Doamna Polidin

Leacul miraculos

Printre amintirile mele din vremea copilăriei se numără și zilele acelea mai puțin fericite, în care se întâmpla să fiu puțin bolnav, să zac la pat cu febră și cu gâtul inflamat, în vreme ce de-afară auzeam larma copiilor aflați la joacă, în fața blocului. Era chinul suprem. Aș fi dat orice să-mi revin cât mai repede. Țin minte că mă rugam cu înfrigurare la Dumnezeu să mă vindece, ca să pot fugi lângă prie­tenii mei de joacă. Știam din experiențe mai vechi că, cel puțin două, trei zile, aveam să îndur un adevărat calvar, că va trebui să înghit multe aspirine și uriașa pastilă acalor, pentru potolirea febrei, că urma să fac frecții, să dorm cu șosete înmuiate în oțet, să port com­prese cu spirt pe frunte sau săculeți cu cartofi rași în jurul gâtului. Dar cel mai greu mo­ment era atunci când o auzeam pe maică-mea luând hotărârea să vorbească cu doamna Tu­dose, vecina noastră de palier, femeia care făcea injecții în tot cartierul. Da, numele ei rostit în asemenea împrejurări însemna, fără doar și poate, că urmează să îmi facă și mie o vizită. Și-aveam atunci niște senzații ames­tecate, de frică, resemnare, dar și de o anume încredere, știind că numai așa aveam să scap mai repede de boală. Injecția se numea po­lidin, și pentru mine ea reprezenta în anii aceia, singurul leac miraculos pentru care merita să suport durerea unor înțepături, mai cu seamă că toată lumea știa despre doamna Tudose că "are o mână ușoară". Polidinul era unica mea salvare, de fiecare dată mă pu­nea pe picioare și îmi aducea bucuria de a mă întoarce la joacă.
Au trecut de atunci aproape 40 de ani, și după cum se știe, polidinul a dispărut de pe piață. Asta s-a întâmplat în 2010, după o agonie de câțiva ani, în care statul român nu a făcut nimic pentru modernizarea liniei de producție, cercetătorii români fiind obligați să folosească numai ingrediente de import pentru fabricarea polidinului, ceea ce ar fi dus la un preț uriaș al unei fiole în farmacii. Ușor, ușor, au dispărut apoi și alte seruri sau vaccinuri cu care cerce­tarea medicală din România se mândrea și de care depindea sănătatea a milioane de oameni. Așa s-a ajuns aproape la falimentul unei instit­uții cândva de renume mondial: Institutul Național de Cercetare pentru Microbiologie și Imunologie "Cantacuzino". Management defectuos, interese imobiliare, presiuni din partea unei piețe extrem de dure, prostie și rea-voință, toate acestea au fost cauzele unui dezastru de-a dreptul criminal.
Zilele trecute, printr-o fericită întâmplare, am cunoscut o doamnă distinsă, medic de-o viață în­trea­gă și precursor eminent pe tărâmul cercetării me­dicale, care a fost martor de seamă al istoriei aces­tui mare institut. O cheamă Sylvia Hoișie și a lucrat la Institutul Cantacuzino, filiala Iași, timp de 51 de ani. Lumea îi mai spune și "doamna Polidin", pentru că ea este cea care în anii 60 a făcut parte din echipa de cercetători care a inventat celebrul medicament. Ea a plăsmuit, așadar, acel remediu miraculos care îmi alunga în copilărie febra și-mi aducea din nou bucuria de a merge la joacă. Sylvia Hoișie are astăzi 90 de ani, dar zâmbește, se mișcă și se poartă de parcă ar avea 60. Îi place să că­lă­torească, citește mult și folosește internetul cu mare abilitate. Locuiește în Iași, dar vara preferă să meargă la munte sau să vină în București, la sora ei mai mare cu patru ani. M-a așteptat îm­brăcată elegant, zâmbind cordial, din pragul ușii. Apoi, vreme de câteva ore, am stat nemiș­cat pe un scaun și am ascultat numai ochi și urechi, uluitoarea poveste a unei vieți exem­plare.

Cine răspunde pentru copiii morți?

