Încă de la apariția sa pe Pământ, ziua de mâine i s-a părut omului o enigmă. Va reuși să-și facă rost de mâncare, să supraviețuiască intemperiilor, să se apere de amenințările naturii dezlănțuite și ale semenilor săi agresivi? Plin de mistere, de amenințări și de promisiuni, viitorul trebuia dezlegat înainte de a se împlini. Așa au apărut oracolele și vrăjitorii, marii preoți din templele egiptene și șamanii extremului nord: cititorii destinului. Rudimentară la originea ei, ghicirea viitorului devenise o artă, în Antichitate fiind considerată o ajungere la însăși esența lucrurilor divine. Zeii erau contactați prin intermediul unor preotese inițiate, care ocupau un loc primordial în cetate, atât pe plan religios, cât și politic, strâns legate între ele la vremea aceea. În Egipt, oracolul din Heliopolis s-a bucurat de un renume extraordinar, la fel și oracolul lui Amon-Ra aflat în Oaza din Siuah, celebru în tot Orientul cu 15 secole î.Hr.
În Grecia, profeția, pe care Platon o numea "cea mai nobilă dintre toate artele", se exprima prin glasul Pitiei. Chiar și Cicero, în ciuda scepticismului său, declara că oracolul din Delphi nu ar fi fost ținta unor asemenea mulțimi omenești și reputația sa n-ar fi fost niciodată atât de mare, dacă justețea predicțiilor sale nu s-ar fi confirmat în timp. Cât despre Plutarh, el afirma că Pitia din Delphi beneficia de sfaturi deosebit de importante, care o făceau infailibilă. Însuși Nero era invidios pe succesul ei și dorea să-i distrugă sanctuarul.
Multe texte antice descriu profeția drept o manifestare a nebuniei. Dar Eschil admira această dezordine psihică: "A părea nebun este secretul înțelepților", spunea el. Și Socrate considera nebunia un har: starea "esenței divine". Anticii contau pe subconștientul "eliberat" al acestor "nebuni" pentru a percepe secretele destinului. În ziua de azi, nebunii sunt închiși în aziluri, dar oare știm cu adevărat dacă nu cumva boala le permite unora dintre ei să acceadă la planuri diferite ale conștiinței, acolo unde oamenii "sănătoși" nu vor ajunge nicicând?
Le estruci, poziția publică a augurilor era considerabilă. Erau consultați înaintea fiecărei decizii sau circumstanțe importante ale existenței. La Roma, clasa conducătoare consulta cărțile sibiline, dar creștinii au reușit să oprească aceste practici, refuzând să admită fatalismul pe care îl implicau. Popoarele semite aveau și ele profeții și vizionarii lor.
Preoții incași foloseau frunzele de coca uscate pentru a intra într-o stare de transă, care le permitea să călătorească în viitor. Druizii erau la fel de buni magicieni, cât și profeți. "Vatiștii", profeții lor profesioniști, și-au perpetuat arta până în Evul Mediu. Vikingii utilizau runele, un alfabet sacru, în scopuri divinatorii, această practică fiind răspândită deopotrivă printre vechile triburi germanice și la cele din nordul Italiei.
În ciuda numeroaselor tentative de discreditare întreprinse de-a lungul timpului, fie de către "spirite lucide și raționale", fie de către autoritățile religioase, prezicerea a continuat să existe, atât la popoarele primitive, cât și în civilizațiile cele mai moderne. Omul a dorit întotdeauna să se pună în raport cu ceea ce C.G. Jung numea "știința absolută a subconștientului", iar această știință "bizară" se accentuează atunci când vremurile sunt tulburi și spaimele față de ziua de mâine cresc.
Autorii greci și latini relatează din abundență cazuri de divinație, dar este greu să le reținem și să le cităm drept "probe", pentru că acele epoci sunt prea îndepărtate pentru a permite o cercetare rezonabilă. Dar, pe măsură ce ne apropiem de timpurile de azi, mărturiile sunt tot mai precise și mai puternice.
