CREDINŢE POPULARE: Morţii vii ai Olteniei

- Pe lumina biruitoare a verii, nu se prea potrivesc întâmplări cu vânători de strigoi. Doar că, în ciuda modernităţii care a pătruns în satele româneşti, ele se petrec, în continuare. "Când mortul dus la groapă se întoarce să-şi bântuie casa, nu poţi sta cu mâinile în sân", zic păţiţii. Şi-apoi, oamenii se apără cu tradiţia, veche de sute de ani, care-i învaţă cum să scape de "morţii vii". Faptele pe care le veţi citi în continuare se petrec, cu mici variaţii, nu doar în sudul şi nordul Olteniei, ci şi în zone mai izolate din Dâmboviţa, Dobrogea, Moldova şi Valea Jiului. Am scris despre ele, şi dacă tema încă ne preocupă, este pentru că face parte din credinţele populare străvechi, moştenite, probabil, din vremea dacilor, şi care rezistă eroic televiziunii şi internetului. Ştie cineva să explice de ce? -

Un martor sigur: doamna învăţătoare

Se întâmpla în urmă cu 9 ani. O vedeau ca pe o umbră. Mama Suia. Murise de patru luni. Mică, tu­ciurie, cu mers crăcănat şi picioare subţiri ca beţele, umbla, ziua-n amiaza mare, pe uliţe. Şi "şchiopá". "Şchiopa de picioru' stâng", exact ca-n viaţă. Patru inşi din Amărăştii de Sus mi-au mărturisit că au văzut-o cu ochii lor: Ma­ria Maziles­cu, Marineaţă Stanciu şi două femei în­tâlnite pe o uliţă lăturalnică, care n-au vrut să-şi spună numele (moti­vând că sunt "şi-oleacă de rudă" cu ea), mi-au arătat casa strigoaicei. "De două ori am văzut-o. Se afla ca-ntr-un praf. Pe strada aia, nu departe de casa ei. Acoloşa. De la cinci-şase metri, asta-i distanţa la care se zăresc ei."
Maria Mazilescu este vechea în­vă­ţătoare a comunei şi explică meti­culos, apăsând pe fiece detaliu. Deşi arată ca o femeie simplă, de 80 de ani, căruntă şi cu straie cernite, a făcut şcoli la Craiova, ba a stat mult chiar şi în Ar­deal. A citit cărţi, a vă­zut lumea. Dar n-are cum să nu creadă. Toţi cred. Toţi locuitorii din zonă cred că există oameni care pot să se întoarcă pe pământ după moarte, la cei printre care au trăit. O credinţă veche, de mii de ani. În tron (sicriu), au găsit-o pe Suia "roşie ca bujorul" la faţă, despletită şi întoarsă pe-o parte. Timp de patru luni, şi-a vizitat o soră şi o nepoată. Umbla, zdroncănea toată noaptea. Du­pănea. Mişca lucruri. Urla prin odăi. Nepoata Rada, în vârstă de 13 ani, s-a îmbolnăvit, şi medicii nu i-au aflat cauza bolii. Zicea doar atât: "Scăpaţi-mă de mama Suia, că nu mai am mult!..."

Fumul inimii

Zice-se că sunt trei bărbaţi în Amărăşti care au participat la dezgropare, dar lumea nu le dezvăluie numele. Indivizi curajoşi şi buni cunoscători ai tra­diţiei legate de morţii neadormiţi, sunt socotiţi un fel de salvatori. Văzând-o pe Suia răsturnată în si­criu, au ştiut că s-a transformat în strigoaie, i-au scos inima şi au ars-o, după rânduielile bătrâne. "N-aveau ce face. Aşa sunt ăştia, altfel nu se poto­lesc. Se nasc cu căiţă pe cap, aicea", explică învă­ţă­toarea şi arată creştetul capului. "O chitie de piele roşie. O cămăşuială de carne, aşa purta din naştere şi mama Suia. O ţinea ascunsă sub batic. I-au ars inima în casa ei, dar trebuia să fie atenţi, ca să nu ia­să fumul acela, «spiritul inimii», pe coş sau pe-un­deva. C-atunci e şi mai rău. Şi zice că, chiar atunci cînd a ars, nepoata s-a făcut bine. Cu fumul inimii."

