Dincolo de semnificaţia lor de flori, de zâne sau de sărbătoare, Sânzienele ascund mistere ale căror origini se pierd în negura timpurilor. Ele reprezintă o punte de legătură între vremurile noastre şi un trecut milenar, asemuindu-se unui portal magic, care ne permite, măcar pentru o zi, să privim lumea prin ochii înaintaşilor noştri. Sânzienele creează totodată punţi spaţiale, întrucât momentul pe care îl marchează a fost şi continuă să fie celebrat în diferite colţuri ale lumii, din America Latină până în Europa sau Asia. Cum este posibil ca un mit străvechi să exercite şi astăzi o asemenea putere asupra oamenilor de pretutindeni? Care este secretul Sânzienelor?
Naşterea Sânzienelor
Numele de Sânziene are nu mai puţin de trei semnificaţii, fiecare dintre ele având de-a face, într-un fel sau altul, cu data de 24 iunie. Etnograful Marcel Lutic explică în lucrarea sa "Timpul sacru - Sărbătorile de altădată", că termenul se referă la zânele bune, extrem de active în noaptea de 23 spre 24 iunie, la sărbătoarea propriu-zisă din data de 24 iunie, numită în general Sânziene sau Drăgaică (în sudul României), dar şi la florile ce înfloresc în preajma aceleiaşi zile de 24 iunie. Cum toate cele trei înţelesuri ale termenului de Sânziene sunt legate de data de 24 iunie, tot aici găsim şi cheia înţelegerii originilor şi semnificaţiilor sale mai profunde. Creştinii sărbătoresc în această zi de vară naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Hristos în apele Iordanului în urmă cu circa 2000 de ani. Mulţi filologi consideră, de altfel, că denumirea de Sânziene provine de la sanctus dies Johannis, numele latinesc al zilei Sfântului Ioan Botezătorul.
Originea Sânzienelor precede însă cu mult momentul naşterii acestuia, sărbătoarea ţinând de cultele precreştine şi fiind legată de un eveniment de o natură complet diferită: solstiţiul de vară, care are loc în jurul datei de 22 iunie şi care marchează începutul verii astronomice. Acesta este unul dintre motivele pentru care numeroşi nefilologi, precum celebrul istoric al religiilor Mircea Eliade, etnologul Romulus Vulcănescu sau istoricul Vasile Pârvan, au considerat că termenul de Sânziene este mai degrabă format din sân (care vine din latinescul sanctus, adică sfânt) şi zâne (care vine de la numele zeiţei romane Diana), dar cu forma dialectală de plural ziene.
Există însă şi variante de compromis, cum ar fi cea a unei etimologii multiple. Lingvistul Alexandru Ciorănescu a propus, bunăoară, etimologia sanctae Dianae, contaminată cu Sanctus Johannes.
Cine sunt Sânzienele
În folclorul românesc, Sânzienele sunt înfăţişate drept zâne bune, deosebindu-se fundamental de "zănaticele" Iele şi Rusalii, descrise adesea drept "duşmane oamenilor". Mai mult, spre deosebire de zânele rele, Sânzienele, care trăiesc, ca şi suratele lor, în cete, îşi manifestă prezenţa doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când "se deschid cerurile". Frumoasele făpturi plutesc atunci în văzduh, intensifică mirosul florilor, împart rod holdelor, vindecă bolile oamenilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, înmulţesc păsările cerului şi animalele pământului, alungă grindina şi vijelia, apără copiii de boli, le aduc femeilor odrasle sănătoase, şi tinerelor fecioare, ursitul. Prin toate aceste atribute, Sânzienele, numite şi drăgaice (în slavă, "draga" însemnând "frumoasă", "dragă"), seamănă frapant cu nimfele din mitologia greacă. Într-unul dintre "Imnurile orfice", acestea erau descrise drept "fecioare-nmiresmate", blânde şi uşoare, prietene ale sălbăticiunilor, dar care "le poartă de grijă şi caprelor şi turmelor", cele ce fac "ca toate să crească, să sporească şi să rodească".