Iată o poveste care ar putea să-i surprindă pe raționaliștii care se doresc "cartezieni".
"Era în 1649, la Dijon (Franța). Un student aflat în fața unui examen era dezolat că nu putea descifra sensul unui pasaj din cartea unui autor grec. Adormind cu preocuparea aceasta în minte, el s-a văzut în vis în Biblioteca regală din Stockholm, unde a găsit un dicționar care conținea explicația mult dorită, în total zece rânduri, pe care a reușit să le memoreze în somn și să le transcrie a doua zi. Cu perseverența unui adevărat cercetător, el i-a adresat o scrisoare ambasadorului Franței la Stockholm, rugându-l să controleze exactitatea visului său. Interesat de întâmplare, diplomatul s-a dus la Biblioteca regală, unde a găsit dicționarul cu pricina, aflat exact la locul descris de student, iar la pagina respectivă din carte se aflau cele zece rânduri pe care studentul le învățase în vis". Această întâmplare a fost publicată în revista "Light" din 30 iulie 1929 și reprodusă în revista "Psychica", pe 15 septembrie, în același an.
Viziunile unui fizician
Emmanuel Swedenborg, născut la Stockholm în 1688, și-a obținut doctoratul la Universitatea din Uppsala pe când avea doar 21 de ani. A întreprins numeroase călătorii, apoi a lucrat în Anglia, alături de Newton. În 1734, a publicat rezultatele cercetărilor sale științifice și a încercat să formuleze o cosmogonie filosofică. În 1744, și-a abandonat funcțiile oficiale și s-a consacrat ocultismului, dovedindu-se un extraordinar vizionar. El povestește că prima sa divinație a fost o adevărată explozie de lumină. Începând din clipa aceea, viziunile sale s-au succedat neîncetat.
Una dintre cele mai faimoase clarviziuni ale lui Swedenborg a fost studiată de către filosoful german Immanuel Kant, autorul celebrei "Critica rațiunii pure". Ea a fost mai târziu reluată de către alți cercetători, seduși de faptul că s-a produs în prezența a numeroși martori. Această viziune a avut loc pe 17 iulie 1759 la Göteborg, la ora patru după-amiaza. Swedenborg se întorcea dintr-o călătorie în Anglia, unde fusese găzduit de niște amici. Simțindu-se dintr-o dată nervos, a ieșit să facă o plimbare. Când s-a întors, le-a împărtășit gazdelor o viziune pe care tocmai o avusese, legată de un incendiu teribil care făcea ravagii în orașul unde își avea domiciliul, la o distanță de 300 km. Neliniștit și agitat până seara, spre orele 20.00 s-a liniștit, informându-și convivii că focul a fost stăpânit. Toată lumea a comentat această viziune și, pus la curent, ambasadorul suedez din Marea Britanie l-a rugat pe Swedenborg să-i descrie catastrofa. Acesta i-a făcut o poveste detaliată. Săptămâna următoare, un curier venit din Suedia a confirmat că tot ce relatase Swedenborg despre incendiu fusese adevărat.
Regina Cristina a Suediei l-a rugat într-o zi pe contele Hopken să i-l ducă la curte pe Swedenborg, despre care auzise vorbindu-se foarte elogios. Dorința ei era să-i regăsească o scrisoare pierdută. Fizicianul i-a cerut o noapte de reflecție. A doua zi s-a prezentat la palat, spunându-i reginei că scrisoarea fusese arsă din greșeală de un valet, dar reproducându-i exact conținutul. Stupefiată, regina i-a mulțumit și drept prețuire l-a înnobilat. Întâmplarea a făcut mare vâlvă la Stockholm, fiind comentată mult timp.
