Dincolo de semnificația lor de flori, de zâne sau de sărbătoare, Sânzienele ascund mistere ale căror origini se pierd în negura timpurilor. Ele reprezintă o punte de legătură între vremurile noastre și un trecut milenar, asemuindu-se unui portal magic, care ne permite, măcar pentru o zi, să privim lumea prin ochii înaintașilor noștri. Sânzienele creează totodată punți spațiale, întrucât momentul pe care îl marchează a fost și continuă să fie celebrat în diferite colțuri ale lumii, din America Latină până în Europa sau Asia. Cum este posibil ca un mit străvechi să exercite și astăzi o asemenea putere asupra oamenilor de pretutindeni? Care este secretul Sânzienelor?
Nașterea Sânzienelor
Numele de Sânziene are nu mai puțin de trei semnificații, fiecare dintre ele având de-a face, într-un fel sau altul, cu data de 24 iunie. Etnograful Marcel Lutic explică în lucrarea sa "Timpul sacru - Sărbătorile de altădată", că termenul se referă la zânele bune, extrem de active în noaptea de 23 spre 24 iunie, la sărbătoarea propriu-zisă din data de 24 iunie, numită în general Sânziene sau Drăgaică (în sudul României), dar și la florile ce înfloresc în preajma aceleiași zile de 24 iunie. Cum toate cele trei înțelesuri ale termenului de Sânziene sunt legate de data de 24 iunie, tot aici găsim și cheia înțelegerii originilor și semnificațiilor sale mai profunde. Creștinii sărbătoresc în această zi de vară nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Hristos în apele Iordanului în urmă cu circa 2000 de ani. Mulți filologi consideră, de altfel, că denumirea de Sânziene provine de la sanctus dies Johannis, numele latinesc al zilei Sfântului Ioan Botezătorul.
Originea Sânzienelor precede însă cu mult momentul nașterii acestuia, sărbătoarea ținând de cultele precreștine și fiind legată de un eveniment de o natură complet diferită: solstițiul de vară, care are loc în jurul datei de 22 iunie și care marchează începutul verii astronomice. Acesta este unul dintre motivele pentru care numeroși nefilologi, precum celebrul istoric al religiilor Mircea Eliade, etnologul Romulus Vulcănescu sau istoricul Vasile Pârvan, au considerat că termenul de Sânziene este mai degrabă format din sân (care vine din latinescul sanctus, adică sfânt) și zâne (care vine de la numele zeiței romane Diana), dar cu forma dialectală de plural ziene.
Există însă și variante de compromis, cum ar fi cea a unei etimologii multiple. Lingvistul Alexandru Ciorănescu a propus, bunăoară, etimologia sanctae Dianae, contaminată cu Sanctus Johannes.
Cine sunt Sânzienele
În folclorul românesc, Sânzienele sunt înfățișate drept zâne bune, deosebindu-se fundamental de "zănaticele" Iele și Rusalii, descrise adesea drept "dușmane oamenilor". Mai mult, spre deosebire de zânele rele, Sânzienele, care trăiesc, ca și suratele lor, în cete, își manifestă prezența doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când "se deschid cerurile". Frumoasele făpturi plutesc atunci în văzduh, intensifică mirosul florilor, împart rod holdelor, vindecă bolile oamenilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, înmulțesc păsările cerului și animalele pământului, alungă grindina și vijelia, apără copiii de boli, le aduc femeilor odrasle sănătoase, și tinerelor fecioare, ursitul. Prin toate aceste atribute, Sânzienele, numite și drăgaice (în slavă, "draga" însemnând "frumoasă", "dragă"), seamănă frapant cu nimfele din mitologia greacă. Într-unul dintre "Imnurile orfice", acestea erau descrise drept "fecioare-nmiresmate", blânde și ușoare, prietene ale sălbăticiunilor, dar care "le poartă de grijă și caprelor și turmelor", cele ce fac "ca toate să crească, să sporească și să rodească".
Semnificația datei de 24 iunie
Spre deosebire de nimfe, care-și manifestă puterile benefice pe tot parcursul anului, Sânzienele își fac simțită prezența, după cum am spus, doar în noaptea dintre 23 și 24 iunie. De ce tocmai atunci? Venind la numai câteva zile după solstițiul de vară, data respectivă a fost considerată, din vechime, drept cea în care natura se află în culmea forțelor sale germinative. După acest moment crucial, se spunea că "se întoarce crângul cerului spre iarnă", "iarba începe a se usca" și "plantele dau îndărăt".
