Părintele Arsenie Boca în evocări

"Un om cum nu s-a mai văzut"

Între Sebeş şi Alba Iulia, în satele dintre Munţii Cindrel şi Munţii Apuseni, părintele Arsenie Boca a fost o prezenţă puternică, încă din anii când slujea ca preot şi apoi ca stareţ, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Fără televi­ziune, ziare şi internet, vestea ha­rului său s-a răspândit ca ful­gerul. Lumea ţăranilor noştri, o lume străveche şi aşezată pe rânduieli vechi de mii de ani, a ştiut din prima clipă să vadă în el, un om al lui Dumnezeu: "Sfân­tul Ardealului". Astăzi, bă­trânii care l-au cunoscut în anii copilăriei au ochii în lacrimi, când deapănă amintirile acelor întâlniri. Îmi cer iertare, dacă rândurile de faţă nu pot cuprinde întreaga emoţie a convorbirilor pe care le-am purtat. Puţinii uce­nici care mai trăiesc, ai părin­telui Arsenie Boca, poartă şi as­tăzi, după aproape o sută de ani, lumina pe care Sfântul Ardea­lului a aprins-o în ei.

Maria Popa
"Întâlnirea de pe potecă"

Înainte de a pleca, bătrâna Maria m-a prins de mână. Şi în timp ce degetele ei noduroase şi aspre, de femeie care a muncit toată viaţă, mi-o apăsau, a început să se roage: "Doamne, ajută-l, Doamne ţine-l şi pă el şi pă familia lui, Doamne, umblă cu el pă cale, Doamne ai grijă, Doamne păzeaşte!" Şi, urmând vocea care susura cuvintele în şoaptă, două boabe mari de lacrimi i-au alunecat din ochii al­baştri. Ruga ei, venită nu din cărţi, ci din adâncul inimii, ne uneşte sufletele. Şi cum stăm aşa, în faţa ferestrei prin care se scurge lumina serii, înţeleg că m-am întors într-o lume veche, când mâinile nodu­roase ale ţăranilor nu uitau niciodată să prindă în palme mâinile pruncilor care plecau în necunoscut. Rugile însoţitoare de drum. Mă rup cu greu. Nu ştiu cum să mă ridic şi să mă mişc în afecţiunea simplă, dar uriaşă, în care Maria Popa, bătrâna în vârstă de 89 de ani, m-a aruncat fără să mă pregătească. Viaţa ei, ca a multor altor femei din satele răsfirate la poalele Munţilor Cindrel, a curs înrâurită de pre­zenţa Sfântului Ardealului.
"Când l-am cunoscut pă părintele n-aveam decât şaişpe ani. Am fost tinără, cochilă. Nouă ne plăcea să căutăm cuvântul lui Dumnezeu. Ş-apăi când muma mé o auzit de părintele Arse­nie de la Sâmbăta s-o şi dus la el. Când o vinit, o zâs că ea n-o mai văzut aşe un om, că e un sfânt! Ie! Mumăăăă! Când am auzit-o, am zâs mintenaş că mă duc şi io! Ş-apăi o mers o hină d-a noastră şi m-o luat cu ea. Şi-o fo' tare bine. La Sâmbăta iaşte o cărare, de la chilia unde stătea părintele, şi pân' la biserică. Şi venea pă cărare părintele, iară noi, mai multe muieri din sat, îl aşteptam, care pe o parte, care pe alta. Ş-apăi când l-am văzut, draaaagu' meu ş'a lu' Dumnezău, nu ştiu cum să spui... N-am întâlnit, nici n-am văzut om ca el, să sâmţi aşé o tărie în el! Că el nu vorghea multe. Da' nu era ocoş, ori ceva, ba grăia cu lumea blând şi cu drag. Ş-apăi, când o fo' în rând cu mine, numa-l văd că ţâpă o mână şi mă ié de subsuori şi pleacă cu mine ş-apăi îmi zice: «Mă, hai te duc la mânăstire, că tu eşti un suflet bun! Hai te duc la mânăs­tirea de maici de la Bistriţa». Io, nimic! Ce să spun? Nimic nu i-am zâs, dragu' de el... Când am venit înapoi acasă, m-or luat părinţii din prag: «Văzu­tu-l-ai, zâs-o ceva?» Ş-apăi le-am spus că părintele o zâs să mărg la mânăstire. D-apăi ei s-or mâhnit, că numa' pă mine mă mai aveau acasă. Mai aveam o soră, da' ea s-o măritat ş-o plecat la casa ei. Şi mi-or spus părin­ţii: «Da' pă noi cine ne mai grijeşte, fata noastră? Noi ţie îţi dăm toate ielea, ca să ne grijească şi pe noi cine­va». Şi cum io n-am fost um­blată atâta pă la mânăstiri, aşa o rămas, ca