Un martor sigur: doamna învățătoare
Se întâmpla în urmă cu 9 ani. O vedeau ca pe o umbră. Mama Suia. Murise de patru luni. Mică, tuciurie, cu mers crăcănat și picioare subțiri ca bețele, umbla, ziua-n amiaza mare, pe ulițe. Și "șchiopá". "Șchiopa de picioru' stâng", exact ca-n viață. Patru inși din Amărăștii de Sus mi-au mărturisit că au văzut-o cu ochii lor: Maria Mazilescu, Marineață Stanciu și două femei întâlnite pe o uliță lăturalnică, care n-au vrut să-și spună numele (motivând că sunt "și-oleacă de rudă" cu ea), mi-au arătat casa strigoaicei. "De două ori am văzut-o. Se afla ca-ntr-un praf. Pe strada aia, nu departe de casa ei. Acoloșa. De la cinci-șase metri, asta-i distanța la care se zăresc ei."
Maria Mazilescu este vechea învățătoare a comunei și explică meticulos, apăsând pe fiece detaliu. Deși arată ca o femeie simplă, de 80 de ani, căruntă și cu straie cernite, a făcut școli la Craiova, ba a stat mult chiar și în Ardeal. A citit cărți, a văzut lumea. Dar n-are cum să nu creadă. Toți cred. Toți locuitorii din zonă cred că există oameni care pot să se întoarcă pe pământ după moarte, la cei printre care au trăit. O credință veche, de mii de ani. În tron (sicriu), au găsit-o pe Suia "roșie ca bujorul" la față, despletită și întoarsă pe-o parte. Timp de patru luni, și-a vizitat o soră și o nepoată. Umbla, zdroncănea toată noaptea. Dupănea. Mișca lucruri. Urla prin odăi. Nepoata Rada, în vârstă de 13 ani, s-a îmbolnăvit, și medicii nu i-au aflat cauza bolii. Zicea doar atât: "Scăpați-mă de mama Suia, că nu mai am mult!..."
Fumul inimii
Zice-se că sunt trei bărbați în Amărăști care au participat la dezgropare, dar lumea nu le dezvăluie numele. Indivizi curajoși și buni cunoscători ai tradiției legate de morții neadormiți, sunt socotiți un fel de salvatori. Văzând-o pe Suia răsturnată în sicriu, au știut că s-a transformat în strigoaie, i-au scos inima și au ars-o, după rânduielile bătrâne. "N-aveau ce face. Așa sunt ăștia, altfel nu se potolesc. Se nasc cu căiță pe cap, aicea", explică învățătoarea și arată creștetul capului. "O chitie de piele roșie. O cămășuială de carne, așa purta din naștere și mama Suia. O ținea ascunsă sub batic. I-au ars inima în casa ei, dar trebuia să fie atenți, ca să nu iasă fumul acela, «spiritul inimii», pe coș sau pe-undeva. C-atunci e și mai rău. Și zice că, chiar atunci cînd a ars, nepoata s-a făcut bine. Cu fumul inimii."
Profanări tămăduitoare
De două zile străbăteam Oltenia, de la nord, dinspre munți, până jos, aproape de Dunăre... Din Bulzeștiul poetului Marin Sorescu, unde scrisesem un reportaj despre "moroii" care cereau suflet de om, spre zona Doljului, un județ mai mare decât credeam, cel "mai magic", cred, din toate ținuturile țării... Pe drum aveam să-mi dau seama că Bulzeștiul nu-i un caz izolat. Cu cât cobori în profunditatea câmpiei, satele se lățesc și oamenii îți par mai visători, mai închiși în sine, păzitori de secrete mari. Când întrebi de strigoi, mai întâi scuipă-n sân și zic că "Doamne ferește". Apoi, curioși, te-ntreabă de unde știi? Le zici că dintr-un sat mai din nord, satul poetului Marin Sorescu. Și povestești. Abia atunci, ca să nu se lase mai prejos, recunosc c-au fost cândva strigoi și la ei, dar acum "nu se mai fac".
- La noi nu s-au mai făcut de mult, da' am auzit că dincolo, pe la Urechești, au scos nu de mult unu'!...
Și te trimit în următorul sat, "aruncând-o" pe vecinii lor. Iar aceștia pe următorii. "Dincolo, la Segarcea!... La Celaru!..." Și tot așa. Până îți dai seama de un lucru cu adevărat cutremurător: de fapt, toți oamenii aceia cred în strigoi, iar majoritatea celor trecuți de 40-50 de ani, au încă convingerea că unii morți se întorc. La propriu. Și că inimile lor trebuie arse. Se feresc s-o declare, uneori din jenă, cel mai des din teamă. Ca să nu se întoarcă împotriva lor.