Iana Sânziana și Drăgaica
Deși Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, cântecele bătrânești de Sânziene amintesc și de zâna numită Iana Sânziana (fără nicio legătură însă cu Ileana Cosânzeana) pe care fratele ei, Soarele, și-o dorește de soție. În cele din urmă, această "doamnă a florilor" este transformată în Lună, întâlnirea celor doi miri devenind astfel imposibilă. Alte cântece de Sânziene o invocă pe Drăgaica (nume intrat în limba noastră abia după secolul al VI-lea), o mândră fecioară, personificând puterea de a zămisli, al cărei mire era, de asemenea, Soarele.
Toate aceste mituri, precum și obieciurile păstrate de Sânziene, indică faptul că avem de-a face cu reminiscențele unor misterii preistorice, ce aveau în centru o nuntă sacră, menită să asigure rodnicia pământului. "În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno, în Panteonul roman, și cu Hera și Artemis, în Panteonul grec. În ziua solstițiului de vară, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă și dansează peste câmpuri și păduri, împreună cu alaiul său nupțial. Când i se nesocotește însă ziua, Drăgaica stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros", a explicat etnologul Ion Ghinoiu în "Dicționarul de Mitologie Română".
Sărbătoarea Sânzienelor: elemente asociate
Sărbătoarea de Sânziene reprezintă, după cum deja s-a văzut, o sărbătoare solară și lunară totodată, legată de cultul recoltei, al vegetației și al fecundității. Având loc la circa trei zile după solstițiul de vară, cea mai lungă zi din an, ea este numită și Ziua Soarelui, Cap de Vară, Ursina, Drăgaica sau Amuțitul Cucului. Sărbătorită de mii de ani, ea cunoaște forme multiple de celebrare, în funcție de zonele geografice.
Cum sărbătoarea din 24 iunie este înțesată de obiceiuri și credințe dintre cele mai variate, unele adresându-se tinerilor care-și caută perechea, altele, dimpotrivă, celor morți sau celor bolnavi, natura profundă a Sânzienelor este mai lesne de pătruns prin analizarea diferitelor elemente asociate acestora la "Cap de Vară".
Soarele
Fratele Ianei Sânziana își face în multe feluri simțită prezența în ziua de 24 iunie, în care se spune că "stă în loc" pe cer sau că se află la o mare răscruce, el spălându-și fața, jucându-se puțin și apoi odihnindu-se. În cinstea sa, se aprind de "Ziua Soarelui" ruguri uriașe pe culmile dealurilor, care sunt rotite de flăcăi, în sensul mișcării descrise de Soare pe cer. El are un rol precis, chiar și în cadrul procesului de adunare a plantelor tămăduitoare. Așa-numitul "usturoi de sânziene" era, de pildă, cules în 24 iunie, dar numai cât timp dura răsăritul, iar apoi era expus razelor de soare pentru a-și primi de la acesta infuzia vindecătoare.
Baia cu 9 flori și "apa de stele"
Printre tradițiile asociate Sânzienelor, cea a băilor rituale ocupă, de asemenea, un loc central. Potrivit credințelor din bătrâni, cine face de solstițiu, sau în noaptea dintre 23 și 24 iunie, o baie în care a turnat o fiertură făcută din nouă plante - printre care se numără desigur și Sânziana, va fi tot anul sănătos. Pentru scăldatul ritual sunt preferate apele curgătoare, care pot spăla toate nenorocirile și supărările anului trecut, ajutând totodată la îndeplinirea tututot dorințelor în anul următor.
Roua din noaptea de Sânziene, numită și "apă de stele", era de asemenea privită ca având efecte magice. În trecut, explică Marcel Lutic, femeile vârstnice strângeau roua cu ajutorul unei pânze albe, noi, care era apoi stoarsă într-o oală de asemenea nouă. Pentru ca "apa de stele" să aibă puterea de a face persoana care se spăla cu ea să fie sănătoasă și drăgăstoasă tot anul, bătrânele care o adunau nu aveau voie nici să vorbească și nici să se întâlnească cu cineva în drumul spre casă.