ei. Ié... Ş-apăi io m-am măritat, da' doi ani n-am avut copii. Noi vream, mi-i ruşine să spui, că io n-am făcut lucruri d-alea de să fac acum. Da' nu cădeam grea... Aşa c-am zâs cătă omu' mieu: «Io mă duc la mânăstire, la Prislop, la pă­rin­tele Arsănie, poa­te poci vorbi cum­va cu el la spovedanie, că io vreau să am copii. Că dacă nu, viaţa asta niciun rost nu are doar pentru pofta trupului». Ş-apăi aşa o fost, am ajuns la Pris­lop ş-am mărs la părintele. Eram în jenunchi când i-am spus că vreau să am copii. Parcă îl văd ş-acu', cum mi-o arătat cu deş­tu' mare în pal­mă ş-alalate patru răsfirate: «Uite atâţi copii vei avea!». Ş-apăi, cum o zâs el, aşa o fost! Atâţia copii ne-o dat Dumnezeu, câţi mi-o spus părintele Arsănie! Patru! Draaaagu' de el, parcă acuma îl văz, cum o ştiut el dinainte toate ielea... Toate le ştia draaaagu' de el!".
O întreb pe mama Ma­ria dacă s-a dus după Pă­rintele Arsenie şi la Mânăs­tirea Prislop, unde fusese mutat de la Sâmbăta.
"Cum să nu! Am fost la mânăstire la Prislop cu le­lea, cu soru' mea. Ş-apăi, cum mergeam pe cale, o vinit maica stareţă şi-o zâs cătă noi: «Vaaai, dra­gele mele, aţi vinit!», Noi n-am ştiut că ce-i, ne-am mirat cum de ne cunoaşte pe noi maica. Ş-apăi ea ne-o spus că o vinit părintele la ea şi i-o zâs: «Mai­că, să ai grije că acum vine la mânăstire cineva, da' tu să-i spui să mă aştepte, că io mă duc puţin în munte să mă rog». Ié! Cum o ştiut el că noi vinim, de o spus să ne aştepte? Că doară noi nu l-am anun­ţat dinainte! Ş-apăi să vă mai spun o minune mare, pă care am văzut-o la Prislop. Că noi când meream atunci la părintele Arsănie, stam acolo câte-o săptămână. Şi numa' mă întâlnesc cu o fe­meie bătrână, care m-o cunoscut după port, că io mi-s de pin părţile ei. Ş-apăi mi-o zâs săraca: «Auzi, fata mé. Io am o nepoată care nu ştiu ce are, da' e beteagă de picioare. E ca şi cum nu le-ar avé, nu poate sta pă ele. Ş-apăi am auzit de părintele Arsănie şi am venit aici. Nu faci bine să ghii şi 'mneata pe la ea, că sunteţi de-o samă, şi poate mai vorghiţi d-ale voastre?». «Ghiu, cum să nu!» Ş-apăi m-am dus ş-am văzut-o. I-o părut bine sărmana că are şi ea pă cineva dă vârsta ei dă povestit. Draga mé, era beteagă rău, o dureau picioarele de nu ştia ce-i, de nu putea deloc umbla. Nu ştiu cât o hi tre­cut, n-o' fost tri zile, că o venit iar bună-sa la mine, să ghiu la ea iară, că începe a miere sângură! Ş-aşa o fost, o început încet a miere, ş-apăi am fost cu ea dă braţ pân' la peştera lu' Sfântu' Ioan de la Pris­lop. O mers săraca de ea, s-o vin­decat de picioare cu rugăciunile părintelui! Ş-apăi la urmă să vă spui că am auzit-o vorghind şi pă mama părintelui, mamă-sa care l-a făcut, femeia lui Dumnezău, şi ea. Venise la el şi, într-o dimineaţă, o ieşit din chilie şi ne-o spus câteva cuvinte, tăte duhovniceşti. O iubit-o tare părintele Arsă­nie! L-am văzut odată când a primit-o la mânăstire. Eram în uşa bucătă­riei şi ea venea pă cărare. O femeie 'naltă, ca pă­rin­tele, care o fost şi el tare fal­nic. Venea pe cale şi zâcea: «Arsănie, dragu' ma­mii, Arsănie! Arsănie, dragu' mamii, Arsănie!». Ş-apăi părintele o ieşit şi o alergat cătă ea cu mânile larg deschise, aşa. Ş-o luat-o în braţe şi s-or ţinut strâns multă vreme...
Părintele Arsănie o fost un sfânt! Altceva nu pot să spui despre el. Aşa crez. Ş-acum, când merg la mormânt la el, când văz crucea, nu ştiu cum să vă spui, da' parcă-l văd pă părintele, de parcă ar fi viu. Ş-apăi, mi-aduc aminte de tăte cuvintele pă care mi le-o spus... Vaaaii, dragu' de părintele meu! Îi dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut şi că m-am plecat de tri ori sub epitrahilu' lui."

