Doamna Polidin

Leacul miraculos

Printre amintirile mele din vremea copilăriei se numără şi zilele acelea mai puţin fericite, în care se întâmpla să fiu puţin bolnav, să zac la pat cu febră şi cu gâtul inflamat, în vreme ce de-afară auzeam larma copiilor aflaţi la joacă, în faţa blocului. Era chinul suprem. Aş fi dat orice să-mi revin cât mai repede. Ţin minte că mă rugam cu înfrigurare la Dumnezeu să mă vindece, ca să pot fugi lângă prie­tenii mei de joacă. Ştiam din experienţe mai vechi că, cel puţin două, trei zile, aveam să îndur un adevărat calvar, că va trebui să înghit multe aspirine şi uriaşa pastilă acalor, pentru potolirea febrei, că urma să fac frecţii, să dorm cu şosete înmuiate în oţet, să port com­prese cu spirt pe frunte sau săculeţi cu cartofi raşi în jurul gâtului. Dar cel mai greu mo­ment era atunci când o auzeam pe maică-mea luând hotărârea să vorbească cu doamna Tu­dose, vecina noastră de palier, femeia care făcea injecţii în tot cartierul. Da, numele ei rostit în asemenea împrejurări însemna, fără doar şi poate, că urmează să îmi facă şi mie o vizită. Şi-aveam atunci nişte senzaţii ames­tecate, de frică, resemnare, dar şi de o anume încredere, ştiind că numai aşa aveam să scap mai repede de boală. Injecţia se numea po­lidin, şi pentru mine ea reprezenta în anii aceia, singurul leac miraculos pentru care merita să suport durerea unor înţepături, mai cu seamă că toată lumea ştia despre doamna Tudose că "are o mână uşoară". Polidinul era unica mea salvare, de fiecare dată mă pu­nea pe picioare şi îmi aducea bucuria de a mă întoarce la joacă.
Au trecut de atunci aproape 40 de ani, şi după cum se ştie, polidinul a dispărut de pe piaţă. Asta s-a întâmplat în 2010, după o agonie de câţiva ani, în care statul român nu a făcut nimic pentru modernizarea liniei de producţie, cercetătorii români fiind obligaţi să folosească numai ingrediente de import pentru fabricarea polidinului, ceea ce ar fi dus la un preţ uriaş al unei fiole în farmacii. Uşor, uşor, au dispărut apoi şi alte seruri sau vaccinuri cu care cerce­tarea medicală din România se mândrea şi de care depindea sănătatea a milioane de oameni. Aşa s-a ajuns aproape la falimentul unei instit­uţii cândva de renume mondial: Institutul Naţional de Cercetare pentru Microbiologie şi Imunologie "Cantacuzino". Management defectuos, interese imobiliare, presiuni din partea unei pieţe extrem de dure, prostie şi rea-voinţă, toate acestea au fost cauzele unui dezastru de-a dreptul criminal.
Zilele trecute, printr-o fericită întâmplare, am cunoscut o doamnă distinsă, medic de-o viaţă în­trea­gă şi precursor eminent pe tărâmul cercetării me­dicale, care a fost martor de seamă al istoriei aces­tui mare institut. O cheamă Sylvia Hoişie şi a lucrat la Institutul Cantacuzino, filiala Iaşi, timp de 51 de ani. Lumea îi mai spune şi "doamna Polidin", pentru că ea este cea care în anii 60 a făcut parte din echipa de cercetători care a inventat celebrul medicament. Ea a plăsmuit, aşadar, acel remediu miraculos care îmi alunga în copilărie febra şi-mi aducea din nou bucuria de a merge la joacă. Sylvia Hoişie are astăzi 90 de ani, dar zâmbeşte, se mişcă şi se poartă de parcă ar avea 60. Îi place să că­lă­torească, citeşte mult şi foloseşte internetul cu mare abilitate. Locuieşte în Iaşi, dar vara preferă să meargă la munte sau să vină în Bucureşti, la sora ei mai mare cu patru ani. M-a aşteptat îm­brăcată elegant, zâmbind cordial, din pragul uşii. Apoi, vreme de câteva ore, am stat nemiş­cat pe un scaun şi am ascultat numai ochi şi urechi, uluitoarea poveste a unei vieţi exem­plare.

Cine răspunde pentru copiii morţi?