Profanări tămăduitoare

De două zile străbăteam Oltenia, de la nord, dinspre munţi, până jos, aproape de Du­năre... Din Bulzeştiul poetului Marin Sorescu, unde scrisesem un reportaj despre "moroii" care cereau suflet de om, spre zona Doljului, un judeţ mai mare decât credeam, cel "mai magic", cred, din toate ţinuturile ţării... Pe drum aveam să-mi dau seama că Bulzeştiul nu-i un caz izolat. Cu cât cobori în profunditatea câmpiei, satele se lăţesc şi oamenii îţi par mai visători, mai închişi în sine, păzitori de secrete mari. Când întrebi de strigoi, mai întâi scuipă-n sân şi zic că "Doamne fereşte". Apoi, curioşi, te-ntreabă de unde ştii? Le zici că dintr-un sat mai din nord, satul poetului Marin Sorescu. Şi povesteşti. Abia atunci, ca să nu se lase mai prejos, recunosc c-au fost cândva strigoi şi la ei, dar acum "nu se mai fac".

- La noi nu s-au mai făcut de mult, da' am auzit că dincolo, pe la Urecheşti, au scos nu de mult unu'!...

Şi te trimit în următorul sat, "aruncând-o" pe vecinii lor. Iar aceştia pe următorii. "Dincolo, la Segarcea!... La Celaru!..." Şi tot aşa. Până îţi dai seama de un lucru cu adevărat cutremurător: de fapt, toţi oamenii aceia cred în strigoi, iar majoritatea celor tre­cuţi de 40-50 de ani, au încă con­­vingerea că unii morţi se întorc. La propriu. Şi că inimile lor trebuie arse. Se feresc s-o declare, uneori din jenă, cel mai des din teamă. Ca să nu se în­toarcă îm­potriva lor.
Astfel am ajuns până-n cele mai sudice sate ale Doljului. La Marotinu de Sus, comuna Ce­laru, unde şeful de post, Flo­rinel Ba­dea, se preface c-a uitat de cele­brul caz al deshumării lui Petre Toma, de către echipa de şase "vânători de strigoi" a lui Mircea Mitrică, caz care-a devenit subiect de film la Hol­ly­wood şi pe Dis­covery Chanel. În urmă cu 13 ani, aceştia au tămăduit-o pe nepoata bântuită a de­functului, dându-i să bea cenuşa inimii arse a aces­tuia. Deşi iniţial au primit mulţumirile familiei, salvatorii au fost condamnaţi pentru această exor­cizare. În faţa magistraţilor judecătoriei Craiova, profanatorii au recunoscut senini fapta, spunând că tot ceea ce au făcut e un ritual vin­decător vechi de mii de ani, pe care nu-l aban­donează, fiindcă nu a dat greş niciodată. La anchetă, s-a scos în evidenţă că n-a fost deloc un caz singular în comună...
Şi mai la sud, sunt cele două sate Amărăşti, capăt de Dolj şi de drum. Auzisem recent că acolo s-a descoperit chiar un preot ce se preschimbase în moroi. Învăţătoarea Mazilescu a auzit de el. "Popa Dan, aşa îi zicea... E pe colea, dincolo, în Amărăştii de Jos..." Deocamdată, văd casa din marginea satului, unde a trăit Mama Suia. Încă robustă, cu trei coloane de piatră în faţă. Vrejuri viclene de bu­ruiană se strecoară prin fe­restrele crăpate. La câteva luni după deshumare, nepoata Rada a plecat la Vâlcea şi nu s-a mai întors niciodată. Ni­meni n-a mai intrat de atunci în casa strigoaicei. Şi nici un străin nu s-a încumetat să o cumpere.