Swedenborg a scris peste 17 tratate, dintre care multe au avut un mare ecou în timpul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. El a studiat și Cabala. În scrierile sale, suedezul a anticipat multe dintre invențiile și descoperirile moderne. Lucrările sale filosofice și psihologice, cât și studiile sale științifice asupra psihologiei animalelor și asupra creierului uman, au fost publicate toate înainte de 1747, dată de la care s-a consacrat exclusiv ocultismului. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi.
În 1769, Biserica din Suedia, a cărei decadență o anunțase, l-a declarat eretic. Cu toate acestea, el a fost consultat în continuare de cei care erau confruntați cu probleme dificile și care își păstraseră încrederea în el. Swedenborg a murit la Londra, pe 20 martie 1772, la vârsta de 84 de ani, după cum prezisese cu mult timp înainte.
Balzac îl numea "Buddha din nord" și a fost unul dintre cei mai fideli admiratori și adepți ai săi. "Swedenborgismul", scria marele prozator în 1837, "nu este decât o repetiție în sens creștin a marilor idei din Antichitate. El este religia mea". Doctrina lui Swedenborg a născut numeroase școli, care i-au urmat dogma cuvânt cu cuvânt.
Tânăra doamnă și țiganii nomazi
Printre popoarele care au o predispoziție naturală pentru ghicitul viitorului, la loc de frunte de află țiganii nomazi. Pe când era o copilă, Isabel Arundel era fascinată de rulotele țiganilor care își stabileau tabăra în apropiere de Furze Hall, proprietatea părinților săi din comitatul englez Essex. Deseori, în timpul jocurilor sale prin parc, ea se aventura până la tabăra lor și petrecea multă vreme cu ei. Se împrietenise cu una dintre femeile din șatră, pe nume Hagar. Fără să știe părinții săi, Isabel îi aducea mici cadouri. Hagar o iubea foarte mult. Ea îi făcuse și horoscopul, pe care îl scrisese mai întâi în limba romani, traducându-l apoi în engleză. Pentru a fi sigură că nu uită nimic din el, Isabel l-a copiat cuvânt cu cuvânt în jurnalul său, știind pe dinafară fiecare detaliu: "Vei traversa marea și vei sta fără să știi în același oraș cu omul pe care ți-l rezervă destinul. Multe obstacole se vor ridica între voi, cerând curaj, energie și inteligență pentru a le depăși. Viața ta va semăna cu un ocean plin de valuri, dar Dumnezeu îți va fi mereu alături și vei învinge. Vei fi condusă de steaua ta, fără să privești într-o parte sau alta. Vei purta numele tribului nostru țigănesc, fiind mândră de acest fapt. Vei fi, la fel ca și mine, nomadă, ba chiar vei călători și mai mult. Viața ta nu va fi decât schimbare și aventură. Soțul tău și cu tine veți fi un singur suflet în două corpuri diferite. În viață, ca și în moarte, nu veți fi niciodată despărțiți prea mult timp. Arată-i ce am scris celui cu care te vei mărita".
Ulterior, Hagar a mai făcut niște adăugiri la acel horoscop: "Vei avea o alegere de făcut și vei aștepta ani întregi, dar îi ești destinată pentru eternitate. Numele șatrei mele îți va cauza neplăceri și momente de umilință, dar vei triumfa prin tenacitatea ta".
La vârsta de 19 ani, Isabel a traversat Canalul Mânecii pentru a se stabili cu părinții ei la Boulogne. Acolo l-a întâlnit pe bărbatul vieții ei: înalt de 1,80 m, bine făcut, cu frunte înaltă și tenul smead. Era un perfect gentleman, călătorise în lumea întreagă și trăise intens. L-a recunoscut imediat ce l-a zărit. Dar a avut un șoc când i-a auzit numele: îl chema Richard Burton, Burton - la fel ca numele tribului țigănesc al lui Hagar.