Semnificaţia datei de 24 iunie
Iana Sânziana şi Drăgaica
Deşi Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, cântecele bătrâneşti de Sânziene amintesc şi de zâna numită Iana Sânziana (fără nicio legătură însă cu Ileana Cosânzeana) pe care fratele ei, Soarele, şi-o doreşte de soţie. În cele din urmă, această "doamnă a florilor" este transformată în Lună, întâlnirea celor doi miri devenind astfel imposibilă. Alte cântece de Sânziene o invocă pe Drăgaica (nume intrat în limba noastră abia după secolul al VI-lea), o mândră fecioară, personificând puterea de a zămisli, al cărei mire era, de asemenea, Soarele.
Toate aceste mituri, precum şi obieciurile păstrate de Sânziene, indică faptul că avem de-a face cu reminiscenţele unor misterii preistorice, ce aveau în centru o nuntă sacră, menită să asigure rodnicia pământului. "În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno, în Panteonul roman, şi cu Hera şi Artemis, în Panteonul grec. În ziua solstiţiului de vară, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă şi dansează peste câmpuri şi păduri, împreună cu alaiul său nupţial. Când i se nesocoteşte însă ziua, Drăgaica stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros", a explicat etnologul Ion Ghinoiu în "Dicţionarul de Mitologie Română".
Sărbătoarea Sânzienelor: elemente asociate
Sărbătoarea de Sânziene reprezintă, după cum deja s-a văzut, o sărbătoare solară şi lunară totodată, legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii. Având loc la circa trei zile după solstiţiul de vară, cea mai lungă zi din an, ea este numită şi Ziua Soarelui, Cap de Vară, Ursina, Drăgaica sau Amuţitul Cucului. Sărbătorită de mii de ani, ea cunoaşte forme multiple de celebrare, în funcţie de zonele geografice.
Cum sărbătoarea din 24 iunie este înţesată de obiceiuri şi credinţe dintre cele mai variate, unele adresându-se tinerilor care-şi caută perechea, altele, dimpotrivă, celor morţi sau celor bolnavi, natura profundă a Sânzienelor este mai lesne de pătruns prin analizarea diferitelor elemente asociate acestora la "Cap de Vară".
Soarele
Fratele Ianei Sânziana îşi face în multe feluri simţită prezenţa în ziua de 24 iunie, în care se spune că "stă în loc" pe cer sau că se află la o mare răscruce, el spălându-şi faţa, jucându-se puţin şi apoi odihnindu-se. În cinstea sa, se aprind de "Ziua Soarelui" ruguri uriaşe pe culmile dealurilor, care sunt rotite de flăcăi, în sensul mişcării descrise de Soare pe cer. El are un rol precis, chiar şi în cadrul procesului de adunare a plantelor tămăduitoare. Aşa-numitul "usturoi de sânziene" era, de pildă, cules în 24 iunie, dar numai cât timp dura răsăritul, iar apoi era expus razelor de soare pentru a-şi primi de la acesta infuzia vindecătoare.
Baia cu 9 flori şi "apa de stele"
Printre tradiţiile asociate Sânzienelor, cea a băilor rituale ocupă, de asemenea, un loc central. Potrivit credinţelor din bătrâni, cine face de solstiţiu, sau în noaptea dintre 23 şi 24 iunie, o baie în care a turnat o fiertură făcută din nouă plante - printre care se numără desigur şi Sânziana, va fi tot anul sănătos. Pentru scăldatul ritual sunt preferate apele curgătoare, care pot spăla toate nenorocirile şi supărările anului trecut, ajutând totodată la îndeplinirea tututot dorinţelor în anul următor.
