Cititorii destinului

Andrei Cheran
- Oamenii au visat totdeauna să-și afle destinul înainte de împlinirea lui. Începută în urmă cu mii de ani, arta divinației continuă și în timpurile moderne, uimind prin rezultatele ei -

Încă de la apariția sa pe Pământ, ziua de mâine i s-a părut omului o enigmă. Va reuși să-și facă rost de mâncare, să supraviețuiască in­tem­periilor, să se apere de amenințările naturii dez­lănțuite și ale semenilor săi agresivi? Plin de mistere, de ame­nințări și de promisiuni, viitorul trebuia dez­legat înainte de a se împlini. Așa au apărut ora­co­lele și vrăjitorii, marii preoți din templele egiptene și șamanii extremului nord: cititorii des­ti­nului. Rudimentară la originea ei, ghi­ci­rea viitorului devenise o artă, în An­tichitate fiind considerată o ajun­gere la însăși esen­ța lucrurilor divine. Zeii erau contactați prin inter­mediul unor preo­tese inițiate, care ocupau un loc primor­dial în cetate, atât pe plan religios, cât și politic, strâns legate între ele la vremea aceea. În Egipt, oracolul din Heliopolis s-a bucurat de un renume extraordinar, la fel și oracolul lui Amon-Ra aflat în Oaza din Siuah, celebru în tot Orientul cu 15 secole î.Hr.
În Grecia, profeția, pe care Platon o numea "cea mai nobilă dintre toate artele", se exprima prin glasul Pitiei. Chiar și Ci­cero, în ciuda scepticismului său, declara că ora­colul din Delphi nu ar fi fost ținta unor asemenea mulțimi omenești și reputația sa n-ar fi fost niciodată atât de mare, dacă justețea predic­țiilor sale nu s-ar fi confirmat în timp. Cât despre Plutarh, el afirma că Pitia din Delphi beneficia de sfaturi deosebit de impor­tante, care o făceau infailibilă. Însuși Nero era invidios pe succesul ei și dorea să-i dis­tru­gă sanctuarul.
Multe texte antice descriu profeția drept o manifestare a nebuniei. Dar Eschil admira această dezordine psihică: "A pă­rea nebun este secretul în­țe­lepților", spunea el. Și So­cra­te considera nebunia un har: starea "esenței divine". An­ticii contau pe subcon­ști­entul "eliberat" al acestor "ne­buni" pentru a per­cepe se­cretele destinului. În ziua de azi, nebunii sunt închiși în aziluri, dar oare știm cu ade­vărat dacă nu cumva boala le per­­mite unora dintre ei să ac­cea­dă la planuri diferite ale conștiin­ței, acolo unde oamenii "sănătoși" nu vor ajunge nici­când?
Le estruci, poziția publică a au­gurilor era con­si­derabilă. Erau consultați înaintea fiecărei decizii sau cir­cumstanțe importante ale existenței. La Roma, clasa conducătoare consulta cărțile sibiline, dar creștinii au reușit să oprească aceste practici, refuzând să ad­mită fa­talismul pe care îl im­plicau. Popoarele semite aveau și ele profeții și vizionarii lor.
Preoții incași foloseau frunzele de coca uscate pentru a intra într-o stare de transă, care le permitea să călătorească în viitor. Druizii erau la fel de buni ma­gicieni, cât și profeți. "Vatiștii", profeții lor pro­fesioniști, și-au per­pe­tuat arta până în Evul Mediu. Vikingii utilizau runele, un alfabet sacru, în scopuri divinatorii, această practică fi­ind răs­pân­dită deopotrivă prin­tre vechile triburi germanice și la cele din nordul Italiei.
În ciuda numeroaselor ten­tative de discreditare întreprinse de-a lungul timpului, fie de către "spirite lucide și raționale", fie de către autoritățile reli­gioa­se, prezicerea a continuat să existe, atât la popoarele primitive, cât și în civilizațiile cele mai moder­ne. Omul a dorit întotdeauna să se pună în raport cu ceea ce C.G. Jung numea "știința absolută a subconștientului", iar această știință "bizară" se ac­centuează atunci când vre­mu­rile sunt tulburi și spaimele față de ziua de mâine cresc.
Autorii greci și latini re­la­tează din abundență cazuri de divinație, dar este greu să le reținem și să le cităm drept "probe", pentru că acele epoci sunt prea îndepărtate pentru a permite o cercetare re­zonabilă. Dar, pe măsură ce ne apropiem de tim­purile de azi, mărturiile sunt tot mai precise și mai puternice.
Iată o poveste care ar pu­tea să-i surprindă pe raționaliștii care se doresc "car­te­zieni".
"Era în 1649, la Dijon (Franța). Un student aflat în fața unui examen era dezolat că nu putea descifra sensul unui pasaj din cartea unui autor grec. Ador­mind cu preocuparea aceasta în minte, el s-a văzut în vis în Biblioteca regală din Stockholm, unde a gă­sit un dicționar care conținea explicația mult dorită, în total zece rânduri, pe care a reușit să le memoreze în somn și să le transcrie a doua zi. Cu perseverența unui adevărat cercetător, el i-a adresat o scrisoare ambasadorului Franței la Stockholm, rugându-l să controleze exactitatea visului său. Interesat de întâmplare, diplomatul s-a dus la Biblioteca regală, unde a găsit dicționarul cu pricina, aflat exact la locul descris de student, iar la pagina respectivă din carte se aflau cele zece rânduri pe care studentul le învățase în vis". Această întâmplare a fost publicată în revista "Light" din 30 iulie 1929 și reprodusă în revista "Psychica", pe 15 septembrie, în același an.