Tocmai terminase de citit pe internet o știre care a tulburat-o: un alt copil nevaccinat a murit de ru­jeolă. "Numai anul acesta au fost 31 de asemenea cazuri. Cum e posibil așa ceva?", zice indignată. "Majoritatea sunt copii din familii sărace, care ha­bar n-au de vaccinuri. Și nimeni nu răspunde pen­tru dramele astea. E totuși o crimă, cum să nu te gândești că cineva e vinovat pentru așa ceva? Și nu e unul, sunt 31 de cazuri! Ce fac medicii de familie? Înainte, medicul de zonă era obligat să vadă fiecare nou născut în parte, să se ocupe de el, să-i facă toa­te vaccinurile. Era obligat! Dacă murea un singur copil, era tragedie mare și el era primul răspunză­tor pentru asta. Acum, au murit 31 de copii și ni­meni nu răspunde, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Așa ceva spune multe despre vremurile pe care le trăim".
E la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medi­cală. Citește pe internet tot ce apare pe site-urile celor mai importante reviste de medicină din lume. Vorbește impecabil germana, citește beletristică și istorie, îi place să vadă documentare pe Discovery și filme artistice. La 90 de ani, spune că nu are timp de pierdut, de când se trezește și până seara târziu, caută încontinuu să facă ceva care îi pune mintea la treabă. Are o privire senină și suverană, vorbește calm și elevat, articulând impecabil fiecare cuvânt. Se întunecă la față doar când vorbește despre ano­ma­liile sistemului medical de astăzi, despre dezas­trul de la Institutul Cantacuzino, despre dispariția vaccinurilor și apatia criminală a întregii societăți. "Antitetanic, antipoliomielită, antirabic, toate astea erau vaccinuri pe care le făceam la Institutul Can­tacuzino și care astăzi nu se mai fac. Zeci de gene­rații de români au primit imunitate în fața bolilor cu vaccinurile noastre, cunoscute în întreaga lume. Sunt multe, foarte multe exemple de vaccinuri sau tra­tamente: IBC-10, împotriva alergiei, bronho­dinul, pentru infecțiile respiratorii, orostim, un fel de polidin sub formă de capsulă, pe care astăzi îl importăm din Elveția la prețuri exorbitante. Vac­cinul BCG, împotriva tuberculozei, a încetat și el să fie produs la noi, în locul lui fiind importat unul din Danemarca, care a provocat grave reacții ad­verse la peste o sută de copii. E absolut îngrozitor ce se întâmplă, nici nu știu cum să calific toată mizeria asta".

51 de ani de cercetare

Sylvia Hoișie s-a angajat la Institutul Canta­cuzino din Iași în 1952, adică la numai un an de la înființarea acestei filiale. Vreme de 51 de ani a lu­crat neîntrerupt numai aici. A ieșit la pensie în 2003, însă i-a fost atât de greu să se despartă de laboratorul ei, încât a continuat să meargă zi de zi acolo și să lucreze fără să ia nici un ban. La Iași, toată lumea bună o cunoaște, numind-o cu venerație "doamna doctor Polidin". Păstrează la loc de cinste mai multe certificate de inovator, dar cel mai drag îi este acela pentru descoperirea polidi­nului. Trăiește într-un apartament modest, cum­părat în rate, din cartierul ieșean Tătă­rași. Pentru ea, însă, acasă e în altă parte, la Câmpulung Moldovenesc, un loc unde nu mai are decât amintiri. Niște amintiri înde­păr­tate, parcă din altă viață, unele luminoase, de când era o fată roșcovană și veselă, altele negre, întâmplări care s-au ivit pe neaștep­tate, când oamenii pe care îi credea până atunci prietenii ei cei mai buni au început să o batjocorească în fel și chip, doar pentru faptul că ea și familia ei erau evrei.

