Lumina din grădină

Cititor Formula AS
De obicei, la început, ca în orice poveste de dragoste, sunt doar doi oameni, un bărbat și o femeie, exact ca în po­ves­tea aceea de la facerea lumii, pe plaja pustie, martoră tăcută și decor superb al primei iubiri.

Abia mai târziu apar celelalte personaje. Unele dorite și așteptate, altele pândite cu ciudă și spaime, ori îndelung detestate.
Așadar, la început am fost doar noi doi. Nimic altceva nu mai conta și nu mai intra în ecuația care era viața noastră împreună. Eram tineri, ni se părea că toată lumea este la picioarele noastre și că nimic nu ne va putea opri sau împiedica vreodată să facem din dragostea noastră un triumf. Era în noi o trufie fără seamăn. Trufia naivă a începătorului, care, de obicei, face, fără să vrea, cele mai ele­men­tare greșeli. N-aveam ochi pentru nimic din ceea ce ne înconjura, eram exclusiviști, nu acceptam lângă noi decât anumiți oameni, nu participam decât la anumite întâlniri cu ceilalți tineri de vârsta noastră. De fapt, multora li s-a părut tare ciudată prie­tenia noastră, tocmai pentru că ne însin­gu­rasem atât de mult, de nici nu-i băgam în seamă. Ni se părea că atunci când ieșim în lume ne pier­dem timpul atât de prețios pe care nu mai știam cum să-l lărgim, să-l în­tindem, ca să pu­tem sta cât mai mult împreună. Ne imitam unul pe altul în tot ce făceam, pentru că sim­țeam cumva că vie­țile noastre s-au amestecat până la confuzie. Ajun­se­sem la o coordonare per­fec­tă a gândurilor, a gesturilor, ba chiar a felului în care ne îm­brăcam. Eram sub­ju­gați de miracolul ce pu­sese stăpânire pe noi și trăiam volup­tatea legăturii noastre, ampli­fi­când-o cu fiecare vorbă, cu fiecare privire. Erau atât de intense și de tensionate momentele pe care le trăiam, încât nu o dată am avut senzația unei ex­plozii iminente, a unei catastrofe ce ar putea porni doar din simplul fapt că nu l-aș mai fi putut lua de mână pe stradă, când ne plimbam, sau că, din cine știe ce motiv, nu mi-ar mai fi răspuns la telefon.
După o vreme, am depășit etapa aceasta. Dra­gostea noastră a intrat într-o altă fază, mai calmă, mai așezată. A urcat încă o treaptă. O lentoare dia­fană pusese stăpânire pe noi. Eram ca o zi de vară, la amiază. Căldura dragostei ne amețise și ne în­cetinise reacțiile. Am început să ieșim în lu­me, să ne întâlnim din nou cu vechii prieteni, nu mai refuzam invitațiile la ceaiurile de sfârșit de săp­­tămână. Era însă suficient ca, din când în când, în timpul acestor escapade, să ne uităm unul la altul sau să ne atingem doar, aproape întâm­plător, ca să știm că lumea merge înainte și că nimic nu ne poate tulbura, nimeni nu ne poate fura dragostea și încrederea. Privirea aceea fugitivă, care trecea peste lucruri și se oprea doar o clipă, o fracțiune de secundă asupra chipului drag, sau atingerea, ca o fâlfâire de aripă, împros­pă­tau de fiecare dată focul ce ne mistuia fără în­cetare. Și asta a ținut o vreme suficient de lungă cât să înțelegem că eram fericiții blestemați să fim legați printr-o legătură care vine de dincolo de noi. Și poate că tocmai acest gând, că nimeni și nimic nu ne-ar putea rupe vreodată pe unul de altul, ne-a făcut să greșim copilărește la început, iar apoi, din ce în ce mai complicat și sofisticat, ajungând până la urmă să ne întoarcem viețile pe dos și să ajungem doi oameni distruși pe veci.

Cum ar fi dacă...