Roua din noaptea de Sânziene, numită şi "apă de stele", era de asemenea privită ca având efecte magice. În trecut, explică Marcel Lutic, femeile vârstnice strângeau roua cu ajutorul unei pânze albe, noi, care era apoi stoarsă într-o oală de asemenea nouă. Pentru ca "apa de stele" să aibă puterea de a face persoana care se spăla cu ea să fie sănătoasă şi drăgăstoasă tot anul, bătrânele care o adunau nu aveau voie nici să vorbească şi nici să se întâlnească cu cineva în drumul spre casă.
Cucul şi licuricii
Un fost primar al Dornei, pasionat de folclor, a publicat în anul 2002 un articol care aruncă o perspectivă unică asupra zânelor noastre bune. În materialul intitulat "Mitul Sânzienelor în lumea Dornelor de odinioară", Petre Ţăranu relatează o povestire care explică de ce prezenţa licuricilor era considerată un indiciu edificator al prezenţei Sânzienelor în vatra lor de dăinuire, dar şi de ce sărbătoarea care le poartă numele este asociată cu cucul. Potrivit legendei, "într-o vreme demult apusă", Dumnezeu a coborât pe pământ cu o ceată de îngeri, pentru ca aceştia să vadă cum trăiesc oamenii. Unul dintre ei a s-a întristat la întoarcerea în cer şi i-a povestit lui Dumnezeu că a întâlnit o frumoasă păstoriţă care îşi striga mereu fratele pierdut, numit Cucu. Îngerul era dezolat că nu reuşise să o ajute pe frumoasa păstoriţă şi se temea că nu o va putea uita niciodată. Dumnezeu a decis atunci să întrerupă posibilitata oricărui contact între îngeri şi lumea pământeană şi i-a transformat pe toţi în stele, risipindu-i pe cer. Cum steaua îngerului îndrăgostit continua să vădească semne de tristeţe, pâlpâind neconsolată pe bolta cerească, Dumnezeu "o apucă şi o izbi de pământ la picioarele tinerei fete atât de puternic, încât se prefăcu într-o mulţime de scântei. Porunca dumnezeiască a fost ca fiecare scânteie să prindă viaţă pământeană şi să se numească scânteiaş (licurici), iar preafrumoasa păstoriţă a fost prefăcută în zână". Şi iată cum se explică de ce, "după apariţia scânteiaşilor, în ziua de Sânziene, cucul încetează să mai cânte, iar zânele îşi încing horele prin poiene de codru".
Într-adevăr, cucul începe să cânte în preajma echinocţiului de primăvară, făcându-şi auzit glasul până în ziua de Sânziene, după care amuţeşte timp de nouă luni. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care sărbătoarea Sânzienelor mai este numită şi "Amuţitul Cucului".
Culegerea plantelor de leac
Magia florilor de sânziene
Planta "vedetă" a sărbătorii din 24 iunie este, desigur, floarea de Sânziană, considerată purtătoare de sacralitate şi făcând obiectul unor străvechi ritualuri cu caracter oracular. Galbenă, albă sau (mai rar) roşie, sânziana este o floare de câmp frumos mirositoare, care înfloreşte - cum altfel - în preajma solstiţiului de vară. Ca şi celelalte plante de leac, sânzienele trebuiau însă şi ele culese după un ritual precis, pentru a avea efectul terapeutic scontat, eventual dublat de proprietăţi magice pe măsură. Cei care vindeau aceste flori în data de 24 iunie îşi asigurau, de altfel, potenţialii clienţi, că ele "apără de toate relele şi de toate bolile" şi că Sânzienele "aduc noroc şi sunt bune de leac". Se credea, de pildă, că, puse în apa de baie, ele întăresc copiii sensibili sau îndepărtează frigurile. Fetele şi femeile credeau, de asemenea, că, dacă îşi pun sânziene în păr sau în sân, vor deveni mai frumoase şi mai "drăgăstoase".