Cucul și licuricii
Un fost primar al Dornei, pasionat de folclor, a publicat în anul 2002 un articol care aruncă o perspectivă unică asupra zânelor noastre bune. În materialul intitulat "Mitul Sânzienelor în lumea Dornelor de odinioară", Petre Țăranu relatează o povestire care explică de ce prezența licuricilor era considerată un indiciu edificator al prezenței Sânzienelor în vatra lor de dăinuire, dar și de ce sărbătoarea care le poartă numele este asociată cu cucul. Potrivit legendei, "într-o vreme demult apusă", Dumnezeu a coborât pe pământ cu o ceată de îngeri, pentru ca aceștia să vadă cum trăiesc oamenii. Unul dintre ei a s-a întristat la întoarcerea în cer și i-a povestit lui Dumnezeu că a întâlnit o frumoasă păstoriță care își striga mereu fratele pierdut, numit Cucu. Îngerul era dezolat că nu reușise să o ajute pe frumoasa păstoriță și se temea că nu o va putea uita niciodată. Dumnezeu a decis atunci să întrerupă posibilitata oricărui contact între îngeri și lumea pământeană și i-a transformat pe toți în stele, risipindu-i pe cer. Cum steaua îngerului îndrăgostit continua să vădească semne de tristețe, pâlpâind neconsolată pe bolta cerească, Dumnezeu "o apucă și o izbi de pământ la picioarele tinerei fete atât de puternic, încât se prefăcu într-o mulțime de scântei. Porunca dumnezeiască a fost ca fiecare scânteie să prindă viață pământeană și să se numească scânteiaș (licurici), iar preafrumoasa păstoriță a fost prefăcută în zână". Și iată cum se explică de ce, "după apariția scânteiașilor, în ziua de Sânziene, cucul încetează să mai cânte, iar zânele își încing horele prin poiene de codru".
Într-adevăr, cucul începe să cânte în preajma echinocțiului de primăvară, făcându-și auzit glasul până în ziua de Sânziene, după care amuțește timp de nouă luni. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care sărbătoarea Sânzienelor mai este numită și "Amuțitul Cucului".
Culegerea plantelor de leac
Cum sărbătoarea de Sânziene celebrează momentul în care natura se află în culmea forțelor sale germinative, este firesc ca această zi să fie dedicată și culegerii plantelor de leac. Pentru ca ierburile să nu-și piardă proprietățile tămăduitoare, trebuiau însă respectate canoane stricte. Smulgerea rădăcinilor sau ruperea ramurilor erau interzise, la fel ca și culegerea plantelor de către persoane încărcate cu energii negative. Multe dintre plantele culese în această zi erau duse apoi la biserică, pentru a fi astfel curățate de eventualele influențe negative ale zânelor rele. Dincolo de faptul că se credea că strângerea buruienilor de leac în ziua de Sânziene le potențează capacitățile terapeutice, în popor domnea și credința conform căreia, adunate într-un fel anume, ele pot căpăta proprietăți magice. Era, de pildă, cazul frunzelor de dafin, al salviei, mușețelului, levănțicii și al rozmarinului.
Magia florilor de sânziene
Planta "vedetă" a sărbătorii din 24 iunie este, desigur, floarea de Sânziană, considerată purtătoare de sacralitate și făcând obiectul unor străvechi ritualuri cu caracter oracular. Galbenă, albă sau (mai rar) roșie, sânziana este o floare de câmp frumos mirositoare, care înflorește - cum altfel - în preajma solstițiului de vară. Ca și celelalte plante de leac, sânzienele trebuiau însă și ele culese după un ritual precis, pentru a avea efectul terapeutic scontat, eventual dublat de proprietăți magice pe măsură. Cei care vindeau aceste flori în data de 24 iunie își asigurau, de altfel, potențialii clienți, că ele "apără de toate relele și de toate bolile" și că Sânzienele "aduc noroc și sunt bune de leac". Se credea, de pildă, că, puse în apa de baie, ele întăresc copiii sensibili sau îndepărtează frigurile. Fetele și femeile credeau, de asemenea, că, dacă își pun sânziene în păr sau în sân, vor deveni mai frumoase și mai "drăgăstoase".
Coronițele prezicătoare
Cele mai interesante proprietăți atribuite Sânzienelor au fost însă cele oraculare. Mai toată lumea știe astăzi că, în noaptea de Sânziene, se obișnuia ca fetele de vârsta măritișului să-și pună sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul. Ele puteau, de asemenea, să facă din sânziene coronițe (evocând, probabil, cununia sacră dintre Soare și Iana Sânziana), pe care le agățau în diverse locuri. Dacă dimineața le găseau acoperite de rouă era un semn bun, ele nutrind speranța că se vor mărita chiar în cursul respectivei veri.