În vagonul de cai

Mă roagă să nu scriu prea multe despre acest capitol dureros al vieții sale. În primul rând, pentru că îi vine greu să-mi povestească. Apoi, pentru că se gândește la "răbdarea citito­rului", care poate că nu are chef, pe căldurile astea, să citească povești așa grele. "Uite, eu și sora mea, Miriam Korber-Bercovici, vă promi­tem că vă vom povesti pe îndelete toate astea la toamnă, ca să le puteți publica în jurul datei de 12 octombrie, pentru că pe 12 octombrie 1941, familia noastră a fost deportată. Practic, în ziua aceea viața noastră s-a rupt în două, iar trei ani de-atunci încolo a fost iadul. Sora mea a ținut chiar atunci, în timpul deportării, un jurnal pe care l-a publicat în anii 90. Povestea e lungă și foarte dureroasă. Tot ce pot să vă spun acum e doar așa, o scurtă relatare a întâmplă­ri­lor".
Din octombrie 1941 și până în august 1942, au fost deportați în Transnistria 150.000 de evrei din Bucovina, Moldova de Nord și Basarabia. Dintre aceștia, doar aproximativ o treime au supraviețuit. Familia Korber, adică părinții Sylviei, era la a treia generație în Câmpulung Moldovenesc. Sylvia nu împlinise încă 14 ani, era în clasa a treia gimnazială. Și tocmai când trăia anii cei mai frumoși ai copilăriei, a descoperit fața hidoasă a lumii. Eleva premiantă, îndrăgită de profesori și elevi, a devenit, brusc și fără nici o noimă, o persoană disprețuită și umilită. "Am fost mutată în ultima bancă, separată de restul clasei printr-un spațiu gol. Din «jidaucă», «nenorocită» sau cântece legionare nu mă scoteau. Erau fetele cu care ieșeam la plimbare, care veneau în casă la mine, sau mergeam eu în casa lor. La scurt timp, am fost dată afară din școală și am fost fericită că am scăpat de tot coșmarul ăsta".
Pe 12 octombrie 1941, într-o zi de duminică, a în­ce­put deportarea evreilor din Câmpulung Moldo­venesc. Sylvia, sora ei, Miriam, părinții și bunicii din partea tatălui, au fost urcați, alături de alte sute de oameni, în vagoane pentru cai și duși pe un drum care pentru mulți a fost fără întoarcere. Au mers ore în șir, fără să știe unde. Înainte de a traversa Nistrul, pe un pod de pontoane, li s-au luat toate actele. De atunci, erau ai nimănui, erau nimeni. Acolo a văzut Sylvia prima imagine care a șocat-o: domnul Garai, farmacist respectabil din Câmpulung, a înnebunit. Chipul lui se schimonosise îngrozitor, urla, gesti­cula haotic, întreba întruna de ce e acolo, că el e un om bun și corect, care și-a plătit toate taxele. După două zile a fost împușcat. Imaginea acestui om încă apare și astăzi, pe neașteptate, în amintirile și coș­marurile Sylviei.
Primul popas l-au făcut la Moghilev, un oraș pe malul stâng al Nistrului. Au stat 30 într-o cameră, zile în șir au făcut foamea și frigul. "Tata a găsit niște soldați nemți, care pentru niște bani au zis că ne duc într-un ghetou din Ucraina. Am hotărât să plecăm, însă bunicii erau foarte slăbiți și bolnavi, nu mai puteau merge cu noi. Acolo, la Moghilev, evreii amenajaseră un fel de spital, și am decis să-i lăsăm acolo. Din păcate, după câteva luni, au murit de foame și dizenterie. Asta e o poveste pe care eu și cu sora mea nu ne-o vom putea ierta niciodată, chiar dacă știm că n-ar fi supraviețuit nici atât, dacă i-am fi luat cu noi".
După câteva zile, au ajuns în ghetoul din Djurin, unde au rămas până la finalul deportării. Foame, frig, tifos, râie, zona zoster, hepatită, pe toate le-au îndurat. "Tata abia a reușit să supraviețuiască în urma unui tifos exantematic, sora mea a avut șase luni hepatită, eu eram plină de păduchi și furuncule din cauza mizeriei. Lucram la colhoz câte 12 ore pe zi, pentru o farfurie de linte și ca să duc câțiva cartofi acasă. Șansa noastră a fost că am nimerit la o familie de ucraineni inimoși, care n-a vrut să ne ia nici un ban, ba dimpotrivă, ne ajutau cum puteau. Țin minte că aveau un băiat, Mișka, de vreo zece ani, cu care sora mea făcea lecții de engleză. Datorită acestor oameni am supraviețuit".
În iunie 1944, calvarul lor s-a sfârșit. Sylvia s-a întors în țară, alături de mama ei, amândouă încăl­țate cu sandale de sfoară și tălpi de lemn. După aproape două săptămâni de peripeții halucinante, au reușit să ajungă la Botoșani, la bunicii materni. Sylvia avea 17 ani. Din acea zi, pentru ea a început o grea încercare, prin care trebuia să reînnoade firul unei vieți pierdute în urmă cu trei ani. Așa, ca și cum acești trei ani îngrozitori n-ar fi existat.