D-na EFTIMIA M.
Desenul din palmă

Doamne Eftimia este o femeie distinsă. În tinereţe, luată de val, a avut un moment când s-a depărtat de biserică. Îmi spune asta, şi o pală de tris­teţe i se aşterne fugar pe ochi. Apoi a venit încer­carea. De niciunde, fără nicio explicaţie, soţul i-a murit într-o noapte. O întâmplare peste care, de obicei, trecem mai greu, dar trecem. La ea, însă, s-a petrecut ceva în adânc, un cutremur care a ră­văşit-o.
"Nu ştiu de ce, dar m-am speriat groaz­nic de moartea lui. Nu se justifica prin nimic, fusese om sănătos şi puternic. Se rupsese ceva în mine. Parcă aveam pe piept o piatră. Eram tânără, aveam 26 de ani şi eram o fire energică, dar, deodată, nu mai puteam, îmi era tare frică de moarte şi, mai ales, că mor nespovedită...Medicii nu mi-au spus nimic, ziceau că sunt normală, dar eu simţeam că mor! Mă şi programasem la doi doctori mari din Cluj, cardiologi, fiindcă eram sigură că am ceva la inimă şi o să mor. Îmi şi pregă­tisem hainele cu care să mă îngroape! Psi­hologic, ai fi zis că e o stare de depresie, dar în rest, eram sănătoasă. Şi, îmi aduc bine aminte, pe 13 septembrie 1986, mama a venit la mine, la Sebeş, şi mi-a spus că a aflat adresa părintelui Arsenie Boca şi că mergem la el, la Drăgănescu. Am plecat chiar în acea noapte. Când am ajuns acolo, mama m-a luat de braţ, că eram tare slăbită, şi mi-a spus să mergem să îl căutăm pe părintele. L-am văzut pe aleea care venea de la bise­rică. Stătea de vorbă cu cineva şi avea în mână o poză. S-a întors către noi, ne-a măsurat din cap până în picioare, şi a zis: «Aşa-i, măi, vă cău­taţi sănătatea la doctori... Mergeţi, mă, la Dum­nezeu, că vă găsiţi sănătatea mai bine decât cu toţi doctorii!». Ş-apăi şi-a deschis palma şi mi-a arătat cu degetul ară­tător: «Ia Dumnezeu omul de aici şi îl mută din­colo, că ştie el de ce!». Atât mi-a zis şi nimic altceva. Iar eu am venit acasă şi am şi uitat că am fost bolnavă şi că am avut vreodată starea aia de panică. Şi de atunci nici nu am mai avut nimic".