Nu vă spun povestea noastră ca să luați amin­te, ca să învățați ceva din ea. De multe ori m-am întrebat în ce măsură poți învăța din experiența de viață a altuia, dacă și cât îți poate fi de folos o în­tâmplare trăită de alții, ca să-ți poți ordona pro­pria viață. Nu cred în această pedagogie senti­men­­tală. Rareori situațiile de viață sunt identice, și de aceea cred că nici soluții similare nu pot fi de ajutor în asemenea cazuri diferite. Dar poate că nu atât căutarea unei soluții este țelul final al acestor mărturisiri. Cred că, mai degrabă, este vorba de eliberarea pe care o simți dacă ai puterea și curajul de a-ți spune deschis și sincer propria poveste. Poate că prin spunere, prin numire, prin definire, oricine, ca actor principal în propria viață, se lă­mu­rește mai bine, înțelege mai ușor ce s-a întâm­plat și de ce s-a întâmplat un anumit lucru. Poate că povestind e mai ușor să te împaci cu acele lu­cruri din viața ta care n-au avut un răspuns clar la momentul întâmplării lor. E ca un fel de spo­ve­danie, din care ieși eliberat prin pu­terea cuvintelor.
Ce să vă mai spun? Nici nu știu cum să pornesc destăinuirea. La un moment dat, am început să ne jucăm cu vorbele. Spuneam un cu­vânt, care nu avea nicio legătură cu situația, cu locul, cu prietenii cu ca­re eram, și cu­vân­tul acela trezea în noi amintiri dintre cele mai pasio­na­le. Era un joc la care aveam acces doar noi, ceilalți de pe margine, nu înțelegeau nimic sau puteau doar să priceapă că sunt excluși cu totul din discuția noastră. Era suficient, de exemplu, ca Petru să rostească vorba "oglindă", și eu să-mi amintesc imediat un mo­ment în care oglinda de la capătul patului a fost martor, până la un punct, și apoi tovarăș al unei tulburătoare nopți de dragoste. Era destul să spun "meridian" și el, doar el, să înțeleagă că amintirea ultimei noastre întâlniri îmi ține trupul prins, captiv, așa cum pământul este înconjurat de plasa fixă și nevăzută a meridianelor și a paralelelor. Naiv și sofisticat în același timp, am botezat jocul acesta, în care ne-am inițiat până la perfidie și viciu, "Cum ar fi...". "Cum ar fi dacă ai avea o sută de mâini?". "Cum ar fi dacă zilele noastre de dragoste s-ar adăuga vieții și nu ar scădea-o?". "Cum ar fi dacă am trăi doar cu dragoste, fără să mai mâncăm și fără să mai bem?". Ne întrebam unul pe altul, imaginând situații dintre cele mai bizare, care, până la un punct, inflamau imagi­nația noastră erotică. Luat de vria jocului, într-o zi, poate în glumă Petru m-a întrebat brusc: "Cum ar fi dacă ți-aș spune că te-am înșelat?".

Final de poveste

Acela a fost momentul care a declanșat sfâr­șitul. Ce a urmat a fost un delir. Nu m-a mai interesat dacă mințise sau chiar fusese în stare să mă înșele. Pen­tru mine s-a rupt totul. Și, deși au trecut ani de la acele întâmplări, n-am reușit să trec peste gravitatea lor, atât de ușor mascată în non­șa­lanță. Oricare ar fi explicația pe care acum, după mulți ani, pot să o dau, un lucru este cert: exact în pe­rioada în care dragostea noastră a fost mai intensă, a apărut și ghemul îndoielii. Între­barea lui a scos la lumină, prin jocul acela te­ri­bi­list, slăbi­ciunea, fragilitatea legăturii dintre noi. Ima­turitatea ei. Brusc, în ima­ginația mea, adver­sarele posibile au împru­mutat ca-ntr-un carusel diavolesc figurile celor mai apropiate prie­tene, pentru a sfârși într-o mare de fețe necunoscute, neștiute, care luau pe rând, într-o sarabandă bat­jocoritoare, locul meu de lângă bărbatul pe care-l iubeam. Între noi a apărut teama. Și de-aici până la gelozia cea mai cruntă n-a mai fost decât un pas. Un pas pe care l-am trecut ușor, tot ținân­du-ne de mână, pentru că dacă dragostea îi ține pe doi oameni împreună, gelozia îi leagă cu fire mult mai rafinate și mai greu de rupt.
Până la urmă ne-am despărțit. Trebuie să recunosc însă chiar și acum, după atâta vreme de când s-au petrecut, că întâmplările acelea au dat o altă dimensiune vieții mele. Deși am mai avut prieteni de atunci și până acum, niciodată nu am mai putut trăi dragostea cu aceeași bucurie a libertății și a abandonului total. Parcă îmi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă... Îmi era frică și din frică nu se poate naște dragoste adevărată, poate doar o pasiune de moment. Din calcule meschine și temătoare nu crește iubire.
Ajunsă acum în partea a doua a vieții, depășind între timp toate regretele posibile, trebuie să fiu cinstită cu mine însămi și să spun că mă bucur totuși de tot ceea ce am trăit, pentru că așa am putut să mă cunosc mai bine. Chiar dacă, la vremea în care s-au petrecut, unele întâmplări au de­clanșat un munte de suferință. Uneori, gân­dindu-mă la viața mea, parcă văd o după amiază de vară în care lumina învie un colț al grădinii, pe care dintr-o dată, uimită, nu-l mai recunosc. Pentru că, strecurată printre frunze, naște un freamăt pe care nu-l știam, scoate din anonimat detalii pe care nu le-am mai văzut. Alteori, când mă întorc în timp, îmi dau seama că tocmai lumea aceea măruntă, descoperită întâmplător, nebăgată în seamă, înviată sub raze m-a ajutat de multe ori să merg mai departe. Văzutele și nevăzutele, vru­tele și ne­vru­tele, doritele și uitatele, cele sigure și cele întâm­plătoare își dau mâna și ne alcătuiesc drumul. Așa că ce rost ar mai avea acum să mă mai întreb cum ar fi fost dacă...

ILINCA

Reproduceri după picturi de Georgeta Năpăruș