Cercetările arheologice efectuate în bazinul Mării Mediterane au scos la iveală, printre altele, faptul că populaţiile trăitoare în această parte a lumii au inclus în hrana lor, încă din paleolitic, seminţele de pin - despre care se ştie că sunt deosebit de bogate în proteine şi fibre. În condiţiile climei uscate şi reci, care a urmat ultimei mari perioade glaciare, pinul s-a răspândit pe întinderi imense. Prezent pe trei continente - America, Europa şi Asia - el deţine în zilele noastre circa 3,7% din suprafaţa împădurită a globului.
Copacul apare cu numele de "pinus" în scrierile autorilor latini, începând din secolul întâi înainte de Hristos. În antichitate, el a servit unor scopuri diverse. Din răşina lui se prepara unsoarea vâscoasă, indispensabilă pentru etanşarea corăbiilor şi a bărcilor. Era foarte preţuită şi de egipteni, care aveau nevoie de ea pentru ritualul lor de mumificare. Aceeaşi răşină, amestecată cu aşchii de pin, era întrebuinţată la confecţionarea făcliilor cu care se luminau străzile, pieţele şi clădirile publice. Istoricul Vasile Pârvan a descoperit în 1914, la Histria, o inscripţie săpată în piatră, datând din anul 100 d. Hr., în care se menţiona exploatarea pădurilor de pin (ce trebuie să fi existat la acea dată în Dobrogea de Nord), în baza unui decret emis de Liberius, "trimis imperial cu puteri pretoriene". Locuitorii vechii Dacii au utilizat lemnul de pin la felurite construcţii şi fortificaţii. Şi în prezent beneficiază de el construcţiile navale, industria mobilei, cea a plăcilor aglomerate şi fibrolemnoase, precum şi cea a celulozei. În unele regiuni din Europa centrală a existat cândva obiceiul de a umple pernele şi saltelele cu aşa-numita "vată vegetală", obţinută din acele de pin, ţinute mai multe zile la macerat, preferabil la soare. În urma procesului de fermentaţie, pieliţa frunzelor plesnea, lăsând să apară fibrele fine din interior, care erau apoi extrase şi uscate.
Trebuie spus totuşi că Pinus este o denumire generică. Arborele există în peste 80 de specii. Să amintim aici măcar câteva: pinul siberian, pinul coreean, pinul alb chinezesc, pinul mexican, pinul de Colorado, pinul de Himalaya (adus de la altitudini de 1.600-4.000 de metri din zona lui de origine şi cultivat la noi în scopuri ornamentale), pinul galben (provenit din America de Nord, actualmente se experimentează cultivarea în România pentru lemnul lui de calitate superioară), pinul moale (originar din America de Nord, introdus la noi în secolul XIX).
Dintre speciile care ocupă deja un loc stabil în flora ţării noastre, se cuvine să menţionăm în primul rând pinul silvestru (Pinus sylvestris), întâlnit cel mai frecvent la curbura Carpaţilor, între râurile Buzău şi Trotuş, apoi în Bucovina, în Maramureş, în Călimani, Ceahlău, Ciucaş, Făgăraş şi Retezat. E iubitor de lumină, dar puţin pretenţios în ceea ce priveşte condiţiile climatice şi de sol. Se înalţă până la 25-30 de metri, uneori şi mai mult, are scoarţa roşiatică şi frunzele aciforme, grupate câte două până la cinci într-un mănunchi. Pinul de Banat (Pinus nigra, subspecia banatica) este bine reprezentat în Carpaţii de Sud, unde creşte pe versanţi abrupţi, calcaroşi, expuşi la temperaturi ridicate şi uscăciune. Oferă un lemn de foarte bună calitate. Zâmbrul (Pinus cembra) este un arbore indigen. Atinge cam 26 metri în înălţime şi 2 metri în diametru. Extrem de longeviv, trăieşte mai mult de 1.000 de ani, fiind ocrotit ca monument la naturii. La limita superioară a pădurilor de molid şi pe platourile alpine se simte în largul lui jneapănul (Pinus mugo), un arbust cu tulpina culcată pe pământ şi lăstari verticali, cu mănunchiuri de frunze în vârf.
Utilizări terapeutice
Reţete cu pin
Balsam pentru alinarea durerilor
Mod de preparare:
1. Topiţi cu grijă untul clarificat în bain-marie, adăugaţi acele de pin şi florile de lavandă, acoperiţi vasul şi lăsaţi-l deoparte pentru 30 de minute. Apoi treceţi conţinutul prin sită, pentru a îndepărta plantele.
Utilizare: Balsamul acţionează contra durerilor musculare, a nevralgiilor, a suferinţelor provocate de reumatism ori de sciatică. În lipsa untului ghee, el poate fi preparat cu ulei de măsline şi ceară de albine (la 100 ml de ulei - 10 g de ceară).
Ceai contra răcelii
Ingrediente: 2 părţi muguri de pin, 1 parte cimbru sălbatic.
Mod de preparare:
Amestecaţi mugurii de pin şi cimbrul, puneţi într-un vas 1 lingură din acest amestec şi turnaţi deasupra 500 ml de apă clocotită. Se infuzează 10 minute, după care se strecoară şi se bea călduţ. Ceaiul poate fi îndulcit cu un sirop aromatizat cu lăstari de molid sau cu o combinaţie de molid şi bujori de munte.
Bomboane expectorante
Ingrediente: 200 g de zahăr de mesteacăn (xilitol), 1 picătură de ulei eteric extras din ace de pin, 2 picături de ulei eteric de mandarine.
Mod de preparare:
Puneţi zahărul de mesteacăn într-o cratiţă ceva mai mare, prevăzută cu un strat antiaderent, şi topiţi-l încet la foc mic, fără să amestecaţi. După ce l-aţi adus în stare lichidă, adăugaţi uleiurile eterice, de data aceasta amestecând. Apoi turnaţi compoziţia pe o hârtie de copt. După ce s-a întărit, spargeţi bucata voluminoasă de zahăr în fragmente mici, pe care le puteţi păstra într-un borcan cu capac, bine închis, ca să nu pătrundă înăuntru umezeala.
Utilizare: Aceste "bomboane" ajută contra răcelii şi tusei, dar le puteţi întrebuinţa şi ca să îndulciţi un ceai.
Atenţie: Când îl topiţi, zahărul devine periculos de fierbinte. Manevraţi-l cu prudenţă, altfel riscaţi să vă provocaţi arsuri.
Amestec de plante pentru fumigaţii
Ingrediente: Câte 1 linguriţă de ace de pin, boabe de ienupăr, seminţe de anghelică, cimbru, salvie, peliniţă şi coada-şoricelului, 1 lingură de răşină de molid, 1 lingură de răşină de pin.
Mod de preparare:
1. Ingredientele uscate se mărunţesc şi se amestecă bine.
2. Se depozitează într-o cutie frumoasă de tablă, ţinută într-un loc ferit de umezeală.
Utilizare: Puteţi întrebuinţa o cantitate din acest amestec pentru fumigaţii, oricând simţiţi nevoia să vă purificaţi atmosfera din casă, îndepărtând energiile negative.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