Maica Ierusalima Ghibu, Mânăstirea Râmeţ
"Dumnezeu are un plan cu tine"

Maica Ierusalima a fost sufletul Mânăstirii Râ­meţ. După moartea fulgerătoare a părintelui Dome­tie Manola­che, duhov­nicul obştii, toată greutatea stă­reţiei a rămas pe umerii ei. De­cenii întregi s-a luptat, mai întâi cu autorităţile comuniste, apoi cu cele aduse de tranziţie. Şi în tot acest răs­timp, s-a rezemat pe rugăciunile marilor părinţi care au călău­zit-o în viaţă. Între ei, la locul cel mai de cinste stă pă­rintele Arsenie Boca. Fără el, maica Ierusa­lima nu ar fi luat calea călugăriei.
"L-am cunoscut de copilă. Am fugit de acasă ca să-l cunosc, pentru că tata nu mă lăsa. Pă­rintele mi-a spus încă de la început: «Măi, tu să fii cu­minte, să te fereşti de bărbaţi şi să înveţi, mă! Să înveţi, că Dumnezeu are un plan cu tine. Tu eşti scrisă undeva acolo sus». El ţinea foarte mult la copiii care iubeau cartea, iar eu învăţam bine, eram mereu premiantă. Dar, la unsprezece ani, câţi aveam când am mers prima oară la el, nu price­peam ce voia să îmi spună. Părintele nu vorbea mult, se uita la tine şi îţi arunca aşa, câte o vorbă. Mie mi-a spus direct: «Ce-ai făcut, mă? Ai fugit de acasă? Ce bătaie o să încasezi când o să te întorci! Să asculţi de tatăl tău şi de mama ta!». Dar eu nu ascultam... De când am mers prima oară la el, a rămas pentru mine părintele «Arsenie Sfântul». Şi nu puteam să nu merg la el. Lângă el simţeam o linişte, o stare de bine, de parcă ceva se completa în mine. Mi-era tare dor să mă duc să-l văd, dar tata nu mă lăsa şi mă bătea. Zicea cătă mine: «Tu, ţi-o stricat călugării capu'! Zi: tată, fă bine de mă iartă, că nu mă mai duc!».Iar eu i-am răspuns: «Tată, fă bine de mă iartă, dar dacă scăp din mâinile tale, eu tot acolo merg!». Ş-apăi atâta m-o bătut tata cu gâr­baciul, de o trebuit să-mi pună mama varză murată să mă fac bine. Dar eu m-am dus mereu, am fugit de acasă la părintele de douăzeci de ori. Şi, de fieştecare dată, am luat bătaie! I-am spus părintelui, iar el mi-a zis: «Dă-i pace, mă, că o să vină el la mine».
Şi, într-adevăr, după câţiva ani, tata o avut un necaz. Era măcelar şi cineva l-o turnat că taie animale, ceea ce era interzis în anii aceia, când trebuia să dăm la stat cote. Şi a fost judecat şi a primit o condamnare de trei ani de zile. În necazul ăla mare, s-o dus să-l caute pe părintele Arsenie. Când o ajuns la mânăstire, părintele era la poartă şi i-o zis: «Hai mă, că de când te aştept! Ce făcură ăştia, mă, ţi-or dat trei ani? De doi pot să te scap, dar de unul nu pot, că ai făcut nişte lucruri în viaţă pe care nu trebuia să le faci.» Şi când o venit tata înapoi de la mânăstire o zis către mama: «Tu, Mărie, să ştii că părin­tele ăsta într-adevăr este sfânt!». Ş-apăi, la urmă, i-or dat numa' un an de puşcărie, dar cu suspendare.
Părintele Arsenie Boca a fost patronul vieţii mele duhovniceşti şi datorită lui m-am hotărât eu pentru viaţa asta. El m-a ştiut tot­deauna, până în străfund. Parcă îl văd şi acum. S-o uitat la mine şi mi-o spus: «Măi, sentiment... Hmmm...». Şi-şi mişca palma dreap­tă, aşa, a îndoială. Apoi a mai adăugat: «Raţiune, din cap până în picioare, ca sabia de foc!». Aveam să înţeleg asta mult mai târ­ziu. El a avut grijă de mine toată viaţa. Odată a mers la el un frate şi, de cum l-a întâlnit, l-a întrebat dacă am murit. Fratele i-a răspuns că nu, că trăiesc, şi atunci l-a întrebat al cui este mormântul proaspăt de la Râmeţ. Pă­rintele Arsenie nu avea cum să ştie de acest mormânt, pentru că nu îi spusese nimeni de el, îl văzuse doar cu duhul. Şi atunci fratele i-a spus că este al maicii Spiridona, iar părintele i-a zis: «Înseamnă că Dumnezeu şi-a schimbat planul cu maica Ierusalima».
Ce să vă mai spun despre el? Trăiesc şi simt mai mult decât pot vorbi!".