Numeroase obstacole s-au opus multă vreme casătoriei celor doi îndrăgostiți, dar până la urmă au trecut peste ele. După nuntă, viața lor a devenit mai aventuroasă decât a țiganilor boemi, pentru că au călătorit prin toată lumea, fără să se stabilească în vreun loc. Richard Burton a fost un explorator faimos, etnolog, diplomat și scriitor. Lui i se datorează descoperirea lacului Tanganika. Soția sa l-a urmat în aproape toate călătoriile sale, dormind adesea în cort, ca nomazii. Viața aventuroasă a Isabelei, prezisă în detaliu de țiganca Hagar, era departe de cea pe care ar fi trebuit să o aibă o domnișoară din protipendada engleză.
Un "Premiu Nobel" povestește
Selma Lagerlof s-a născut pe 20 noiembrie 1858, într-o mică fermă din Marbacka, în provincia Värmland din Suedia. În seara venirii sale pe lume, la ora 21.00, nevasta preotului care locuia la ferma vecină, mătușa Veunervik, a venit să afle știri despre naștere. A fost poftită în camera unde bătrâna d-nă Lagerlof își petrecea toată ziua. Așezată pe o canapea, tricota ciorapi pentru nepoței. Fiul ei, locotenentul Lagerlof, tocmai intrase în odaie, anunțând-o că soția lui îi născuse o fiică: Selma. În pofida orei târzii, cele două femei s-au așezat la o prăjitură și o cafea, tăifăsuind despre mica făptură care tocmai venise pe lume. Mătușa Veunervik și luase cărțile de joc cu ea. Avea reputația că ghicea fără greș, deși nu recunoștea cu plăcere acest fapt. S-a lăsat deci un pic rugată înainte de a întinde cărțile. Și-a plimbat degetele peste ele și, cu fața încrețită de încordare, a murmurat cuvinte de neînțeles. "Ce vezi?", a întrebat-o nerăbdătoare bătrâna Lagerlof. "O boală", i-a răspuns Veunervik. "Din păcate, o va avea toată viața. Dar mai văd și niște călătorii foarte lungi și dese schimbări de casă". "Dacă va fi bolnavă și incapabilă să muncească, se va plimba de la o rudă la alta", a spus necăjită bunica. "Va munci toată viața și va avea mare succes, nu te îngrijora", i-a răspuns vecina. "Poate slujind la străini", a suspinat din nou bunica. "Nu va munci niciodată la vreun străin, se va ocupa cu cărți și hârtii", i-a mai spus Veunervik. Surprinsă de această precizare, bătrâna Lagerlof s-a uitat și ea de aproape la cărți, încercând să deslușească ceva. "Spui că se va ocupa de cărți și hârtii? Înseamnă că se va mărita cu vreun vicar sărac, cu care va merge din parohie în parohie... Să dea Dumnezeu să fie măcar un om bun". Veunervik a întrerupt-o din nou: "Vrei să știi adevărul? Nu se va mărita niciodată".
Într-adevăr, marea scriitoare suedeză Selma Legerlof s-a îmbolnăvit grav în copilărie, având toată viața o sănătate fragilă. Nu era decât o învățătoare obscură, când și-a publicat primul roman, "Legenda lui Gösta Berling", care a cunoscut un succes extraordinar, propulsând-o de la o zi la alta pe culmile celebrității. A ieșit din învățământ și a călătorit în Italia, apoi în diverse țări unde a descoperit subiecte pentru romanele ei, care au fost traduse în toate limbile. Cariera sa a fost încoronată de un Premiu Nobel pentru literatură, primit în 1909. Cu acea ocazie, Selma Lagerlof a vorbit despre predicția mătușii Veunervik, ghicitoarea în cărți, pe care bunica ei i-o povestise mai târziu, în detaliu. Textul a fost publicat în 1909 în revista franceză "Le Matin". Scepticii pot pretinde că bătrâna inventase acea poveste de dragul nepoatei ei. Dar oamenii serioși știu că Selma Lagerlof, laureată cu Premiul Nobel, nu avea nevoie de o astfel de publicitate.