Tocmai terminase de citit pe internet o ştire care a tulburat-o: un alt copil nevaccinat a murit de ru­jeolă. "Numai anul acesta au fost 31 de asemenea cazuri. Cum e posibil aşa ceva?", zice indignată. "Majoritatea sunt copii din familii sărace, care ha­bar n-au de vaccinuri. Şi nimeni nu răspunde pen­tru dramele astea. E totuşi o crimă, cum să nu te gândeşti că cineva e vinovat pentru aşa ceva? Şi nu e unul, sunt 31 de cazuri! Ce fac medicii de familie? Înainte, medicul de zonă era obligat să vadă fiecare nou născut în parte, să se ocupe de el, să-i facă toa­te vaccinurile. Era obligat! Dacă murea un singur copil, era tragedie mare şi el era primul răspunză­tor pentru asta. Acum, au murit 31 de copii şi ni­meni nu răspunde, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Aşa ceva spune multe despre vremurile pe care le trăim".
E la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medi­cală. Citeşte pe internet tot ce apare pe site-urile celor mai importante reviste de medicină din lume. Vorbeşte impecabil germana, citeşte beletristică şi istorie, îi place să vadă documentare pe Discovery şi filme artistice. La 90 de ani, spune că nu are timp de pierdut, de când se trezeşte şi până seara târziu, caută încontinuu să facă ceva care îi pune mintea la treabă. Are o privire senină şi suverană, vorbeşte calm şi elevat, articulând impecabil fiecare cuvânt. Se întunecă la faţă doar când vorbeşte despre ano­ma­liile sistemului medical de astăzi, despre dezas­trul de la Institutul Cantacuzino, despre dispariţia vaccinurilor şi apatia criminală a întregii societăţi. "Antitetanic, antipoliomielită, antirabic, toate astea erau vaccinuri pe care le făceam la Institutul Can­tacuzino şi care astăzi nu se mai fac. Zeci de gene­raţii de români au primit imunitate în faţa bolilor cu vaccinurile noastre, cunoscute în întreaga lume. Sunt multe, foarte multe exemple de vaccinuri sau tra­tamente: IBC-10, împotriva alergiei, bronho­dinul, pentru infecţiile respiratorii, orostim, un fel de polidin sub formă de capsulă, pe care astăzi îl importăm din Elveţia la preţuri exorbitante. Vac­cinul BCG, împotriva tuberculozei, a încetat şi el să fie produs la noi, în locul lui fiind importat unul din Danemarca, care a provocat grave reacţii ad­verse la peste o sută de copii. E absolut îngrozitor ce se întâmplă, nici nu ştiu cum să calific toată mizeria asta".

51 de ani de cercetare

Sylvia Hoişie s-a angajat la Institutul Canta­cuzino din Iaşi în 1952, adică la numai un an de la înfiinţarea acestei filiale. Vreme de 51 de ani a lu­crat neîntrerupt numai aici. A ieşit la pensie în 2003, însă i-a fost atât de greu să se despartă de laboratorul ei, încât a continuat să meargă zi de zi acolo şi să lucreze fără să ia nici un ban. La Iaşi, toată lumea bună o cunoaşte, numind-o cu veneraţie "doamna doctor Polidin". Păstrează la loc de cinste mai multe certificate de inovator, dar cel mai drag îi este acela pentru descoperirea polidi­nului. Trăieşte într-un apartament modest, cum­părat în rate, din cartierul ieşean Tătă­raşi. Pentru ea, însă, acasă e în altă parte, la Câmpulung Moldovenesc, un loc unde nu mai are decât amintiri. Nişte amintiri înde­păr­tate, parcă din altă viaţă, unele luminoase, de când era o fată roşcovană şi veselă, altele negre, întâmplări care s-au ivit pe neaştep­tate, când oamenii pe care îi credea până atunci prietenii ei cei mai buni au început să o batjocorească în fel şi chip, doar pentru faptul că ea şi familia ei erau evrei.