Coroniţele prezicătoare
Cele mai interesante proprietăţi atribuite Sânzienelor au fost însă cele oraculare. Mai toată lumea ştie astăzi că, în noaptea de Sânziene, se obişnuia ca fetele de vârsta măritişului să-şi pună sub pernă flori de sânziene pentru a-şi visa ursitul. Ele puteau, de asemenea, să facă din sânziene coroniţe (evocând, probabil, cununia sacră dintre Soare şi Iana Sânziana), pe care le agăţau în diverse locuri. Dacă dimineaţa le găseau acoperite de rouă era un semn bun, ele nutrind speranţa că se vor mărita chiar în cursul respectivei veri.
O altă practică a fost descrisă de Marcel Lutic, după cum urmează: "În ajunul Sânzienelor, spre seară, se aruncă o coroniţă de sânziene pe casă, iar dacă aceasta rămâne acolo, înseamnă măritiş grabnic pentru fata care o aruncă. Coroniţa căzută trebuie aruncată încă de câteva ori, iar a câta oară se opreşte pe casă, atâţia ani mai are de aşteptat fata până se mărită".
Una dintre cele mai interesante metode de a prevesti viitorul prin intermediul coroniţelor din flori de sânziene a fost descrisă şi de bucovineanul Petre Ţăranu, care mărturiseşte că a asistat, el însuşi, adeseori, la astfel de ritualuri inedite, întrucât avea în familie "un bătrân care se ocupa cu asemenea dezlegări oraculare" . Potrivit incredibilei mărturii a fostului primar, cununile "se ridicau, tot după un anumit ritual, cu puţin timp înainte de intrarea vacilor în ţarcurile unde dormeau peste noapte. Fetele şi, după caz, feciorii, îşi aşezau coroniţele de sânziene pe cap şi, apoi, respectând tradiţionalele cutume, se îndreptau spre ţarcul vitelor. Aici îşi luau coroniţele de pe cap, tot cu mare grijă şi după anumite reguli, şi le aşezau pe ţăruşi din lemn de alun dinainte pregătiţi. La intrarea în ţarc, unele dintre animale se îndreptau spre coroniţele astfel dispuse. Bătrânii, cei care păstrau secretul artei divinatorii, prevesteau destinul participantului la ritual, în funcţie de înfăţişarea, valoarea biologică, comportamentul şi rolul jucat în cireadă de animalul care contactase coroniţa din sistemul ritualului din ajun de Sânziene. În cazul când spre o coroniţă se îndreptau două sau mai multe animale, fetei sau feciorului în cauză i se rezervau două sau mai multe căsătorii. De necrezut, însă majoritatea cazurilor se repetau de la an la an, adică aceleaşi animale se îndreptau spre anumite coroniţe de sânziene".
Moşii de Sânziene
Dincolo de mit
Deşi s-au aflat adesea într-un total dezacord, cercetătorii care s-au aplecat în decursul timpului asupra miturilor au fost siliţi să recunoască la unison că în spatele acestora se ascund adevăruri profunde - unele care vorbesc despre realitatea care ne înconjoară, altele care vorbesc despre noi înşine şi despre modul în care ne raportăm la ea. Sânzienele noastre sunt legate, bunăoară, de un eveniment astronomic permanent şi cât se poate de real, care se produce anual: solstiţiul de vară. Şi zânele asociate sărbătorii exprimă adevăruri imuabile - despre ce înseamnă să fii femeie, despre fecunditate, despre aşteptarea iubirii şi a alesului. Florile de sânziene şi celelalte elemente asociate vechiului mit românesc nu fac decât să întregească tabloul antic al unei lumi splendide, care a rămas de fapt la fel, cu soarele şi apa şi plantele şi pământul şi drăgostirea ei. Singurii care s-au schimbat în decursul veacurilor au fost "privitorii", dar nici ei atât de mult, încât să nu-şi poată aminti, cu puţin efort, cine sunt în esenţa făpturii lor şi cât de splendidă şi darnică e natura care-i înconjoară. Măcar o dată pe an. Pe 24 iunie.
ALINA OLTEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