Bogaţii amărăşteni

Nimeni nu ştie de ce s-a împărţit satul Amă­răşti în două: de Sus şi de Jos. Două comune imense, compacte, la nici doi kilometri una de alta. Între ele e doar un pământ pustiu, pe care se află ci­mitirul. Tăcut, multisecular, cu cruci înalte, înşirate pe linii. Locul unde au fost dezgropaţi strigoii. De parcă înşişi morţii ăştia comuni ar fi despărţit când­va satele... Şoferul care mă însoţeşte, un cunoscător al Olteniei, zice încruntat că cele două comune sunt "altfel". "Uitaţi-vă la case... Astea-s case de ţărani amărâţi? Aici miroase a... bogăţie!..." Are dreptate. Casele pe care le văd sunt conace! Căsoaie nobi­liare, cu capiteluri ornate bogat deasupra coloane­lor, şi frontispicii sculptate cu îngeri, despre care localnicii zic, totuşi, c-ar fi aparţinut unor simpli ţărani. Multe-s nelocuite, dar totuşi nu sparte: gea­mu­rile şi acoperişurile sunt întregi, mobilele masive se întrezăresc prin perdele vechi... De parc-ar fi fost părăsite mai ieri. "La noi a plecat mulţi, peste noapte", îmi spune o femeie, Rodica Stroe, singura pe care-o văd pe stradă, după vreun sfert de oră de umblătură prin Amărăştii de Jos. "Omu' pleacă, ori moare, da-i rămâne stafiili ălea a lui p'ângă casă. Duhurili' ălea... Ălea rămâne şi oamenii se tem". Femeia dispare, fără să-şi ia rămas bun. Alţi oameni mai întâlnesc, abia după vreo doi kilometri. Adunaţi într-un fel de şezătoare tăcută, pe-o bancă lungă. Cinci femei şi-un bărbat. Încerc, delicat, să aduc vorba de obiceiurile de-nmormântare, de sufletele morţilor ce rămân pe lângă case... Bărbatul curmă brusc stânjeneala. Ca şi cum ar fi înţeles de la înce­put ce vreau. Mă iscodeşte cu ochii lui lungi, ca două tăieturi de briceag, şi-mi zice direct: "Hai, spuneţi! Ai aflat mata' nişte lucruri... Aţi auzit ceva, zi, «s-a mai făcut» careva?..."
Zâmbesc. Îi zic că nu ştiu dacă "s-a mai făcut". Dar aş fi curios să aflu...

Strigoii îndrăgostiţi

Marin Stoian e un fel de lider al lor. Femeile doar îl mai completează, uneori, timide. Are 78 de ani, dar pare de doar 60. E viguros, chipeş ca un actor din anii '60. Om dintr-o bucată. Îndrăzneţ la vorbă, deşi ştie că-l "filmăm". Îşi frământă pălă­riuţa-n palme şi-mi face semn să şed. Căci proble­ma asta cu strigoii devine complicată. "Ştiţi ce cred eu? Eu cred aşa: că încă se mai fac, da' nu s-au des­coperit. Ori lumea-i dezgroapă pe ascuns, noap­tea, şi nu-i mai ştim?...". Au început să se teamă, mai ales după arestările de la Marotin. Dar strigoii încă există, crede olteanul. Şi lupta cu ei. Îmi înşiră cazuri din satele vecine, Prapor, Zvorsca, Buciniş, familii bântuite, care şi-au văzut morţii vii. "Popa Dan?..." Îl cunoaşte. "Părintele George, îi mai ziceam noi. A murit, să fie vreo şapte ani..." Preotul le-a fost şi "un pic de rudă", lui şi nevestei sale rotofeie, Oprica, care-i stă alături pe bancă. Îşi aminteşte că unii săteni ziceau "c-a fost văzut", dar nu ştie să fi fost dezgropat sau alte lucruri. "L-au omorât, că era iubăreţ maaare, domnule.... Om bun, da' se-avea bine cu femeile, pricepi dumnea­ta?... De-aicea i s-o tras. Trei inşi l-a omorât, în plină stradă. Am fost la înmormântare la el, că era de-ai noştri. Popa Dan a lu' Cutulă, săracu'.... Da", zice puţin nostalgic.
Aveam să văd apoi biserica în care a slujit popa Dan. E imensă. Roşcată şi veche, adevărată cate­drală. Te ia cu ameţeală când priveşti spre cele patru turle ce împung cerul. În curtea ei e alt lăcaş şi mai vechi, zice-se că din vremea lui Mihai Viteazul. Cele cinci femei de pe bancă îmi spun şi ele că preotul n-a fost un om rău. Ajuta lumea, slujea frumos, avea băiatul la Seminar... A fost ucis de tâ­năr, nu-mplinise încă 50 de ani. "Da' avea o fe­meiuţă cam urâţică, preoteasa. Cam negruţă, cam slăbuţă, aşa...", zice Oprica, nevasta lui Marin, iar celelalte patru consimt din cap. "El era grăsuţ la faţă, arenjat, bărbierit... Na, bărbat tânăr. Avea pă una aci, pe uliţă, acolea. Peste drum de biserica mare, avea altă tranşă. Şi mai avea şi altele, dă-l încolo. El le ajuta, ce să zic. Le da bani, le da co­laci, le-a ajutat să facă casă. Da' cel mai mult a iubit-o p-aia de peste drum de casa lui. A fost co­rajos, c-a trecut strada la ea, ziua-n amiaza mare. Parcă s-a dus înadins la moarte...".