În vagonul de cai

Mă roagă să nu scriu prea multe despre acest capitol dureros al vieţii sale. În primul rând, pentru că îi vine greu să-mi povestească. Apoi, pentru că se gândeşte la "răbdarea citito­rului", care poate că nu are chef, pe căldurile astea, să citească poveşti aşa grele. "Uite, eu şi sora mea, Miriam Korber-Bercovici, vă promi­tem că vă vom povesti pe îndelete toate astea la toamnă, ca să le puteţi publica în jurul datei de 12 octombrie, pentru că pe 12 octombrie 1941, familia noastră a fost deportată. Practic, în ziua aceea viaţa noastră s-a rupt în două, iar trei ani de-atunci încolo a fost iadul. Sora mea a ţinut chiar atunci, în timpul deportării, un jurnal pe care l-a publicat în anii 90. Povestea e lungă şi foarte dureroasă. Tot ce pot să vă spun acum e doar aşa, o scurtă relatare a întâmplă­ri­lor".
Din octombrie 1941 şi până în august 1942, au fost deportaţi în Transnistria 150.000 de evrei din Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia. Dintre aceştia, doar aproximativ o treime au supravieţuit. Familia Korber, adică părinţii Sylviei, era la a treia generaţie în Câmpulung Moldovenesc. Sylvia nu împlinise încă 14 ani, era în clasa a treia gimnazială. Şi tocmai când trăia anii cei mai frumoşi ai copilăriei, a descoperit faţa hidoasă a lumii. Eleva premiantă, îndrăgită de profesori şi elevi, a devenit, brusc şi fără nici o noimă, o persoană dispreţuită şi umilită. "Am fost mutată în ultima bancă, separată de restul clasei printr-un spaţiu gol. Din «jidaucă», «nenorocită» sau cântece legionare nu mă scoteau. Erau fetele cu care ieşeam la plimbare, care veneau în casă la mine, sau mergeam eu în casa lor. La scurt timp, am fost dată afară din şcoală şi am fost fericită că am scăpat de tot coşmarul ăsta".
Pe 12 octombrie 1941, într-o zi de duminică, a în­ce­put deportarea evreilor din Câmpulung Moldo­venesc. Sylvia, sora ei, Miriam, părinţii şi bunicii din partea tatălui, au fost urcaţi, alături de alte sute de oameni, în vagoane pentru cai şi duşi pe un drum care pentru mulţi a fost fără întoarcere. Au mers ore în şir, fără să ştie unde. Înainte de a traversa Nistrul, pe un pod de pontoane, li s-au luat toate actele. De atunci, erau ai nimănui, erau nimeni. Acolo a văzut Sylvia prima imagine care a şocat-o: domnul Garai, farmacist respectabil din Câmpulung, a înnebunit. Chipul lui se schimonosise îngrozitor, urla, gesti­cula haotic, întreba întruna de ce e acolo, că el e un om bun şi corect, care şi-a plătit toate taxele. După două zile a fost împuşcat. Imaginea acestui om încă apare şi astăzi, pe neaşteptate, în amintirile şi coş­marurile Sylviei.
Primul popas l-au făcut la Moghilev, un oraş pe malul stâng al Nistrului. Au stat 30 într-o cameră, zile în şir au făcut foamea şi frigul. "Tata a găsit nişte soldaţi nemţi, care pentru nişte bani au zis că ne duc într-un ghetou din Ucraina. Am hotărât să plecăm, însă bunicii erau foarte slăbiţi şi bolnavi, nu mai puteau merge cu noi. Acolo, la Moghilev, evreii amenajaseră un fel de spital, şi am decis să-i lăsăm acolo. Din păcate, după câteva luni, au murit de foame şi dizenterie. Asta e o poveste pe care eu şi cu sora mea nu ne-o vom putea ierta niciodată, chiar dacă ştim că n-ar fi supravieţuit nici atât, dacă i-am fi luat cu noi".
După câteva zile, au ajuns în ghetoul din Djurin, unde au rămas până la finalul deportării. Foame, frig, tifos, râie, zona zoster, hepatită, pe toate le-au îndurat. "Tata abia a reuşit să supravieţuiască în urma unui tifos exantematic, sora mea a avut şase luni hepatită, eu eram plină de păduchi şi furuncule din cauza mizeriei. Lucram la colhoz câte 12 ore pe zi, pentru o farfurie de linte şi ca să duc câţiva cartofi acasă. Şansa noastră a fost că am nimerit la o familie de ucraineni inimoşi, care n-a vrut să ne ia nici un ban, ba dimpotrivă, ne ajutau cum puteau. Ţin minte că aveau un băiat, Mişka, de vreo zece ani, cu care sora mea făcea lecţii de engleză. Datorită acestor oameni am supravieţuit".
În iunie 1944, calvarul lor s-a sfârşit. Sylvia s-a întors în ţară, alături de mama ei, amândouă încăl­ţate cu sandale de sfoară şi tălpi de lemn. După aproape două săptămâni de peripeţii halucinante, au reuşit să ajungă la Botoşani, la bunicii materni. Sylvia avea 17 ani. Din acea zi, pentru ea a început o grea încercare, prin care trebuia să reînnoade firul unei vieţi pierdute în urmă cu trei ani. Aşa, ca şi cum aceşti trei ani îngrozitori n-ar fi existat.