Viziunile unui fizician

Emmanuel Swedenborg, născut la Stockholm în 1688, și-a obținut doctoratul la Universitatea din Uppsala pe când avea doar 21 de ani. A întreprins numeroase călătorii, apoi a lucrat în Anglia, alături de Newton. În 1734, a publicat rezultatele cerce­tă­rilor sale științifice și a încercat să formuleze o cos­mogonie filosofică. În 1744, și-a abandonat func­țiile oficiale și s-a consacrat ocultismului, dove­din­du-se un extraordinar vizionar. El povestește că pri­ma sa divinație a fost o adevărată explozie de lu­mină. Începând din clipa aceea, viziunile sale s-au succedat neîncetat.
Una dintre cele mai faimoase clarviziuni ale lui Swedenborg a fost studiată de către filosoful ger­man Immanuel Kant, autorul celebrei "Critica ra­țiunii pure". Ea a fost mai târziu reluată de către alți cercetători, seduși de faptul că s-a produs în pre­zența a numeroși martori. Această viziune a avut loc pe 17 iulie 1759 la Göteborg, la ora patru după-amiaza. Swedenborg se întorcea dintr-o călătorie în Anglia, unde fusese găzduit de niște amici. Sim­țindu-se dintr-o dată nervos, a ieșit să facă o plim­bare. Când s-a întors, le-a împărtășit gazdelor o viziune pe care tocmai o avusese, legată de un incendiu teribil care făcea ravagii în orașul unde își avea domiciliul, la o distanță de 300 km. Neliniștit și agitat până seara, spre orele 20.00 s-a liniștit, in­formându-și convivii că focul a fost stăpânit. Toată lumea a comentat această viziune și, pus la curent, ambasadorul suedez din Marea Britanie l-a rugat pe Swedenborg să-i descrie catastrofa. Acesta i-a făcut o poveste deta­lia­­tă. Săptămâna următoare, un curier venit din Sue­dia a confirmat că tot ce relatase Swedenborg despre incendiu fusese adevărat.
Regina Cristina a Suediei l-a rugat într-o zi pe contele Hopken să i-l ducă la curte pe Swedenborg, despre care auzise vorbindu-se foarte elogios. Do­rin­ța ei era să-i regăsească o scrisoare pierdută. Fi­zicianul i-a cerut o noapte de reflecție. A doua zi s-a prezentat la pa­lat, spunându-i reginei că scri­soa­rea fusese arsă din greșeală de un va­let, dar repro­du­cân­du-i exact con­ținutul. Stupefiată, regina i-a mul­țu­mit și drept pre­țui­re l-a înnobilat. În­tâmplarea a făcut mare vâlvă la Stockholm, fiind comentată mult timp.
Swedenborg a scris peste 17 tra­tate, dintre care mul­te au avut un ma­re ecou în tim­pul celei de-a do­ua jumătăți a se­colului al XVIII-lea. El a studiat și Cabala. În scrie­rile sale, suedezul a anticipat multe dintre invențiile și descoperirile mo­der­ne. Lucrările sale filosofice și psihologice, cât și stu­diile sale științifice asupra psiho­logiei animalelor și asupra creierului uman, au fost publicate toate înainte de 1747, dată de la care s-a consacrat exclusiv ocultis­mului. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi.
În 1769, Biserica din Suedia, a cărei decadență o anunțase, l-a decla­rat eretic. Cu toate aces­tea, el a fost consul­tat în con­ti­nuare de cei care erau con­frun­tați cu pro­ble­me dificile și care își păstraseră în­crederea în el. Swe­denborg a murit la Lon­dra, pe 20 martie 1772, la vârsta de 84 de ani, du­pă cum pre­zisese cu mult timp înainte.
Balzac îl numea "Buddha din nord" și a fost unul dintre cei mai fideli admiratori și adepți ai săi. "Swe­­denborgismul", scria marele prozator în 1837, "nu este de­cât o repetiție în sens creș­tin a ma­rilor idei din Antichitate. El es­te religia mea". Doc­­tri­na lui Swe­den­borg a născut nu­meroase școli, care i-au urmat dogma cu­vânt cu cu­vânt.