Astfel am ajuns până-n cele mai sudice sate ale Doljului. La Marotinu de Sus, comuna Celaru, unde șeful de post, Florinel Badea, se preface c-a uitat de celebrul caz al deshumării lui Petre Toma, de către echipa de șase "vânători de strigoi" a lui Mircea Mitrică, caz care-a devenit subiect de film la Hollywood și pe Discovery Chanel. În urmă cu 13 ani, aceștia au tămăduit-o pe nepoata bântuită a defunctului, dându-i să bea cenușa inimii arse a acestuia. Deși inițial au primit mulțumirile familiei, salvatorii au fost condamnați pentru această exorcizare. În fața magistraților judecătoriei Craiova, profanatorii au recunoscut senini fapta, spunând că tot ceea ce au făcut e un ritual vindecător vechi de mii de ani, pe care nu-l abandonează, fiindcă nu a dat greș niciodată. La anchetă, s-a scos în evidență că n-a fost deloc un caz singular în comună...
Și mai la sud, sunt cele două sate Amărăști, capăt de Dolj și de drum. Auzisem recent că acolo s-a descoperit chiar un preot ce se preschimbase în moroi. Învățătoarea Mazilescu a auzit de el. "Popa Dan, așa îi zicea... E pe colea, dincolo, în Amărăștii de Jos..." Deocamdată, văd casa din marginea satului, unde a trăit Mama Suia. Încă robustă, cu trei coloane de piatră în față. Vrejuri viclene de buruiană se strecoară prin ferestrele crăpate. La câteva luni după deshumare, nepoata Rada a plecat la Vâlcea și nu s-a mai întors niciodată. Nimeni n-a mai intrat de atunci în casa strigoaicei. Și nici un străin nu s-a încumetat să o cumpere.
Bogații amărășteni
Nimeni nu știe de ce s-a împărțit satul Amărăști în două: de Sus și de Jos. Două comune imense, compacte, la nici doi kilometri una de alta. Între ele e doar un pământ pustiu, pe care se află cimitirul. Tăcut, multisecular, cu cruci înalte, înșirate pe linii. Locul unde au fost dezgropați strigoii. De parcă înșiși morții ăștia comuni ar fi despărțit cândva satele... Șoferul care mă însoțește, un cunoscător al Olteniei, zice încruntat că cele două comune sunt "altfel". "Uitați-vă la case... Astea-s case de țărani amărâți? Aici miroase a... bogăție!..." Are dreptate. Casele pe care le văd sunt conace! Căsoaie nobiliare, cu capiteluri ornate bogat deasupra coloanelor, și frontispicii sculptate cu îngeri, despre care localnicii zic, totuși, c-ar fi aparținut unor simpli țărani. Multe-s nelocuite, dar totuși nu sparte: geamurile și acoperișurile sunt întregi, mobilele masive se întrezăresc prin perdele vechi... De parc-ar fi fost părăsite mai ieri. "La noi a plecat mulți, peste noapte", îmi spune o femeie, Rodica Stroe, singura pe care-o văd pe stradă, după vreun sfert de oră de umblătură prin Amărăștii de Jos. "Omu' pleacă, ori moare, da-i rămâne stafiili ălea a lui p'ângă casă. Duhurili' ălea... Ălea rămâne și oamenii se tem". Femeia dispare, fără să-și ia rămas bun. Alți oameni mai întâlnesc, abia după vreo doi kilometri. Adunați într-un fel de șezătoare tăcută, pe-o bancă lungă. Cinci femei și-un bărbat. Încerc, delicat, să aduc vorba de obiceiurile de-nmormântare, de sufletele morților ce rămân pe lângă case... Bărbatul curmă brusc stânjeneala. Ca și cum ar fi înțeles de la început ce vreau. Mă iscodește cu ochii lui lungi, ca două tăieturi de briceag, și-mi zice direct: "Hai, spuneți! Ai aflat mata' niște lucruri... Ați auzit ceva, zi, «s-a mai făcut» careva?..."
Zâmbesc. Îi zic că nu știu dacă "s-a mai făcut". Dar aș fi curios să aflu...