Mortul cu ochii deschişi

Există însă strigoi ce pot să fie buni după moar­te. Cei care au un dor: un copil rămas singur, mari iubiri... Te pomeneşti în casă c-o forţă nevăzută, ce-ţi face muncile gospodăriei, fiindu-ţi sprijin în orice. Vin să te-ajute din lumea morţilor. Dar sunt naivi precum copiii, căci nu-şi dau seama că pre­zenţa lor te poate traumatiza. "Nu-şi dau seama, ei nu-nţeleg că-s morţi. Fac tot aia ce făceau şi-nain­te, na. Fixu' vieţii lor. Că din ei a rămas numa' su­fletu'...". Astfel ajungem la cea mai teribilă întâm­plare cu strigoi din câte-am auzit, în cele trei zile de peregrinări prin această Oltenie ancestrală. S-a întâmplat aici, în cimitirul dintre cele două Amărăş­tiuri, în urmă cu vreo 15 ani. Şi a fost chiar vărul drept al lui Marin Stoian, un anume Haralambie. Mama sa a participat la dezgropăciune, de la înce­put la sfârşit. Marin însuşi a fost martor direct al unor păţanii de-a dreptul paranormale. S-a întâm­plat aşa:
"Pe văru-meu îl chema Haralamb Râmbiţă, în­ţe­legeţi 'mneavoastră. Şi era dentist în Zvorsca. Doctor, na. Toată lumea îi zicea «a lu' Oacă». Oacă!, că avea situaţie bună: gospodărie, cai, boi... Şi dânsu' a murit. Da' a lăsat acasă nevastă tineră şi o copilă - aia a fost problema. I-a fost urât să le lese şi d-aia a venit. Apărea la nevas­tă-sa, noaptea. Să fie cu ea... pricepeţi 'mnea­voas­tră. I-era dragă. Fe­meia şi copila s-a îmbolnăvit de frică. Îl vedeau, îl auzea zdron­cănind prin casă, în legea lui. Toate trebile le făcea. Noi mai mer­geam pe la dânsele, să le ajutăm. Ce s-ajuţi? Veneam dimineaţă de noapte şi totu-n bătă­tură era pus la punct. Ieslea umplută: lucer­nă, coceni, nutreţ... Căl­darea cu apă plină, pusă acolo. Tot-tot-tot absolut! Mă cruceam: «Bă, voi le deterăţi?». «Nu le deterăm noi, Mă­rine, că nici nu ne-am sculat din pat!». Le da el, moroiu'! Niciun om normal nu putea munci atâta. Na, azi aşa, mâini-aşa... S-a făcut cam la cincizeci de zile. Ele slăbea, se stingeau pe picioare. Ce să facem, ce să facem? S-a dus mama la o bătrână aici, care ştia ce şi cum. Şi-a zis că nu-i altă cale: îl dezgropăm! Aşa cum se face la noi de sute şi sute de ani. Vechea lege oltenească!... S-a dus şapte oameni, între care şi mama, singura femeie. Inşi corajoşi, cu inimă tare. Era unu' Băzăvan, om maaare, gros. Cât stânca era. I-au dat să bea, să mănânce bine, că deh... să prindă coraj! A luat coasa, da' fără coadă. Şi-au mers toţi la doişpe noaptea fix în cimitir, c-atuncea sufletu-i ieşit şi strigoiu' devine mai slab, carevasăzică. Băzăvan era băgat în groapă, să tragă capacu' de la tron. Ăştilalţi stăteau toţi roată sus, la buza borţii, să vadă ce se-ntâmplă. Între dânşii, şi biata mama. Era de-acuma peste 50 de zile de când murise. Na, şi când a deschis capacu'!... Doamneee!... Râmbiţă stătea în tron, cu faţa la deal şi ochii deschişi. Şi zisă, de răsună cimitiru': «Ce faci aici, mă Băză­vane?... La ce venişi, mă? Ce-ai cu mine?...». Ăsta, odată o-ngălbinit. Pe loc. Da' o strâns din dinţi, în nebunia aia: «Uite, să-ţi iau inima cu coasa, 'Mnezăii mă-tii, moroiule!...». Până să ia coasa, strigoiu' s-a sculat şi-i dete două palme peste ochi din tron: poac, poaac! Două palme i-a dat. Poac, poac! Şi-a căzut iar în tron. Mort, la loc. Da' Băzăvan, cu coasa: Pac!, în inimă. I-a luat inima. Şi-a dus-o în mijlocu' bătăturii la ai lu' Oacă. Acolo eram şi eu, cam la cântatu' cocoşilor, îi aşteptam. I-au fiert inima într-o căldare cu vin. Au stat toţi roată, în jurul focului, să nu sară inima, să n-o piardă. Am văzut inima, acolo. Chiţăia ca toţi dracii, sâsâia, sărea, făcea ca toate loazele în vinu' roşu!... Doamne, Doamne, inima aia! Şi le-a dat să bea, pe rând, la toţi ăia de-au fost bântuiţi. Că altfel îi omora pe toţi! Fata lui Oacă, nepoata, imediat s-o făcut bine. Chiar când a băut vinul ini­mii. De-atunci, mo­roiu' n-a mai apărut. Da' Băzăvan a rămas tot galben. S-a stins într-o săptămână. Om mare, puternic, vesel. În săptămâna aia n-a mai scos nicio vorbă. Stătea mut în pat, ziceai că deja murise. Bietu' de el...".

