dar nu știam ce înseamnă. Acum le privesc cu totul altfel. Cel mai mult m-a atras funia maramureșeană. Mi se pare că înseamnă mai mult decât obiectul în sine. Nu înțeleg prea bine ce, dar are o poveste în spate, se continuă undeva."
"Am aflat de la sora mea de această școală de vară. Ea s-a înscris în august, dar eu nu puteam atunci, și am venit în iulie", spune Alexandra, studentă în Cluj, la Teatru și Film. "Nu mai trecusem prin satele din Maramureș, a fost primul contact cu tradiția locului. Și aici, chiar înseamnă ceva tradiția pentru oameni, se simte o legătură puternică față de trecut. Cel mai mult m-a impresionat primirea călduroasă, oamenii-s atât de ospitalieri aici! Plec acasă cu bucuria de a fi cunoscut oameni atât de faini, atât sătenii, cât și colegii de cursuri. Și mai plec cu un suport de lemn, pentru că mi-a plăcut așa de mult, încât vreau să fac și acasă zgărdare din mărgele."
Minunea minunilor
Peste tot festivalul, timp de o săptămână, a planat zâmbetul sincer, copilăros și radios al irlandezului Peter Hurley, pe care maramureșenii îl consideră de-acum unul de-al lor. Fondator al festivalului în 2010, Peter și-a investit în el toate resursele financiare, sufletești, întreaga sa energie. Pentru că a înțeles că în cea mai mare parte a Europei, tradiția, legătura cu lumea arhaică, au dispărut, în vreme ce în România, în Maramureș în special, ea încă este vie. Și vrea să le arate, atât celor din sate, cât și orășenilor, ce comoară fabuloasă avem și ce important e să o păstrăm. "De la ediția din 2011, tot coacem ideea de a alcătui o rețea de sate care să se implice în festival, fiecare cu propriul eveniment, propria petrecere. Nu-i vorba de un calendar de evenimente în care să bifăm niște căsuțe. Pentru mine este o minune ceea ce s-a întâmplat, ceva fabulos. O speranță ce s-a născut în rândul lumii, a vizitatorilor, dar și a celor din sate, care au înțeles ce imensă bucurie poți simți, împărtășind momente simple, firești, cu ceilalți. Acum, după o săptămână de festival, pot spune sincer că nu-mi imaginez o săptămână mai frumoasă ca aceasta".