Tânăra doamnă și țiganii nomazi

Printre popoarele care au o pre­dis­poziție naturală pentru ghicitul viitorului, la loc de frunte de află țiganii nomazi. Pe când era o copilă, Isabel Arundel era fas­cinată de rulotele țiganilor care își sta­bileau tabăra în apropiere de Furze Hall, proprietatea părinților săi din comitatul englez Essex. Deseori, în timpul jocurilor sale prin parc, ea se aventura până la ta­băra lor și petrecea multă vreme cu ei. Se îm­prietenise cu una dintre femeile din șatră, pe nume Hagar. Fără să știe părinții săi, Isabel îi aducea mici cadouri. Hagar o iu­bea foarte mult. Ea îi făcuse și horos­co­pul, pe care îl scrisese mai întâi în lim­ba romani, traducându-l apoi în en­gleză. Pentru a fi sigură că nu uită nimic din el, Isabel l-a copiat cuvânt cu cuvânt în jurnalul său, știind pe dinafară fiecare detaliu: "Vei traversa marea și vei sta fără să știi în același oraș cu omul pe care ți-l rezervă destinul. Multe obstacole se vor ridica între voi, cerând curaj, ener­gie și inteligență pentru a le de­păși. Viața ta va semăna cu un ocean plin de valuri, dar Dum­nezeu îți va fi me­reu alături și vei în­vinge. Vei fi condusă de steaua ta, fără să pri­vești într-o parte sau alta. Vei purta numele tribului nostru țigănesc, fiind mândră de acest fapt. Vei fi, la fel ca și mine, no­madă, ba chiar vei călători și mai mult. Viața ta nu va fi de­cât schimbare și aven­tură. Soțul tău și cu tine veți fi un singur suflet în două corpuri di­fe­rite. În viață, ca și în moarte, nu veți fi niciodată despărțiți prea mult timp. Arată-i ce am scris celui cu care te vei mărita".
Ulterior, Hagar a mai făcut niște adăugiri la acel horoscop: "Vei avea o alegere de făcut și vei aștepta ani întregi, dar îi ești destinată pentru eternitate. Numele șatrei mele îți va cauza neplăceri și mo­mente de umilință, dar vei triumfa prin tenaci­tatea ta".
La vârsta de 19 ani, Isabel a traversat Canalul Mânecii pentru a se stabili cu părinții ei la Boulogne. Acolo l-a întâlnit pe bărbatul vieții ei: înalt de 1,80 m, bine făcut, cu frunte înaltă și tenul smead. Era un perfect gentleman, călătorise în lumea întreagă și trăise in­tens. L-a recunoscut imediat ce l-a zărit. Dar a avut un șoc când i-a auzit numele: îl che­ma Richard Burton, Burton - la fel ca numele tribului țigă­nesc al lui Hagar.
Numeroase obstacole s-au opus multă vreme casătoriei celor doi îndrăgostiți, dar până la urmă au trecut peste ele. După nuntă, viața lor a devenit mai aventuroasă decât a țiganilor bo­emi, pentru că au călătorit prin toată lumea, fără să se stabilească în vreun loc. Richard Burton a fost un explorator faimos, etnolog, diplomat și scriitor. Lui i se datorează descoperirea lacului Tanganika. Soția sa l-a urmat în aproape toate călătoriile sale, dormind adesea în cort, ca nomazii. Viața aven­turoasă a Isa­belei, prezisă în detaliu de țiganca Hagar, era departe de cea pe care ar fi trebuit să o aibă o domnișoară din protipendada engleză.