Povestea polidinului

Sylvia Hoişie oftează lung, de parcă tocmai ar fi scăpat de o mare grijă. Nu-i face plăcere să-şi amin­tească toate poveştile astea, cine ştie de câte sute de ori le-o fi spus. "Nu sunt eu buricul pămân­tului, pentru că am trecut prin greutăţile astea", îmi zice zâmbind. "Nici eu şi nici sora mea. Nu avem noi monopolul suferinţei, mulţi oameni au suferit. Singurul lucru care mă mâhneşte este faptul că nici un manual de istorie nu pomeneşte, măcar în trea­căt, despre acest capitol".
Dar la întoarcerea în ţară, a dat un examen pen­tru clasa a opta, apoi a intrat la liceul evreiesc din Bo­toşani, iar în '47, a susţinut bacalaureatul în faţa unei comisii de profesori emeriţi de la Bucureşti şi Iaşi. A ales medicina. În 1949, s-a căsătorit cu Beno Hoişie, proaspăt absolvent al Institutului de Medi­cină Militară, iar după doi ani, l-a adus pe lume pe Andrei, astăzi profesor germanist de renume, lau­reat al unui premiu Herder.
În 1952, după absolvire, s-a angajat prin repar­tiţie ministerială la Institutul Cantacuzino din Iaşi. "Abia se deschisese filiala şi eram o mână de oameni, toţi foar­te tineri şi entuziaşti. Am avut marea şansă să lucrez, chiar de la început, cu profe­sorul Petre Condrea, fost student şi discipol al lui Ion Cantacuzino".
La început, institutul nu avea de­cât un singur laborator, abia în 1955 a început dezvoltarea cerce­tării, prima iniţiativă fiind aceea de a găsi un preparat în imuno­logia de creştere a rezistenţei anti­infecţioase. "Erau mai multe ţări care aveau un imu­nosti­mu­lator", îşi aminteşte Sylvia Hoi­şie. "La noi se folosea un reme­diu importat din Germania, omna­din se numea, care însă era destul de scump".
Aşa a început munca de cer­cetare pentru acel produs, care avea să poar­te numele "Polidin". Şase ani, atât a durat munca tine­rei doctoriţe Hoişie, şase ani, în care casa ei era institutul, în care noaptea visa numai formule şi nu ieşea din laborator cu zilele. "Au fost anii cei mai frumoşi, chiar dacă era o muncă titanică. Am avut mare noroc cu mama, care s-a ocupat de Andrei, băiatul meu, de când s-a născut, până a intrat la fa­cultate. Fără ajutorul ei, n-aş fi făcut nimic".
În anii 60, produsul a fost tes­tat pe animale, şoareci şi iepuri, rezul­tatele fiind excelente. A ur­mat apoi o încercare mai grea: cei care l-au fă­cut s-au hotărât să-l testeze chiar pe ei. "Ca să demonstrăm că nu are efecte adverse, ne-am injectat fie­care din noi. Bineînţeles că acum aşa ceva n-ar fi posibil". N-au avut nici cea mai mică teamă, erau con­vinşi că produsul lor era deosebit de eficient şi că va avea un succes uriaş pe piaţă. Aşa a fost. Au primit imediat brevetul de inovaţie şi, totodată, licenţa de producţie. În 1965, din labo­ratoarele Institutului Cantacuzino din Iaşi a ieşit primul lot de Polidin. A fost un lot de zece fiole. În doar câţiva ani, producţia a crescut la câteva mili­oane. Polidinul românesc devenise cel mai popular medicament, fiind mai eficient decât oricare alt produs asemănător de pe piaţa euro­pea­nă. Sylvia Hoişie, numită atunci şefa de producţie şi control al Polidinului, îşi aminteşte toate astea cu un zâmbet amar pe chip. "S-a folosit chiar şi îm­potriva cance­rului", îmi spune. "Celebrul profesor Ion Chiricuţă l-a folosit în cercetare pentru oprirea metastazei. Era un polidin mai concentrat, care creştea imu­nitatea. Chiar şi în cancerul de prostată dădea rezultate. Lucrurile astea n-au rămas con­sem­nate în literatura medicală, dar ele au existat, foarte multă lume ştia asta".
De atunci, cercetarea filialei de la Iaşi a institu­tului s-a diversificat, fiind scoase pe piaţă şi alte produse asemănătoare cu Polidinul, produse sigure şi eficiente, căutate în toată Europa. "Se lucra în condiţii destul de grele, nu se comparau dotările noastre cu cele din lumea occidentală. Cu toate as­tea, niciodată nu a fost vreun accident sau măcar o reclamaţie".