***

Amărăştii apar frec­vent în celebra "Mitologie" lui Tu­dor Pamfile, publica­tă acum un veac. Pe vremea când nu exis­ta un "de Sus" şi "de Jos", iar judeţul Ro­manaţi cobora până la Dunăre. În amplul capitol "Strigoii" au­torul descrie exact acelaşi ritual ances­tral ca mai sus. Într-o mulţime de variante şi mult mai "horror" decât am făcut-o eu, deşi aş fi avut amănunte destule. Dezgroparea, scoaterea ini­mii... Totul. Citind, te uimeşti: zici că renumitul folclorist ar fi cules întâmplări din 2017, aidoma, după acelaşi scenariu. Ba citează şi surse scrise de la 1762, cu nume şi date precise, ale unor eveni­mente identice, ce s-au petrecut în acest ţinut. Lo­calnicii ăştia nu sunt chiar nişte smintiţi. N-au "inventat" ei asemenea practici, le-au moştenit din strămoşi. Pamfile dovedeşte că expresia "moroi" are origini daco-romane, fiind folosit mult înainte de imigraţia slavilor. E vorba de spiritele morţilor, ce se întorc fiindcă n-au fost demne de "Împărăţia lui Zamolxis". Dacă-i întrebi cum se explică aceste vindecări şi învieri din morţi, oltenii de azi răspund simplu că nu ştiu. "Nu ştim, aşa s-a pomenit", zic toţi. Dar faptul că încă le păstrează e, totuşi, un miracol neexplicat.

Epilog

La 1762, Mitropolitul Grigorie al Ţării Româ­neşti poruncea protopopilor: "să cerceteze şi de ceia ce zic unii cum că morţii se fac strigoi, şi de a se va afla aceasta undevaş, să le dea învăţătură ce să facă, precum scrie la pravilă, cap. 378, iar nu să-i arză".