Strigoii îndrăgostiți
Marin Stoian e un fel de lider al lor. Femeile doar îl mai completează, uneori, timide. Are 78 de ani, dar pare de doar 60. E viguros, chipeș ca un actor din anii '60. Om dintr-o bucată. Îndrăzneț la vorbă, deși știe că-l "filmăm". Își frământă pălăriuța-n palme și-mi face semn să șed. Căci problema asta cu strigoii devine complicată. "Știți ce cred eu? Eu cred așa: că încă se mai fac, da' nu s-au descoperit. Ori lumea-i dezgroapă pe ascuns, noaptea, și nu-i mai știm?...". Au început să se teamă, mai ales după arestările de la Marotin. Dar strigoii încă există, crede olteanul. Și lupta cu ei. Îmi înșiră cazuri din satele vecine, Prapor, Zvorsca, Buciniș, familii bântuite, care și-au văzut morții vii. "Popa Dan?..." Îl cunoaște. "Părintele George, îi mai ziceam noi. A murit, să fie vreo șapte ani..." Preotul le-a fost și "un pic de rudă", lui și nevestei sale rotofeie, Oprica, care-i stă alături pe bancă. Își amintește că unii săteni ziceau "c-a fost văzut", dar nu știe să fi fost dezgropat sau alte lucruri. "L-au omorât, că era iubăreț maaare, domnule.... Om bun, da' se-avea bine cu femeile, pricepi dumneata?... De-aicea i s-o tras. Trei inși l-a omorât, în plină stradă. Am fost la înmormântare la el, că era de-ai noștri. Popa Dan a lu' Cutulă, săracu'.... Da", zice puțin nostalgic.
Aveam să văd apoi biserica în care a slujit popa Dan. E imensă. Roșcată și veche, adevărată catedrală. Te ia cu amețeală când privești spre cele patru turle ce împung cerul. În curtea ei e alt lăcaș și mai vechi, zice-se că din vremea lui Mihai Viteazul. Cele cinci femei de pe bancă îmi spun și ele că preotul n-a fost un om rău. Ajuta lumea, slujea frumos, avea băiatul la Seminar... A fost ucis de tânăr, nu-mplinise încă 50 de ani. "Da' avea o femeiuță cam urâțică, preoteasa. Cam negruță, cam slăbuță, așa...", zice Oprica, nevasta lui Marin, iar celelalte patru consimt din cap. "El era grăsuț la față, arenjat, bărbierit... Na, bărbat tânăr. Avea pă una aci, pe uliță, acolea. Peste drum de biserica mare, avea altă tranșă. Și mai avea și altele, dă-l încolo. El le ajuta, ce să zic. Le da bani, le da colaci, le-a ajutat să facă casă. Da' cel mai mult a iubit-o p-aia de peste drum de casa lui. A fost corajos, c-a trecut strada la ea, ziua-n amiaza mare. Parcă s-a dus înadins la moarte...".
Mortul cu ochii deschiși
Există însă strigoi ce pot să fie buni după moarte. Cei care au un dor: un copil rămas singur, mari iubiri... Te pomenești în casă c-o forță nevăzută, ce-ți face muncile gospodăriei, fiindu-ți sprijin în orice. Vin să te-ajute din lumea morților. Dar sunt naivi precum copiii, căci nu-și dau seama că prezența lor te poate traumatiza. "Nu-și dau seama, ei nu-nțeleg că-s morți. Fac tot aia ce făceau și-nainte, na. Fixu' vieții lor. Că din ei a rămas numa' sufletu'...". Astfel ajungem la cea mai teribilă întâmplare cu strigoi din câte-am auzit, în cele trei zile de peregrinări prin această Oltenie ancestrală. S-a întâmplat aici, în cimitirul dintre cele două Amărăștiuri, în urmă cu vreo 15 ani. Și a fost chiar vărul drept al lui Marin Stoian, un anume Haralambie. Mama sa a participat la dezgropăciune, de la început la sfârșit. Marin însuși a fost martor direct al unor pățanii de-a dreptul paranormale. S-a întâmplat așa:
"Pe văru-meu îl chema Haralamb Râmbiță, înțelegeți 'mneavoastră. Și era dentist în Zvorsca. Doctor, na. Toată lumea îi zicea «a lu' Oacă». Oacă!, că avea situație bună: gospodărie, cai, boi... Și dânsu' a murit. Da' a lăsat acasă nevastă tineră și o copilă - aia a fost problema. I-a fost urât să le lese și d-aia a venit. Apărea la nevastă-sa, noaptea. Să fie cu ea... pricepeți 'mneavoastră. I-era dragă. Femeia și copila s-a îmbolnăvit de frică. Îl vedeau, îl auzea zdroncănind prin casă, în legea lui. Toate trebile le făcea. Noi mai mergeam pe la dânsele, să le ajutăm. Ce s-ajuți? Veneam dimineață de noapte și totu-n