O istorie în ruină

În anul 2000, Institutul Cantacuzino producea 15 milioane de fiole de Polidin. Şi nu degeaba am ales anul acesta, ci pentru că atunci a început de­clinul fabricării tradiţionalului medica­ment. Odată cu acest declin, zilele filialei din Iaşi a Institutului Can­tacuzino au început să fie numă­rate. Şi toate astea, chiar atunci când au apărut primele negocieri pen­tru integra­rea României în U­niu­nea Euro­peană şi când Minis­terul Sănătăţii a impus institutului să adapteze linia de producţie la normele eu­ropene. Ai fi crezut că urmează o dezvoltare uriaşă a institutului. Au început să curgă bani, mulţi bani, însă fără folos, de parcă tot timpul cineva din umbră bloca orice în­cercare de a îndrepta lucrurile. "Până atunci, noi lucram numai cu ingrediente româneşti", po­ves­teş­te Sylvia Hoişie. "Dar fenolul românesc era pe cale de dispariţie, iar bila de bou care se folosea pentru fabricarea polidinului, nu mai aveam voie să o folo­sim din ţară, ne-au spus că nu mai era la standar­dele europene. Aşa că din 2000, am fost obligaţi să luăm fenolul şi bila de bou din import. Bila era însă uscată şi aşa au apărut primele rebuturi la Polidin. Acelea au fost cam ultimele loturi de producţie".
În 2003, femeia pe care lumea din Iaşi o numea "doamna Polidin" a ieşit la pensie. I-a fost însă prea greu să se despartă de institut, mai ales în vremuri atât de tulburi. A mai rămas încă trei ani, fără nici un salariu, poate doar ca să încerce să salveze ceea ce ea clădise cu atâta râvnă şi dragoste. În cele din urmă însă, a înţeles că e inutil, că totul se duce de râpă, şi a decis să renunţe, să nu mai asiste la toată acea agonie. Şi n-a mai durat mult. În 2010, Polidi­nul a ieşit complet de pe piaţă. Sylvia Hoişie îmi povesteşte cu mare durere în glas tot acest episod. E un fragment din viaţa ei poate mai dureros decât deportarea din copilărie. Ceva din ea parcă s-a rupt atunci definitiv, lăsându-i o rană care nu-i va mai trece niciodată. În februarie 2014, s-a petrecut actul final al agoniei: Institutul Cantacuzino din Iaşi şi-a închis pentru totdeauna porţile.
În timpul scurs de atunci, "doamna Polidin" a călă­torit mult. A mers în Transnistria, a făcut traseul deportării, s-a oprit în toate oraşele prin care a trecut atunci, a zăbovit apoi la Djurin, satul acela ponosit, unde era ghetoul în care a trăit cei trei ani, a văzut casa în care a locuit, s-a întâlnit cu Mişka, băiatul ucrainenilor la care au stat, şi-a amintit bucăţică cu bucăţică toată această îngrozitoare poveste prin care a trecut. Apoi a fost la Câmpulung Moldovenesc, a revăzut locurile copilăriei, strada pe care mergea la şcoală, şcoala unde prietenii ei cei mai buni au umi­lit-o, drumul spre gară pe care l-a făcut cu familia în duminica în care au fost deportaţi. A văzut toate locurile astea cu mult curaj, a fost, cum spune ea, "ca o exorcizare" care i-a făcut bine. Singurul loc pe care nu l-a văzut şi nu-l mai poate vedea nicio­dată este clădirea Institutului Cantacuzino din Iaşi, despre care lumea i-a povestit că e o casă părăsită, cu geamurile sparte şi curtea plină de buruieni. As­tăzi, la 90 de ani, îi e cu neputinţă să vadă cum locul acela în care a trăit cele mai mari bucurii ale vieţii a ajuns o ruină. Pentru ea, asta pare cea mai mare nedreptate a destinului.