O altă practică a fost descrisă de Marcel Lutic, după cum urmează: "În ajunul Sânzienelor, spre seară, se aruncă o coroniță de sânziene pe casă, iar dacă aceasta rămâne acolo, înseamnă măritiș grabnic pentru fata care o aruncă. Coronița căzută trebuie aruncată încă de câteva ori, iar a câta oară se oprește pe casă, atâția ani mai are de așteptat fata până se mărită".
Una dintre cele mai interesante metode de a prevesti viitorul prin intermediul coronițelor din flori de sânziene a fost descrisă și de bucovineanul Petre Țăranu, care mărturisește că a asistat, el însuși, adeseori, la astfel de ritualuri inedite, întrucât avea în familie "un bătrân care se ocupa cu asemenea dezlegări oraculare" . Potrivit incredibilei mărturii a fostului primar, cununile "se ridicau, tot după un anumit ritual, cu puțin timp înainte de intrarea vacilor în țarcurile unde dormeau peste noapte. Fetele și, după caz, feciorii, își așezau coronițele de sânziene pe cap și, apoi, respectând tradiționalele cutume, se îndreptau spre țarcul vitelor. Aici își luau coronițele de pe cap, tot cu mare grijă și după anumite reguli, și le așezau pe țăruși din lemn de alun dinainte pregătiți. La intrarea în țarc, unele dintre animale se îndreptau spre coronițele astfel dispuse. Bătrânii, cei care păstrau secretul artei divinatorii, prevesteau destinul participantului la ritual, în funcție de înfățișarea, valoarea biologică, comportamentul și rolul jucat în cireadă de animalul care contactase coronița din sistemul ritualului din ajun de Sânziene. În cazul când spre o coroniță se îndreptau două sau mai multe animale, fetei sau feciorului în cauză i se rezervau două sau mai multe căsătorii. De necrezut, însă majoritatea cazurilor se repetau de la an la an, adică aceleași animale se îndreptau spre anumite coronițe de sânziene".
Moșii de Sânziene
Dacă tinerii aruncau de Sânziene coronițe peste casă pentru a afla când își vor găsi ursitul sau ursita, cei vârstnici îndeplineau acest ritual pentru a ști când se vor stinge din viață. Și asta pentru că, dacă jerba cădea de pe acoperiș, moartea era aproape. De ce era însă luminoasa sărbătoare a Sânzienelor asociată cu dezolanta lume de dincolo? Să ne amintim că, potrivit credințelor populare, tocmai în noaptea dintre 23 și 24 iunie, cerurile se deschid și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământească, strămoșii - Moșii de Sânziene - întorcându-se acasă. De aceea, în noaptea de Sânziene, unii oameni merg la cimitir, unde fac și practici de pomenire a morților, curățind mormintele, punând flori și aprinzând lumânări.
Dincolo de mit
Deși s-au aflat adesea într-un total dezacord, cercetătorii care s-au aplecat în decursul timpului asupra miturilor au fost siliți să recunoască la unison că în spatele acestora se ascund adevăruri profunde - unele care vorbesc despre realitatea care ne înconjoară, altele care vorbesc despre noi înșine și despre modul în care ne raportăm la ea. Sânzienele noastre sunt legate, bunăoară, de un eveniment astronomic permanent și cât se poate de real, care se produce anual: solstițiul de vară. Și zânele asociate sărbătorii exprimă adevăruri imuabile - despre ce înseamnă să fii femeie, despre fecunditate, despre așteptarea iubirii și a alesului. Florile de sânziene și celelalte elemente asociate vechiului mit românesc nu fac decât să întregească tabloul antic al unei lumi splendide, care a rămas de fapt la fel, cu soarele și apa și plantele și pământul și drăgostirea ei. Singurii care s-au schimbat în decursul veacurilor au fost "privitorii", dar nici ei atât de mult, încât să nu-și poată aminti, cu puțin efort, cine sunt în esența făpturii lor și cât de splendidă și darnică e natura care-i înconjoară. Măcar o dată pe an. Pe 24 iunie.
ALINA OLTEANU