bătătură era pus la punct. Ieslea umplută: lucernă, coceni, nutreț... Căldarea cu apă plină, pusă acolo. Tot-tot-tot absolut! Mă cruceam: «Bă, voi le deterăți?». «Nu le deterăm noi, Mărine, că nici nu ne-am sculat din pat!». Le da el, moroiu'! Niciun om normal nu putea munci atâta. Na, azi așa, mâini-așa... S-a făcut cam la cincizeci de zile. Ele slăbea, se stingeau pe picioare. Ce să facem, ce să facem? S-a dus mama la o bătrână aici, care știa ce și cum. Și-a zis că nu-i altă cale: îl dezgropăm! Așa cum se face la noi de sute și sute de ani. Vechea lege oltenească!... S-a dus șapte oameni, între care și mama, singura femeie. Inși corajoși, cu inimă tare. Era unu' Băzăvan, om maaare, gros. Cât stânca era. I-au dat să bea, să mănânce bine, că deh... să prindă coraj! A luat coasa, da' fără coadă. Și-au mers toți la doișpe noaptea fix în cimitir, c-atuncea sufletu-i ieșit și strigoiu' devine mai slab, carevasăzică. Băzăvan era băgat în groapă, să tragă capacu' de la tron. Ăștilalți stăteau toți roată sus, la buza borții, să vadă ce se-ntâmplă. Între dânșii, și biata mama. Era de-acuma peste 50 de zile de când murise. Na, și când a deschis capacu'!... Doamneee!... Râmbiță stătea în tron, cu fața la deal și ochii deschiși. Și zisă, de răsună cimitiru': «Ce faci aici, mă Băzăvane?... La ce veniși, mă? Ce-ai cu mine?...». Ăsta, odată o-ngălbinit. Pe loc. Da' o strâns din dinți, în nebunia aia: «Uite, să-ți iau inima cu coasa, 'Mnezăii mă-tii, moroiule!...». Până să ia coasa, strigoiu' s-a sculat și-i dete două palme peste ochi din tron: poac, poaac! Două palme i-a dat. Poac, poac! Și-a căzut iar în tron. Mort, la loc. Da' Băzăvan, cu coasa: Pac!, în inimă. I-a luat inima. Și-a dus-o în mijlocu' bătăturii la ai lu' Oacă. Acolo eram și eu, cam la cântatu' cocoșilor, îi așteptam. I-au fiert inima într-o căldare cu vin. Au stat toți roată, în jurul focului, să nu sară inima, să n-o piardă. Am văzut inima, acolo. Chițăia ca toți dracii, sâsâia, sărea, făcea ca toate loazele în vinu' roșu!... Doamne, Doamne, inima aia! Și le-a dat să bea, pe rând, la toți ăia de-au fost bântuiți. Că altfel îi omora pe toți! Fata lui Oacă, nepoata, imediat s-o făcut bine. Chiar când a băut vinul inimii. De-atunci, moroiu' n-a mai apărut. Da' Băzăvan a rămas tot galben. S-a stins într-o săptămână. Om mare, puternic, vesel. În săptămâna aia n-a mai scos nicio vorbă. Stătea mut în pat, ziceai că deja murise. Bietu' de el...".
***
Amărăștii apar frecvent în celebra "Mitologie" lui Tudor Pamfile, publicată acum un veac. Pe vremea când nu exista un "de Sus" și "de Jos", iar județul Romanați cobora până la Dunăre. În amplul capitol "Strigoii" autorul descrie exact același ritual ancestral ca mai sus. Într-o mulțime de variante și mult mai "horror" decât am făcut-o eu, deși aș fi avut amănunte destule. Dezgroparea, scoaterea inimii... Totul. Citind, te uimești: zici că renumitul folclorist ar fi cules întâmplări din 2017, aidoma, după același scenariu. Ba citează și surse scrise de la 1762, cu nume și date precise, ale unor evenimente identice, ce s-au petrecut în acest ținut. Localnicii ăștia nu sunt chiar niște smintiți. N-au "inventat" ei asemenea practici, le-au moștenit din strămoși. Pamfile dovedește că expresia "moroi" are origini daco-romane, fiind folosit mult înainte de imigrația slavilor. E vorba de spiritele morților, ce se întorc fiindcă n-au fost demne de "Împărăția lui Zamolxis". Dacă-i întrebi cum se explică aceste vindecări și învieri din morți, oltenii de azi răspund simplu că nu știu. "Nu știm, așa s-a pomenit", zic toți. Dar faptul că încă le păstrează e, totuși, un miracol neexplicat.
Epilog
La 1762, Mitropolitul Grigorie al Țării Românești poruncea protopopilor: "să cerceteze și de ceia ce zic unii cum că morții se fac strigoi, și de a se va afla aceasta undevaș, să le dea învățătură ce să facă, precum scrie la pravilă, cap. 378, iar nu să-i arză".