Povestea polidinului

Sylvia Hoișie oftează lung, de parcă tocmai ar fi scăpat de o mare grijă. Nu-i face plăcere să-și amin­tească toate poveștile astea, cine știe de câte sute de ori le-o fi spus. "Nu sunt eu buricul pămân­tului, pentru că am trecut prin greutățile astea", îmi zice zâmbind. "Nici eu și nici sora mea. Nu avem noi monopolul suferinței, mulți oameni au suferit. Singurul lucru care mă mâhnește este faptul că nici un manual de istorie nu pomenește, măcar în trea­căt, despre acest capitol".
Dar la întoarcerea în țară, a dat un examen pen­tru clasa a opta, apoi a intrat la liceul evreiesc din Bo­toșani, iar în '47, a susținut bacalaureatul în fața unei comisii de profesori emeriți de la București și Iași. A ales medicina. În 1949, s-a căsătorit cu Beno Hoișie, proaspăt absolvent al Institutului de Medi­cină Militară, iar după doi ani, l-a adus pe lume pe Andrei, astăzi profesor germanist de renume, lau­reat al unui premiu Herder.
În 1952, după absolvire, s-a angajat prin repar­tiție ministerială la Institutul Cantacuzino din Iași. "Abia se deschisese filiala și eram o mână de oameni, toți foar­te tineri și entuziaști. Am avut marea șansă să lucrez, chiar de la început, cu profe­sorul Petre Condrea, fost student și discipol al lui Ion Cantacuzino".
La început, institutul nu avea de­cât un singur laborator, abia în 1955 a început dezvoltarea cerce­tării, prima inițiativă fiind aceea de a găsi un preparat în imuno­logia de creștere a rezistenței anti­infecțioase. "Erau mai multe țări care aveau un imu­nosti­mu­lator", își amintește Sylvia Hoi­șie. "La noi se folosea un reme­diu importat din Germania, omna­din se numea, care însă era destul de scump".
Așa a început munca de cer­cetare pentru acel produs, care avea să poar­te numele "Polidin". Șase ani, atât a durat munca tine­rei doctorițe Hoișie, șase ani, în care casa ei era institutul, în care noaptea visa numai formule și nu ieșea din laborator cu zilele. "Au fost anii cei mai frumoși, chiar dacă era o muncă titanică. Am avut mare noroc cu mama, care s-a ocupat de Andrei, băiatul meu, de când s-a născut, până a intrat la fa­cultate. Fără ajutorul ei, n-aș fi făcut nimic".
În anii 60, produsul a fost tes­tat pe animale, șoareci și iepuri, rezul­tatele fiind excelente. A ur­mat apoi o încercare mai grea: cei care l-au fă­cut s-au hotărât să-l testeze chiar pe ei. "Ca să demonstrăm că nu are efecte adverse, ne-am injectat fie­care din noi. Bineînțeles că acum așa ceva n-ar fi posibil". N-au avut nici cea mai mică teamă, erau con­vinși că produsul lor era deosebit de eficient și că va avea un succes uriaș pe piață. Așa a fost. Au primit imediat brevetul de inovație și, totodată, licența de producție. În 1965, din labo­ratoarele Institutului Cantacuzino din Iași a ieșit primul lot de Polidin. A fost un lot de zece fiole. În doar câțiva ani, producția a crescut la câteva mili­oane. Polidinul românesc devenise cel mai popular medicament, fiind mai eficient decât oricare alt produs asemănător de pe piața euro­pea­nă. Sylvia Hoișie, numită atunci șefa de producție și control al Polidinului, își amintește toate astea cu un zâmbet amar pe chip. "S-a folosit chiar și îm­potriva cance­rului", îmi spune. "Celebrul profesor Ion Chiricuță l-a folosit în cercetare pentru oprirea metastazei. Era un polidin mai concentrat, care creștea imu­nitatea. Chiar și în cancerul de prostată dădea rezultate. Lucrurile astea n-au rămas con­sem­nate în literatura medicală, dar ele au existat, foarte multă lume știa asta".
De atunci, cercetarea filialei de la Iași a institu­tului s-a diversificat, fiind scoase pe piață și alte produse asemănătoare cu Polidinul, produse sigure și eficiente, căutate în toată Europa. "Se lucra în condiții destul de grele, nu se comparau dotările noastre cu cele din lumea occidentală. Cu toate as­tea, niciodată nu a fost vreun accident sau măcar o reclamație".