Un "Premiu Nobel" povestește

Selma Lagerlof s-a născut pe 20 noiembrie 1858, într-o mică fermă din Marbacka, în provincia Värmland din Suedia. În seara venirii sale pe lume, la ora 21.00, nevasta preotului care locuia la ferma vecină, mătușa Veunervik, a venit să afle știri despre naștere. A fost poftită în camera unde bătrâna d-nă Lagerlof își petrecea toată ziua. Așezată pe o cana­pea, tricota ciorapi pentru nepoței. Fiul ei, lo­co­te­nentul Lagerlof, tocmai intrase în oda­ie, anunțând-o că soția lui îi născuse o fiică: Selma. În po­fida orei târzii, cele două femei s-au așe­zat la o prăjitură și o cafea, tăi­făsuind despre mica făp­tură care tocmai venise pe lume. Mătușa Veunervik și luase cărțile de joc cu ea. Avea reputația că ghicea fără greș, deși nu recunoștea cu plă­cere acest fapt. S-a lăsat deci un pic ru­gată înainte de a întinde cărțile. Și-a plimbat degetele peste ele și, cu fața încrețită de încordare, a murmurat cu­vinte de neînțeles. "Ce vezi?", a între­bat-o nerăbdătoare bătrâna Lagerlof. "O boală", i-a răspuns Veu­nervik. "Din păcate, o va avea toa­tă viața. Dar mai văd și niște călă­torii foarte lungi și dese schimbări de casă". "Dacă va fi bol­navă și incapabilă să muncească, se va plimba de la o rudă la alta", a spus necăjită bunica. "Va munci toată viața și va avea mare succes, nu te în­grijora", i-a răspuns vecina. "Poate slujind la stră­ini", a suspinat din nou bunica. "Nu va munci ni­cio­dată la vreun străin, se va ocupa cu cărți și hâr­tii", i-a mai spus Veunervik. Surprinsă de această pre­cizare, bă­trâna Lagerlof s-a uitat și ea de aproape la cărți, în­cercând să deslușească ceva. "Spui că se va ocupa de cărți și hâr­tii? Înseamnă că se va mă­rita cu vreun vicar să­rac, cu care va merge din parohie în parohie... Să dea Dum­nezeu să fie mă­car un om bun". Veu­ner­vik a între­rupt-o din nou: "Vrei să știi ade­vărul? Nu se va mărita nicio­dată".
Într-adevăr, marea scri­i­toare sue­deză Selma Le­gerlof s-a îm­bolnăvit grav în copilărie, având toată viața o sănă­tate fragilă. Nu era decât o învățătoare obscură, când și-a publicat primul roman, "Legenda lui Gösta Berling", care a cunoscut un succes ex­traordinar, propulsând-o de la o zi la alta pe culmile celebrității. A ieșit din învățământ și a călătorit în Italia, apoi în diverse țări unde a descoperit subiecte pen­tru roma­nele ei, care au fost traduse în toate limbile. Ca­riera sa a fost încoronată de un Premiu Nobel pentru lite­ratură, primit în 1909. Cu acea oca­zie, Selma La­gerlof a vorbit despre predicția mătușii Veunervik, ghicitoarea în cărți, pe care bunica ei i-o povestise mai târziu, în detaliu. Textul a fost publicat în 1909 în revista franceză "Le Matin". Scepticii pot pretinde că bătrâna inventase acea poveste de dragul nepoatei ei. Dar oamenii serioși știu că Selma La­ger­lof, lau­reată cu Premiul Nobel, nu avea nevoie de o astfel de publicitate.