O istorie în ruină

În anul 2000, Institutul Cantacuzino producea 15 milioane de fiole de Polidin. Și nu degeaba am ales anul acesta, ci pentru că atunci a început de­clinul fabricării tradiționalului medica­ment. Odată cu acest declin, zilele filialei din Iași a Institutului Can­tacuzino au început să fie numă­rate. Și toate astea, chiar atunci când au apărut primele negocieri pen­tru integra­rea României în U­niu­nea Euro­peană și când Minis­terul Sănătății a impus institutului să adapteze linia de producție la normele eu­ropene. Ai fi crezut că urmează o dezvoltare uriașă a institutului. Au început să curgă bani, mulți bani, însă fără folos, de parcă tot timpul cineva din umbră bloca orice în­cercare de a îndrepta lucrurile. "Până atunci, noi lucram numai cu ingrediente românești", po­ves­teș­te Sylvia Hoișie. "Dar fenolul românesc era pe cale de dispariție, iar bila de bou care se folosea pentru fabricarea polidinului, nu mai aveam voie să o folo­sim din țară, ne-au spus că nu mai era la standar­dele europene. Așa că din 2000, am fost obligați să luăm fenolul și bila de bou din import. Bila era însă uscată și așa au apărut primele rebuturi la Polidin. Acelea au fost cam ultimele loturi de producție".
În 2003, femeia pe care lumea din Iași o numea "doamna Polidin" a ieșit la pensie. I-a fost însă prea greu să se despartă de institut, mai ales în vremuri atât de tulburi. A mai rămas încă trei ani, fără nici un salariu, poate doar ca să încerce să salveze ceea ce ea clădise cu atâta râvnă și dragoste. În cele din urmă însă, a înțeles că e inutil, că totul se duce de râpă, și a decis să renunțe, să nu mai asiste la toată acea agonie. Și n-a mai durat mult. În 2010, Polidi­nul a ieșit complet de pe piață. Sylvia Hoișie îmi povestește cu mare durere în glas tot acest episod. E un fragment din viața ei poate mai dureros decât deportarea din copilărie. Ceva din ea parcă s-a rupt atunci definitiv, lăsându-i o rană care nu-i va mai trece niciodată. În februarie 2014, s-a petrecut actul final al agoniei: Institutul Cantacuzino din Iași și-a închis pentru totdeauna porțile.
În timpul scurs de atunci, "doamna Polidin" a călă­torit mult. A mers în Transnistria, a făcut traseul deportării, s-a oprit în toate orașele prin care a trecut atunci, a zăbovit apoi la Djurin, satul acela ponosit, unde era ghetoul în care a trăit cei trei ani, a văzut casa în care a locuit, s-a întâlnit cu Mișka, băiatul ucrainenilor la care au stat, și-a amintit bucățică cu bucățică toată această îngrozitoare poveste prin care a trecut. Apoi a fost la Câmpulung Moldovenesc, a revăzut locurile copilăriei, strada pe care mergea la școală, școala unde prietenii ei cei mai buni au umi­lit-o, drumul spre gară pe care l-a făcut cu familia în duminica în care au fost deportați. A văzut toate locurile astea cu mult curaj, a fost, cum spune ea, "ca o exorcizare" care i-a făcut bine. Singurul loc pe care nu l-a văzut și nu-l mai poate vedea nicio­dată este clădirea Institutului Cantacuzino din Iași, despre care lumea i-a povestit că e o casă părăsită, cu geamurile sparte și curtea plină de buruieni. As­tăzi, la 90 de ani, îi e cu neputință să vadă cum locul acela în care a trăit cele mai mari bucurii ale vieții a ajuns o ruină. Pentru ea, asta pare cea mai mare nedreptate a destinului.